Sustine Bad Politics
arhiva stiri
starea vremii
decembrie 16, 2018, 10:21 am
Noros
Noros
2°C
Presiunea: 1020 mb
Umiditate: 100%
Vânt: 22 km/h NE
Răsarit: 7:46 am
Apus: 4:37 pm
 
ANUNTURI UMANITARE
Editorialele editiei
“Spionajul si extremismul ungar in Romania” de Aurel I. Rogojan si Traian Valentin Poncea cu o postfata de dr Aurel V David: “Valente ale cunoasterii de sine in istoria relatiilor politico-militare romano-ungare”(Victor Roncea)
Aciduzzul | 6 noiembrie, 2010 | 0 comentarii | 388 vizualizari |
(2 voturi )

dr. Aurel V. David
Valente ale cunosterii de sine in istoria relatiilor politico-militare romano-ungare. Postfata la “Spionajul si extremismul ungar in Romania”, autori Aurel I. Rogojan si Traian Valentin Poncea, 580 pagini, Editura Proema, 2010, lansare sambata, 20 noiembrie, orele 16,30 la Targul de carte “Gaudeamus”. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, un cronicar ungur, nobilul Gheorghe Rettegi, afirma că românii i-au acuzat pe unguri că le-au aruncat ,,în grumaz” jugul iobăgiei şi s-au adresat prefectului Hunedoarei, Ladislau Balogh astfel: ,,Nu putem să ne mirăm îndeajuns, care e cauza că voi ungurii ne oprimaţi atâta pe noi şi aţi pus pe noi jugul iobăgiei, pe când noi suntem şi am fost întotdeauna mai mulţi decât voi ungurii şi ceea ce este mai important, suntem mai vechi în ţara aceasta, pentru că suntem urmaşii vechilor Daci”.

Foarte indignat de cele auzite, cronicarul ungur a exclamat: „Aceasta-i minciună, naţiunea română e o colonie romană, altfel au fost Dacii şi gândesc că n-au fost un neam ticălos, fără Dumnezeu ca această românime”. Peste câţiva ani, într-un memoriu adresat de către nobilimea ungară trimisului special al împăratului Iosif, contele Iankovitsch, pentru a justifica represiunea sângeroasă a revoltei ţăranilor români din anul 1784, sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan, se afirma răspicat:

„Părinţii noştri venind din Sciţia, au cucerit cu arme victorioase şi cu sângele lor această scumpă patrie şi după ce au supus şi au făcut iobagi pe părinţii românilor care s-au revoltat azi asupra noastră, dânşii au domnit liniştiţi peste ei, ţinându-i totdeauna într-o aspră disciplină, însă lăsându- le neatins modul lor de viaţă”.

Aceste realităţi exprimă, pe fond, raporturile statornicite de-a lungul veacurilor între două neamuri, unul băştinaş, aşezat pe vatră de milenii, dar aflat mereu sub presiunea şi agresiunea unor imperii vecine, altul venit din adâncurile stepelor asiatice în căutare de patrie, care, după aproape 900 de ani de când s-au întâlnit nu găseau cale de comunicare decât utilizând violenţa extremă. De o parte se aflau românii (valahii), care încă „se mirau” de ce ungurii îi asupreau şi le-au aruncat în grumaz „jugul iobăgiei”, cu toate că ei erau cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, adică erau urmaşii vechilor daci, iar de cealaltă parte, ungurii, ai căror reprezentanţi de vază, nobilii, recunoşteau că strămoşii lor au ocupat Transilvania de la strămoşii românilor, pe care i-au ţinut într-o disciplină aspră.

a. O mentalitate agresivă conservată şi reactivată de himera hungarismului

● Ungurii au fost, de la venirea lor în Europa, un neam aprig în războaie, au crezut în războaie, dar le-a lipsit patria, pe care au dobândit-o în detrimentul altora, folosit forţa, diplomaţia şi informaţia, combinate măiestrit cu raptul, teroarea şi alianţele matrimoniale. Ei sunt singurul popor asiatic care a reuşit să treacă munţii Carpaţi şi să se europenizeze, la făurirea noii identităţi lucrând, mai mult sau mai puţin vizibil, germanii, italienii, francezii, slavii şi românii. Ungurii au preluat multe elemente din firea acestora, dar şi-au păstrat de-a lungul istoriei dârzenia, şiretenia şi încăpăţânarea de a fi deasupra altora, de a-i manevra şi de a-i stăpâni.

