Sustine Bad Politics
arhiva stiri
starea vremii
septembrie 26, 2017, 11:59 am
Parţial însorit
Parţial însorit
19°C
Presiunea: 1020 mb
Umiditate: 59%
Vânt: 29 km/h NE
Răsarit: 7:07 am
Apus: 7:06 pm
 
ANUNTURI UMANITARE
Arta-Cultura
“Rezistenta prin mancare”. Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu: Extremele culinare ale vietii – frugalitatea si desfraul. Strict autentic
Aciduzzul | 27 februarie, 2011 | 0 comentarii | 610 vizualizari |
(2 voturi )

Gabriel Liiceanu
Extremele culinare ale vietii – frugalitatea si desfriul – le-am trait in doua ocazii apropiate in timp si intr-un mod perfect paradoxal: in anii ’80, cel mai sumar prinz l-am experimentat intr-o tara a opulentei (Germania), iar cea mai baroca cina, intr-o tara a „mizeriei” -România. In 1984, eram la Heidelberg cu Andrei Plesu, in ultimele luni ale bursei Humboldt. Sintem invitati de o prietena comuna din Germania la o reuniune de familie, in vila parintilor ei dintr-un orasel de pe malul lacului Konstanz. Tatal prietenei era directorul Institutului Max Planck din München, iar vila unde am fost invitati avea o superba gradina care dadea spre lac. Cind am ajuns, masa era deja intinsa intr-un chiosc si toti membrii familiei – gazdele (generatia trecuta de 60 de ani), copiii lor, adunati de prin diferite tari ale Europei unde-si aveau jobul, si copiii acestora – ne asteptau in gradina. Eram, parca, adulti si copii, vreo 12 persoane. Plesu, cu gindul la ospatul care urma sa-nceapa, era destul de trist, pentru ca invitatia il prinsese in prima saptamina a dietei Scarsdale: in ziua aceea, la prinz, avea pui cu salata si, extrem de constiincios, venise, intr-un pachetel, cu portia de pui, spunindu-si ca din partea gazdelor va exista o deplina intelegere pentru rigoarea lui alimentara.

Si masa a inceput. A fost adus un castron mare, plin cu salata verde. Trecindu-l din mina in mina, fiecare si-a pus in farfurie doua-trei frunze de salata. Dupa ce a facut turul mesei, castronul s-a golit si am inceput cu totii, cu un aer oarecum pios si preocupat, sa mincam, pe-ndelete, frunzele de salata. Episodul nu a durat, totusi, cu conversatie cu tot, mai mult de citeva minute. Apoi am asteptat cuminti pina cind doamna casei a aparut din bucatarie cu o bucata de pulpa de porc la cuptor, nu mai mare de 1 kilogram. „Kurt, i s-a adresat ea sotului ei, am sa te rog sa tai tu friptura… apoi, catre noi: Se pricepe grozav la taiat friptura!”.

Directorul Institutului Max Planck din München s-a sculat in picioare, a luat platoul in fata si cu un cutit cu lama lunga a inceput sa taie carnea in felii nu mai groase de citiva milimetri. Era un adevarat maestru: nu am vazut niciodata o friptura de porc taiata atit de subtire. Pe masura ce taia, fiecare isi primea in farfurie felia de carne cit coala de hirtie. O bucata cam de doua degete a ramas mai departe, netaiata, pe platou si a poposit, stinghera, in mijlocul mesei.

In timp ce unul dintre copii umplea constiincios paharele dintr-o carafa cu apa de la robinet, un castron cu cartofi a facut turul mesei si fiecare ne-am pomenit cu o jumatate de cartof alaturi de pojghita de carne. Cu un Guten Appetit! rostit voios de directorul Institutului, s-a dat semnalul pentru atacarea felului al doilea. Tin minte ca am terminat carnea si jumatatea de cartof din trei inghitituri, fara sa manifest, insa, vreo forma de lacomie.

Apoi, am simtit cum urca in mine, devastatoare, foamea. Plesu, care statea la masa linga mine, a vazut pesemne disperarea care-mi aparuse pe chip. Cu gesturi delicate, sub masa, a desfacut pachetelul cu carnea de pui si mi-a strecurat o bucatica. „Bai, maninca si asta, mi-a soptit, c-o sa ti se faca rau. Esti livid”. Am aruncat in gura, pe furis, bucatica de pui, zimbind intre timp politicos si avind aerul ca sint interesat de conversatie.

Masa nu durase, cu taiatul fripturii cu tot, mai mult de zece minute. Farfuriile goale straluceau acum in fata noastra. Si-atunci s-a-ntimplat ceva de necrezut. Directorul Institutului Max Planck s-a lasat pe spatarul scaunului, parca doborit de opulenta prinzului, si, cu miinile la ceafa, a rostit satisfacut: „Ich könnte sagen, wir haben wunderbar gegessen!” „Und denke nur, Schätzchen – ii raspunse doamna -, daß du Furcht hattest ein Kilo Fleisch wäre nicht genug. Wir haben noch was für morgen.” („As zice c-am mincat excelent!” „Si cind te gindesti, dragul meu, ca te temeai ca n-o sa ne-ajunga 1 kilogram de carne. A mai ramas si pentru miine».

Peste citeva luni eram in tara. In casa chirurgului, colectionar impatimit de pictura si bun prieten cu prietenul nostru, pictorul Horia Bernea. De bucuria revenirii noastre in tara, Bernea ne propune sa facem un salt pina la Brad si sa sarbatorim asa cum se cuvine revederea. „N-ati trait voi asa ceva de cind v-ati nascut!” ne-a asigurat el, si ne-am urcat in Käfer-ul lui. Seara, catre ora 7, eram in casa doctorului. Era o casa cu un singur nivel, cu camere multe si o curte mare. Separat, un „atelier”-pinacoteca, in care doctorul isi rinduise cu grija comorile.
Bernea ne-a prevenit de pe drum ca la masa nu vor sta decit barbatii: tatal doctorului, doctorul si noi, cei veniti din Bucuresti.

Si ca, in timpul mesei, sotia doctorului, purtind, special pentru acest eveniment, peruca alba, se va afla in spatele scaunului invitatilor, urmarind ca totul sa decurga cum trebuie. Si intr-adevar, la putina vreme dupa ce am ajuns, am fost poftiti la masa intr-o spatioasa sufragerie. Nu inainte, insa, de a ni se prezenta bucataria – un adevarat laborator cu peretii tapetati de rafturi pline cu cratite stralucitoare – si camara, din care mi-au ramas in minte siragurile de cirnati si sunci afumate atirnind din tavan, brinzeturile in coaja si borcanele mari, din acelea pentru muraturi, pline cu oua.

Masa a inceput cu gustari: pateuri cu carne si cu brinza, buseuri cu ciuperci, platouri cu chiftelute, rulouri de sunca umplute cu salata de boeuf si alte platouri cu diferite soiuri de cirnati. Toate stropite cu o palinca de pere. A venit apoi un bors de perisoare cu smintina.

Bernea avusese dreptate: sotia domnului doctor, impodobita cu o peruca alba, trecea prin spatele fiecarui scaun si se oprea cind la unul, cind la altul dintre musafiri, preluind, oarecum, perspectiva acestuia asupra mesei si urmarind, totodata, daca ii lipseste ceva. Ma incerca o oarecare neliniste cind ii simteam miinile stringindu-se pe spatarul scaunului meu si cind o voce soptita ma intreba daca totul este in ordine. Totul era, desigur, in ordine, dar cina ameninta sa ia o turnura ucigasa.

Au urmat sarmalute in foi de stevie, apoi caprioara la tava cu sos de capere. Prietenii mei erau in extaz. Incepusem sa gifii. Trecuse de miezul noptii, cind a aparut un urias tort, alb ca neaua si ornat cu felii de portocala proaspata. Dupa ce Bernea, gurmand si bautor de nadejde, ca sa mai bea „citeva sprituri rosé”, a revenit scurt la cirnaciorii de la inceputul mesei, ne-am retras, mai corect spus ne-am tirit, in dormitoarele noastre.

Si a venit a doua zi, pe care aveam sa o petrecem tot la Brad. Programul era deja facut: dupa micul dejun, urma sa facem o excursie pina la «gorunul lui Horia», apoi, pentru a vedea cruci de piatra din Secolul al XIV-lea, in cimitirul vechi din Brad. Pe la ora 11 dimineata eram apti pentru «micul dejun», daca acest nume se potriveste cu ceea ce a urmat. Am fost pusi la masa, de asta data in spatioasa bucatarie-laborator. Masa era mare, asa incit in mijlocul ei incapeau (cu greu, ce-i drept) „gustarile”, aliniate pe caprarii, destinate micului dejun: rinduri de brinzeturi, rinduri de cirnati, altele de pateuri, rinduri de dulceturi si miere, lapte dulce si lapte batut, iaurturi, oua fierte si… palinci.

Dar, inainte de a ne decide noi pe unde sa atacam deasa padure de mincaruri de pe masa, ne-am pomenit in farfurii cu doua perechi de «visle», crenvursti ardelenesti facuti din carne de capra. Plesu a continuat cu o cana cu lapte si un toi de palinca, o intrare lichida destul de ambigua, care avea, insa, avantajul ca era deschiderea si catre partea mai angelica a micului dejun – dulceturile – si catre cea draceasca – brinzeturile tari si cirnataria.