● Aşezându-se cu forţa în Panonia şi în interiorul arcului carpatic, au creat de la început un stat polietnic care încorpora cu forţa popoare de rase, limbi şi religii diferite. Toate acestea au contribuit, în timp, în forme mai mult sau mai puţin vizibile, la formarea aşa-numitei „natio-hungarica”, recunoscută, lăudată de centrele de putere care au reuşit să o canalizeze pentru a-şi realiza propriul interes sau hulită de vecinii care au fost deposedaţi sistematic de resurse şi de simboluri.

● Ungurii au avut o ură ancestrală împotriva românilor (valahii) care, de nevoie, le-au recunoscut puterea, dar nu şi forţa spiritului construit şi asumat prin metamorfozare în funcţie de conjuncturi, pe fundamentul căreia au construit mereu tendinţa de a „dobândi patrie” şi a-şi asigura mărirea prin dominarea altora. Spre deosebite de români, care au fost nevoiţi multe veacuri să rămână anonimii istoriei şi să creeze, printr-o permanentă luptă de supravieţuire, un stat de necesitate europeană, ungurii şi-au creat o faimă chiar de la venirea lor în Europa. Însă, percepând devreme că au ajuns la capătul drumului lor ,,pe calea soarelui apune” şi al puterilor, s-au pus sub oblăduirea unui centru de putere, respectiv papalitatea, şi au creat un stat de faimă europeană, a cărui ascensiune a fost stopată tot de popoare asiatice, cu acelaşi spirit războinic.

● Relaţiile dintre români şi unguri fost situate la interferenţa cunoaşterii reciproce şi a utilizării forţei. Ele s-au definit, concomitent, ca relaţii între state şi relaţii între popoarele pe fundamentul cărora s-a cădit cele două naţiuni. De aceea, de-a lungul vremurilor au cunoscut multe momente de tensiune, datorate, în primul rând modalităţilor diferite de percepere a relaţiilor de bună-vecinătate. Românii, băştinaşi, având psihologia statorniciei şi a dreptului la moştenire din strămoşi, au avut pământ şi n-au voit să-l cedeze „de bună voie”, ungurii, cu psihologia popoarelor de stepă, veşnic în căutare de patrie, l-au râvnit şi au vrut să-l ia prin şiretenie sau prin forţă. Luminile şi umbrele acestor relaţii atipice pentru arealul Europei, pot fi relevate doar dacă se investighează istoria nevăzută a relaţiilor interstatale, concomitent cu cele interumane, în care forţa cunoaşterii, a informaţiei, s-a arătat, în timp, a fi mai puternică de multe ori decât forţa militară.

● Vecinătatea dintre cele două popoare a fost viciată atât de formele statalităţii pe care le-au creat şi au fost capabile să le întreţină, cât şi de simbolurile la care s-au raportat. În multe momente, consemnate de istoria scrisă mai mult prin pana cronicarilor pe care ungurii au ştiut să-i cultive şi să-i folosească, aceasta a atins forme atipice, critice, uneori paroxistice, peste care căpeteniile lor politico-militare au încercat să aştearnă vălul uitării. Îndemnaţi de papalitate şi de alte „state de dominaţie”, dar şi mânaţi de dorinţa de a-şi mări patria, oştile regatului Ungariei au năvălit în nenumărate rânduri la răsărit şi sud de Carpaţi, iar iscoadele lor, ascunse de multe ori în roba călugărească apuseană, au penetrat informativ spaţiul românesc. Capetele lor încoronate s-au aliat cu voievozii români numai când s-au simţit în primejdie şi au avut nevoie de braţul înarmat al românilor, însă de cele mai multe ori iar alteori i-au trădat, aliindu-se cu cei puternici, pentru a-şi proteja propriul interes.

● Statul apostolic ungar, misionar prin excelenţă, pe tronul căruia papalitatea a aşezat şi a dărâmat multe capete încoronate, la început nativi, apoi alogeni, a sucombat la mijlocul secolului al XVI-lea sub loviturile nimicitoare ale spahiilor şi ienicerilor Sublimei Porţi, dispărând din istorie vreme de mai multe veacuri. Intrând, la rândul lor, sub stăpânirea altora şi fiind privaţi de resurse şi de forţa militară, ungurii au devenit conştienţi că vor supravieţui ca naţie prin arma informaţie, de aceea şi-au pus minţile în lucrare pentru supravieţuirea naţiei, speculând mereu momentele favorabile refacerii regatului apostolic. Elitele lor, în care au intrat, în timp, europeni nativi, au acceptat stăpânirea păgânilor otomani şi s-au lăsat apoi stăpânite de habsburgi numai din interesul supravieţuirii a ideii de „natio hungarica”, înzestrată de papalitate cu o misiune cu aparenţă creştină. Vreme de câteva secole au oscilat între Occident şi Orient. Prinşi la strâmtoare, au plecat capetele sultanilor, însă în ascuns n-au pregetat să afirme că sunt europeni păstoriţi de papalitate, făcând mereu şi pe la porţile celor mari şi puternici apel la „trecutul glorios“. Elitele lor politice n-au încetat niciodată să gândească şi să lucreze, în taină sau pe faţă, după împrejurări, la recucerirea teritoriilor stăpânite în urmă cu secole de statul feudal ungar.