Episodul alimentar matinal nu a durat mai mult de o ora si jumatate, asa incit, spre ora 1, ne-am inceput excursia. Insa, nu inainte ca, tocmai cind eram pe punctul de a trinti portierele masinii, mama doctorului sa tisneasca din casa cu o valijoara in mina. „V-o pun in portbagaj, ne-a spus, daca vi se face cumva foame pe drum. Sint niste snitele de pui. Si muraturi. Si sa veniti repede la masa!”. Exista citeva poze pe care Bernea ni le-a facut, lui Plesu si mie, in cimitirul de la Brad, din profil, stind jos, rezemati fiecare de-o parte si de alta a unei vechi cruci de piatra. Amindoi aveam aerul unor oameni rapusi de mincare, cu burtile profilate in prim-plan. Din poza razbate parca geamatul celor doi, iar in urechi imi staruie si acum risul fericit al lui Horia Bernea, care-si degusta reusita ispravii puse la cale cu atita drag in cinstea intoarcerii noastre in tara.

Dar nu trecuseram inca de jumatatea incercarii. Catre 5 dupa-amiaza, am ajuns acasa, unde eram asteptati, desigur, cu „masa de prinz”. Nu mai tin minte ce am mincat. Stiu doar ca, spre orele 7 seara, am fost poftiti de gazda noastra sa-i admiram colectia de pictura. Si, in timp ce ziceam ba una, ba alta despre pinzele care, scoase cu mindrie din rasteluri, ne treceau prin fata, mama doctorului a intrat radioasa, cu o tava de placinte cu brinza tocmai scoase din cuptor. „Luati, ne-a zis, cit sint calde, iar peste o ora mincam de seara”. S-a petrecut atunci un fenomen ciudat, pe care nu-l inteleg nici pina in ziua de azi. E limpede ca nici unul dintre noi „nu mai putea”.

Exista, insa, pesemne, o logica si-o psihologie pentru la „grande bouffe”, care, odata declansate, nu mai pot fi oprite decit prin moarte. De altfel, in filmul din 1973 al lui Marco Ferreri, in care se pune la cale un suicid gastronomic in patru, totul se petrece intr-un weekend, asadar pe parcursul a doua zile. Noi ne apropiam de sfirsitul acestei perioade. Ca la un semn, ne-am aruncat toti asupra placintelor calde si le-am devorat in citeva clipe. Peste o ora, eram reinstalati la masa si retraiam, intr-o noua formula culinara (din care nu-mi mai amintesc decit de o mincare de gutui cu pulpe de curcan), ritualul cu peruca de cu o seara inainte. Eram, totusi, foarte tineri. Nu am alta explicatie pentru faptul ca am ramas vii!

(Fragment din brosura “Intilnire cu un necunoscut”, Editura Humanitas, 2010)

Preluat si de: Ziaristi Online si Gandacul de Colorado

Adauga un comentariu!

Nume (necesar)

Website


*

Editoriale din aceeasi categorie

Autor: Aciduzzul | 11 ianuarie, 2015 | 0 comentarii | 183 vizualizari | 1 vot

– Domnule profesor, omenirea a marcat, în acest an, împlinirea unui secolde la declanşarea Primului Război Mondial. Cum aţi caracteriza, în câteva cuvinte, acest sinistru al istoriei, care a provocat moartea a circa 17milioane de oameni? Sigur că, în esenţă, ne gândim la numărul de morţi şi la uriaşele distrugeri materiale. Dar, în ce priveşte […]

Autor: Aciduzzul | 11 ianuarie, 2015 | 0 comentarii | 77 vizualizari | 1 vot

Autor: Aciduzzul | 11 ianuarie, 2015 | 0 comentarii | 346 vizualizari | 2 voturi

Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul “material” al acestui fenomen divin. “O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg […]

Autor: Aciduzzul | 11 aprilie, 2014 | 0 comentarii | 418 vizualizari | 5 voturi

Ceea ce stim despre avangarda literara, artisica in general, este ca ea reprezinta factorul dinamic in miscarea artei, ca are rolul noului fata de vechi, ca este deschizatoare de drumuri, precursoare a artei viitorului, sondand noi cai de exprimare, impulsionand cursul literaturii, al artei, spre noi orizonturi, respingand traditia ca factor fosilizant, retrograd. Din acest […]

Autor: Aciduzzul | 21 ianuarie, 2014 | 1 comentarii | 896 vizualizari | 2 voturi

La sfarsitul anului trecut, Cotidianul a publicat poate cea mai completa sinteza a evenimentelor din decembrie 1989, realizata de unul dintre cei care a fost in miezul problemei. Noi am publicat prima parte, sub titlul: Decembrie 1989: Atacul Ungariei asupra Romaniei vazut de serviciile secrete romanesti (I). “Neorevizionismul ungar a devenit vârful de lance al […]

Ofera o donatie
Dacă vrei să contribui și tu, poți dona aici:
fii aproape de noi
Conferinta_AGROstandard
PUB
web design profesionist
Red Moon Media
CAMPANII bp
Atitudine Contemporana
Televiziunea Copiilor
Le Pre
1984 George Orwell
Televiziunea Copiilor
piata BIO
alimente organice
internet manipulation techniques
Adauga banerul de partener Badpolitics pe site-ul tau bad politics
bad politics

2009 - 2017 © BadPolitics