● Atunci când s-a ivit prilejul, căpeteniile lor politice – baroni, grofi, înalţi prelaţi – au reuşit să recâştige faima şi respectul patriei lor într-o Europă măcinată de conflicte sub umbrela acelui dualism cu habsburgii, prin care au reinventat Ungaria şi au salvat naţia ungară de la pierire. N-au pregetat să-i folosească în această acţiune de renaştere pe secui, din care au făcut unguri adevăraţi, apoi s-au folosit de elementele aristocratice, de intelectualitate, dar şi de elemente obediente recrutate din rândul celorlalte naţionalităţi ale imperiului construit „din petice”. Marii lor bărbaţi de stat au pus informaţia în sprijinul revitalizării Ungariei, ducând o politică de deznaţionalizare forţată a populaţiilor nemaghiare din dubla monarhie. Însă, în contextul în care în Europa sud-estică s-au afirmat şi au fost recunoscute naţiunile care au încercat să-şi definească şi să-şi apere patria în interiorul unor graniţe consfinţite prin tratate internaţionale, i-au trădat şi pe austrieci, demonstrând că nici o naţiune nu suportă stăpâni, indiferent dacă aceştia sunt milostivi sau opresivi.

● Relaţiile conflictuale dintre unguri şi români au atins paroxismul în contextul în care românii, pe care i-au considerat mereu doar „popor călărit”, au năzuit la realizarea unităţii naţionale. Din acel moment, mai marii Ungariei au trimis în interiorul statului român o adevărată armată de spioni, majoritatea pe căi cvasilegale, sub acoperire comercială (negustori, comis-voiajori, oameni de afaceri etc.). Elitele lor politice, descendente, în marea majoritate din vechea aristocraţie ungară, dar şi din urmaşii unor fruntaşi ai minorităţilor naţionale, maghiarizaţi prin mijloace meşteşugite în decursul timpului, au lucrat necontenit pentru contracararea manifestărilor spiritului naţional românesc, au încercat prin cele mai variate mijloace să împiedice afirmarea identităţii românilor, pe care i-au prezentat la curţile celor puternici ca pe o rasă inferioară, menită doar să le cultive pământurile şi să le crească turmele de animale. Pe acest fundal s-a născut „doctrina hungaristă”, care a vizat, deopotrivă, toate teritoriile care aparţinuseră odinioară regatului apostolic.

● După crearea statului naţional român, conştienţi că acesta reprezenta un adevărat pericol pentru ideea de stat ungar, diriguitorii Ungariei au început o acţiune conspirativă organizată împotriva acestuia, folosindu-se de rivalitatea dintre marile puteri europene ale timpului, pe care au ştiut să le speculeze folosind, în primul rând, diplomaţia şi arma informaţie. Pe acest suport informaţional, atât baronii, cât şi prelaţii lor au iniţiat o politică ascunsă faţă de statul naţional unitar român, au susţinut cu argumente fabricate „iredentismul“ şi „revizionismul“, au lucrat în permanenţă pentru renaşterea naţiei ungare, arătându-se dispuşi să realizeze acest ţel indiferent de forma de stat şi regim politic pe care ar fi fost obligaţi să le suporte. Însă, s-au manifestat, de cele mai multe ori, violenţi, neţinând seama că nu dispun de resursele necesare pentru a reînvia himericul regat apostolic. De aceea, au fost încolţiţi de vecini puternici, care nu s-au lăsat impresionaţi de strigătele şi argumentele lor fabricate. Astfel, au devenit conştienţi că trebuie să-şi cunoască mai bine vecinii, din care făcuseră de-a lungul veacurilor adversari şi nu prieteni. Ajungând ei, înşişi, sub tutelă străină, n-au fost lăsaţi să-şi construiască servicii de informaţii puternice, fiind obligaţi să caute mereu modele de forţă, pe care le abandonau rapid, în funcţie de schimbarea raporturilor de putere în spaţiul lor de interes strategic. Au apelat la toate statele ,,de dominaţie” din Europa, căutând mereu un centru de putere sub tutela căruia să-şi realizeze visul de refacere a Ungariei Mari şi au intrat din acest interes, în secolul XX, în două conflagraţii mondiale, mereu sub tutela celor puternici.

● În prima conflagraţie, elitele lor politice au fost împinse de austrieci şi de germani, sfârşind prin a fi aduse pe marginea prăpastiei din care cei mai mulţi au crezut că nu vor mai putea ieşi. Au pierdut, astfel, puterea şi mărirea, au pierdut Transilvania, statul ungar fiind redus la spaţiul ocupat iniţial de unguri în pustă, însă au nimicit marea floare a tinerimii române din Ardeal, pe care au transformat-o în „carne de tun”. Regimul bolşevic instaurat la sfârşitul primului război mondial sub conducerea lui Bela Kun şi a unor elemente alogene pentru care ideea de stat a fost mai puternică decât cea de naţie ungară a revitalizat doctrina hungaristă sub formă proletară. Bolşevicii, care au creat, pentru scurt timp ,,Ungaria Sfaturilor”, au încercat să cucerească Transilvania cu ajutorul Moscovei bolşevice şi să o menţină în cadrul Ungariei comuniste. Salvarea Ungariei de bolşevism de către armata română şi campania din anul 1919 a acesteia, soldată cu ocuparea Budapestei, a condus, cu acordul interesat al unor puteri occidentale, la o nouă tensiune în relaţiile dintre cele două naţii, alimentată de acelaşi elite violente.

● Regimul regim fascist condus de către amiralul Horthy Miklos, instaurat cu acordul tacit al unor puteri occidentale după terminarea primului război mondial, conştient de slăbiciunea forţei militare a Ungariei, a revitalizat doctrina hungaristă, aşezând Trianonul ca simbol al tragediei prin care au trecut ungurii. Pe fundamentul acestuia, noua putere politică, de esenţă fascistă, a început o „cruciadă antiromânească“, apelând, din nou, la diplomaţie şi la arma informaţie. În acest context au fost puse bazele unor structuri de informaţii şi contrainformaţii, care au lucrat sub deviza: „Cred în Dumnezeu. Cred în Patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare”, adoptată în noul context ca fundament al politicii de stat. Prin intermediu acestora, au fost create birouri speciale de spionaj şi de propagandă şi s-a întreţinut spiritul agresiv împotriva României. Acţiunile politice, susţinute informaţional, au avut ca obiective recucerirea Transilvaniei, prin orice mijloace: politico-militare şi diplomatice, spionaj, diversiune şi terorism. Cu autorul structurilor informative au infiltrat organizaţiile politice, culturale şi religioase ale cetăţenilor români de naţionalitate maghiară şi au constituit pe teritoriul României o veritabilă „coloană a cincea“. Serviciile de informaţii ungare au lucrat cu multă vigoare în slujba doctrinei hungariste. Prin arma informaţie s-a încercat anihilarea efectelor Tratatului de pace de la Trianon, agitând pe la curţile celor mari fantasma „Ungariei Mari”, mitul „Coroanei Sfântului Ştefan“ şi al „Regatului apostolic“.

● Noul război declanşat împotriva României, sub stindardul revizionismului, având ca miză Ardealul, s-a desfăşurat pe multiple planuri: politic, economic, cultural, ideologic, diplomatic şi militar. Prin intermediul structurilor informative, autorităţile politico-militare ungare au înfiinţat structuri paramilitare, au folosit cu succes acţiunile de propagandă, în care s-au dovedit a fi maeştri, iar pentru obţinerea de informaţii militare şi politice s-au arătat dispuşi să conlucreze cu toţi duşmanii României. În acest sens, au recrutat informatori, de regulă, dintre oamenii de afaceri stabiliţi în România, şi au reuşit să obţină informaţii de valoare prin intermediul agenţilor speciali, profitând de slăbiciunile statului român pe lanul apărării contrainformative. Au utilizat, în acest sens, reţeaua informativă – principala cale de obţinere a informaţiilor, infiltrarea agenţilor în mediile vizate, acoperirea identităţii agenţilor proprii, jocurile operative, dezinformarea şi, în mod deosebit, propaganda susţinută şi deosebit de agresivă la adresa României.

● Autorităţile horthyste au lucrat vreme de aproape două decenii pentru recucerirea Transilvaniei de la români. Ele s-au sprijinit iarăşi pe puternicii momentului, în speţă Germania hitleristă şi Italia mussoliniană. Au trimis în teritoriul statului român numeroşi agenţi, majoritatea moşteniţi din fostele servicii de informaţii austro-ungare, poliţişti, militari şi jandarmi sub acoperire, elemente ale organizaţiilor teroriste constituite special pentru a-i intimida sau neutraliza pe patrioţii români. Au recrutat şi folosit, în funcţie de ţintele vizate, indivizi din rândul minorităţii maghiare din ţările vecine, îndeosebi elite intelectuale, preoţi şi călugări (catolici), pastori reformaţi, învăţători sau profesori, ziarişti şi avocaţi, medici şi aristocraţi. Acestora li s-au adăugat nenumărate organizaţii de stat, asociaţii neguvernamentale, culturale, sociale sau particulare, precum şi numeroase partide politice şi formaţiuni paramilitare care aveau ca numitor comun, definitoriu, caracterul naţionalist-şovin, revizionist şi revanşard. În susţinerea unei cauze pierdute au reuşit să angreneze şi colaboraţionişti din rândul românilor, mai mult sau mai puţin conştienţi de jocurile în care s-au lăsat antrenaţi. Nu au omis din şirul celor care au fost trimişi în avangardă, pe frontul nevăzut, menajerele, bucătăresele şi servitoarele de etnie maghiară – curate, harnice şi foarte pricepute în activităţile casnice. Cele mai des uzitate metode de recrutare a agenţilor erau şantajul şi promisiunile atrăgătoare.

● Căpeteniile politico-militare ale statului ungar au împins naţiunea ungară în cel de-al doilea război mondial, tot sub lozinca refacerii „Ungariei Mari”, cu servicii de informaţii construite după model german, pe fond consistente, dar ineficiente. Pentru realizarea programului revizionist au mobilizat armata, diplomaţia, politica oficială, diaspora şi au apelat şi utilizat „coloana a cincea” la construirea căreia lucraseră aproape două decenii. Au pierdut războiul, nereuşind să refacă „Ungaria Mare”, deşi au pus în joc toate resursele, sacrificându-şi floarea tinerimii în stepele întinse ale Rusiei. Ungaria a avut, din nou, soarta statelor învinse, elitele lor politice fiind obligate, în conjunctura momentului, să accepte această soartă, tot în speranţa că se vor ivi alte vremuri, mai bune, pentru realizarea acelui vis himeric. Aceeaşi soartă a avut, însă, şi România, în pofida faptului că după 23 august 1944 aceasta a întors armele împotriva Germaniei şi s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite, fapt ce demonstrează că micile naţiuni nu sunt decât pionii de pe tabla de şah a marilor Puteri.

● După război, Ungaria a intrat în sfera de influenţă sovietică, elitele sale politice s-au adaptat rapid la noua situaţie, pentru supravieţuirea ideii de stat ungar, iar în urma Tratatului de Pace de la Paris din 1947 Ungaria a fost redusă în graniţele trianonice. În acest context, serviciile sale de spionaj au fost reorganizate după model sovietic şi puse în slujba statului comunist construit prin forţă şi persuasiune după modelul impus de Kremlin. Naţiunea ungară a conştientizat ruptura cu elitele sale politico-militare, încercând, prin forţe proprii şi în speranţa unui ajutor din Occident, să iasă din strânsoarea chingilor unui sistem care le-a fost impus în pofida voinţei sale. Sângeroasele evenimente din anul 1956 şi reprimarea brutală a insurecţiei de către aliatul-ocupant i-au convins în mod special pe intelectualii unguri de nevoia căutării altor soluţii pentru reaşezarea Ungariei în „noua ordine” instituită prin înţelegere între sovietici şi aliaţii occidentali. După acest moment, plin de învăţăminte tragice, noile elite politice, reformate în spirit sovietic, au acceptat, tacit, un regim comunist care a construit structuri informative şi represive pentru a determina naţiunea ungară să se aşeze ,,în ordine” şi să aştepte, cu calm, alte vremuri „mai bune”. Structurile informative, reorganizate şi cu sprijin din partea regimului similar din România, au fost reformate sub sintagma „Securitatea Statului“ şi puse în slujba regimului comunist. Tacit, acestea au lucrat pentru naţiunea ungară, rezistând cu greu, printr-o diplomaţie moştenită din vremea ducelui Arpad, presiunilor şi cerinţelor tutorelui sovietic, însă n-au încetat „să cerceteze” spaţiul statului român, întrucât deviza privind credinţa în Dumnezeu, patrie şi reînvierea Ungarie Mari n-a fost abandonată.

● În perioada postbelică, deşi România şi Ungaria au fost integrate (în fapt, internate) în acelaşi „lagăr”, acţiunile serviciilor de informaţii ungare au urmărit cu perseverenţă şi cu obstinaţie realizarea vechiului vis hungarist – refacerea „Ungariei Sfântului Ştefan“. În acest scop au sprijinit constituirea unor nuclee de rezistenţă care ce vizau răsturnarea puterii de stat româneşti în Transilvania şi au încercat să desfăşoare un spionaj total împotriva României. Acesta s-a conjugat cu acţiuni destabilizatoare, propagandistice şi de alimentare a sentimentelor naţionalist-şovine şi revizioniste în rândul etnicilor maghiari. Informaţiile căutate cu obstinaţie vizau îndeosebi domeniul militar, starea de spirit a populaţiei şi situaţia învăţământului cu limba de predare maghiară. Concomitent, serviciile de informaţii ungare s-au implicat masiv în justificarea politicii oficiale a statului ungar în problema Transilvaniei, inclusiv în falsificarea istoriei acestui străvechi pământ românesc. Documente care au consemnat evenimentele din decembrie 1989 din România semnalează, firav, prezenţa unor cadre şi agenţi unguri, care au pătruns în teritoriul statului român, au participat la aprinderea „scânteii”, după care au intrat în anonimatul profesioniştilor acestei meserii.

● Schimbările politice intervenite în Europa centrală şi de Est începând cu anul 1989, soldate cu prăbuşirea regimurilor comuniste, au condus la modificarea ,,în bine” a relaţiilor dintre cele două state, însă au redeschis competiţia dintre marile puteri apusene pentru spaţiul controlat de sovietici în perioada războiului rece. Noile autorităţi politico-militare ungare, în rândul cărora au fost primiţi, în spirit democratic, şi urmaşi ai celor care au condus destinele Ungariei în perioada interbelică şi au creat multe suferinţe statelor vecine, s-au adaptat la situaţie. Ele nu au distrus fondul structurilor informative întreţinute în perioada războiului rece, însă le-au reformat, le-au retuşat cadrul de organizare şi funcţionare după modele actuale, utilizate în state democratice şi le-au refăcut imaginea în faţa opiniei publice. Înţelepciunea de care au dat mereu dovadă în situaţii aparent fără ieşire a fost şi în acest context sfetnicul cel bun, elitele lor politice, indiferent că se situează mai la stânga sau mai la dreapta spectrului politic, sunt conştiente că fără informaţie statul ungar îşi pierde puterea, devine ţintă, iar naţiunea este lăsată la discreţia ameninţărilor şi agresiunilor potenţiale, atât din interior, cât şi din afară.

● Noua arhitectură de securitate a spaţiului euroatlantic i-a aşezat pe români şi pe unguri în aceeaşi alianţă politică şi militară (N.A.T.O.), iar România ste, alături de Ungaria, membră a Uniunii Europene. Astfel au fost create condiţiile pentru lepădarea resentimentelor trecutului, pentru cunoaşterea reciprocă şi pentru reconceptualizarea relaţiilor de bună-vecinătate, alterate vreme de un mileniu. Însă, rolul de „cordon sanitar” între Europa occidentală şi Rusia, rezervat României a reaprins naţionalismul şovin, iredentismul, revizionismul şi separatismul, întreţinute de cercuri interesate de alterarea relaţiilor de bună-vecinătate. Acesta apare astăzi sub forma aşa-numitului „transilvanism“, o diversiune care are acelaşi fundament doctrinar: ideea de „Ungaria Mare”.

● Apelul la istorie este absolut necesar pentru a cunoaşte rădăcinile spionajului ungar şi a modului în care „arma informaţie” a reuşit să facă dintr-un popor asiatic, aflat în „căutare” de patrie”, un popor european, cu o patrie cu nucleu asumat, dar cu margini încă disputate cu vecinii. De aceea, reeditarea lucrării Spionajul si extremismul ungar în România (Origini, evoluţie şi acţiuni pe spaţiul românesc), elaborată de doi cercetători iscusiţi ai domeniului, respectiv, Aurel Rogojan şi Traian-Valentin Poncea întregeşte nevoia de cunoaştere a forţei informaţiei în relaţiile dintre state şi între naţiuni. Informaţiile puse la dispoziţia cititorului reprezintă, desigur, puncte de vedere ale autorilor, dar şi un stadiu al cercetării şi cunoaşterii, fapt pentru care unele limite sunt inerente.

Autorii încearcă să facă o evaluare a activităţii serviciilor de spionaj ungare, însă sunt conştienţi de dificultăţi, ştiind că autorităţile politico-statale de la Budapesta, mai ales „după Trianon”, indiferent sub ce culoare politică s-au prezentat, au controlat strict informaţiile care au privit securitatea statului, făcându-le publice doar atunci când au avut un mare interes ori au fost „accidental” deconspirate.

De aceea, autorii nu au pretenţia de a scrie o istorie a serviciilor de informaţii ungare, întrucât conştientizează faptul că aceasta nu poate fi scrisă decât pe bază de documente. Multe izvoare rămân închise pentru vecie, iar reţinerile sunt tipice pentru cunoscătorii războiului pe frontul secret, care este permanent, indiferent dacă între diriguitorii de destine se face pace consemnată prin tratate sau convenţii. Cunoaşterea aspectelor relevante din istoria spionajului ungar în România confirmă încă o dată, prin studiu de caz, că nu serviciile de informaţii constituie poliţie politică, ci utilizatorii informaţiilor.

Aceştia sunt elitele politice violente, care acced la putere prin violenţă în conjuncturi socio-politice determinate, menţin puterea prin utilizarea violenţei politico-militare chiar împotriva propriei naţiuni şi nu o cedează decât prin violenţa celor pe care-i guvernează, materializată sub formă de răscoale, răzmeriţe sau revoluţii.

Numai naţiunea este capabilă să confere valoare socială informaţiilor. Puterea politică violentă sau ineficientă le conferă acestora culoarea, însă tenta şi chenarul sunt apanajul „centrelor de putere” care menţin statul în „sferă de influenţă”.

b. Ce ştiu deja adepţii hungarismului despre români?

1. Ştiu că românii s-au aflat, de regulă, şi se află şi astăzi, între legenda meşterului „Manole” şi blestemul aşa-numitei „Mioriţe”. Într-adevăr, naţiunea română a fost, în scurte perioade de timp, în conjuncturi favorabile, pe „dealurile cunoaşterii” şi lungi perioade de timp, în „văile plângerii”(într-o expresie populară, „când pe deal şi când pe vale”). Deşi aşezată de Pronie într-un vârtej geopolitic şi con geostrategic spre care au privit cu interes şi invidie toate construcţiile mecanice (centre de putere, state de dominaţie), naţiunea română a avut „vocaţie constructivă”, şi-a clădit şi reclădit mereu casa pândită de riscuri, ameninţări şi stări de pericol din toate părţile (ca „o stână la un vad de lupi”), cu resurse proprii, cu o mână pe mistrie şi cu alta pe sabie.

În acest vârtej geopolitic şi con geostrategic, naţiunea română a reuşit cu mari sacrificii să rămână ,,ea însăşi”, adică pe „dealurilor cunoaşterii”. Presată de „vremuri” şi de „vânturile” care au bătut cu furie din toate părţile, la toate marginile de hotare, pentru a sparge nucleul, naţiunea română a fost împinsă şi nevoită să coboare şi să se rostogolească pe pantele văilor plângerii, spre hăul prăpastiei. Dar, Pronia a făcut ca întotdeauna înainte de a ajunge în prăpastie, a venit „mintea românului de pe urmă”, a sărit peste prăpastie şi a început să urce, iar ciclul istoric s-a reluat, pe alte coordonate cu fond comun, dar cu formă şi conţinut specific. Pe pământul românesc, nimic nu s-a făurit fără jertfă, generaţii după generaţii fiind nevoite să jertfească tot ce aveau mai scump (valori interese, nevoi). În faţa pericolelor de toate felurile şi din toate părţile, români au avut două opţiuni: cerul sau pământul.

2. Ştiu că românii sunt solidari şi acţionează unitar numai din necesitate socială şi din instinct de supravieţuire.
Istoria neamului nostru – scrisă şi rescrisă în diferite conjuncturi geopolitice -, nu poate face abstracţie de faptul că naţiunea română s-a aflat, de la Pronie, între măreţia de a fi „ea însăşi” (carpatină, creştină şi europeană) şi declinul generat de neputinţa, de cele mai multe ori fatidică, de a-şi recunoaşte şi afirma trecutul, cu întreaga lui simbolistică, precum şi de a-şi proteja şi apăra patria, atât în faţa forţelor de presiune externă, cât şi a celor de dezordine internă (ce construia ziua se dărâma noaptea). Părţile rupte de moşie, de către centrele de putere sau mici satrapi locali au făcut ca românii să nu se înţeleagă între ei atunci când au fost conduşi de elite politice violente sau ineficiente.

Românii au acţionat unitar din necesitate şi instinct de supravieţuire, în situaţiile în care elementele nucleare ale naţiei (geneza şi patria) au fost grav agresate. Simbolul-nucleu al acestui demers a rămas tricolorul, cu cele trei culori ale sale (roşu, galben şi albastru) preluate din cromatica stindardului dacic (balaurul zburător cu cap de lup), sufletul deschis de român – dăruit de creştinism – şi sufletul ascuns de dac -, dăruit de Pronie la „facerea lumii”.

De aceea, adepţii şi propovăduitorii hungarismului încearcă să-i împiedice pe români să-şi construiască elite sociale. Aceştia cunosc faptul că la români elitele sociale au ajuns la puterea de decizie în situaţii-limită, de regulă în momentele în care „naţia” era pe marginea prăpastiei. Ele au urcat pe scara socială prin inteligenţă şi merit, însă puterea lor a fost de scurtă durată. Forţe de dezordine internă s-au coalizat rapid şi au lucrat la dărâmarea lor, cu ajutorul „celor de jos” (bucăţi din „talpa ţării”) – care, din ignoranţă, neştiinţă sau păcăliţi de sloganuri patetice au început să „scuture” scara valorilor – sau cu ajutorul „centrelor de putere”, sub motivul că „ies din ordine”.

Dacă elitele sociale au reuşit să urce câţiva fuştei ai scării sociale, o mulţime nedefinită, dar întotdeauna eterogenă şi violentă, a încercat să-i coboare. Dacă acestea au fost capabile să urce, grupuri bine şi cu sens dirijate din „cei de jos”, incitaţi şi manevraţi cu abilitate de forţe adesea oculte, au scuturat scara, iar dacă s-au dovedit a fi „tari în pulpe”, au scuturat scara pentru nu le lăsa să urce „în pace”. Dacă, în pofida agresărilor au ajuns în vârf, mulţi din „cei de jos” („proşti dar mulţi”) au luat pietre şi au aruncat în ele, pentru a le doborî sau măcar pentru a nu le lăsa răgazul necesar a cugeta cum trebuie să coboare fără să se sfărâme.

3. Ştiu că la români, în situaţii geopolitice conjuncturale şi situaţii tensionate apar ca „ciupercile după ploaie” aşa-zisele „elite politice înstrăinate”. Aceste elite, în care se regăsesc politicieni de toate culorile şi doctrinele ideologice posibile, îşi folosesc mintea pentru a strânge ştiri şi nu a da idei, dezicându-se fără regrete de valorile, interesele şi necesităţile sociale ale naţiunii române, pentru a-şi apăra propriul interes. Ele s-au definit şi se definesc drept „elite înstrăinate”, fiind cea mai grea pacoste pe trupul naţiei româneşti. Acestea au rămas încremenite în gândirea politică medievală, impusă unei părţi a păturii conducătoare româneşti de către „centrele de putere” care au dominat, în anumite conjuncturi, spaţiul etnic românesc. Prin intermediul lor a fost transplantată peste organizarea de tip moşie, statul poliţist asistat de miliţii regionale, care au devenit forţe de dominare şi, în caz de revoltă, adevărate instrumente de pacificare. Sistemul respectiv a generat, în timp, o birocraţie supranaţională, cosmopolită, în care a intrat şi o parte a elitelor politice autohtone, dornice de imediate avantaje economice şi politice.

Destinul „elitelor înstrăinate” este o părticică din măreţia şi declinul naţiei româneşti. Cele mai multe s-au situat între dorinţa de menţine la putere, cu orice preţ, şi uşurinţa cu care au fost dezbinate de cei care au lovit în averea lor. Fiind „sub vremuri”, nu au înţeles sau nu au acceptat „nevoile naţiei” din care s-au revendicat, la început cu curaj, apoi cu teamă şi la urmă cu dispreţ.

Conjuncturi istorice nenorocite le-au permis să obţină, uneori nemeritat, avantaje politice şi economice, ignorând cultura care îi obliga să coboare în comunitate. Sistemul de tip vasalic, pe care l-au acceptat sau l-au proclamat, a generat şi întreţinut izolarea „de castă” şi îndepărtarea de etnos şi de spiritul comunitar. Cu ajutorul acestora, „centrele de putere” au operat tăieturi în moşie, naţia românească a fost spartă în bucăţi care au întrerupt comunicarea între ele, iar aşa-numitele autonomii au constituit, în fapt, spărturile sau breşele din care au fost manevrate conflictele şi dirijate agresiunile latente.

„Elitele înstrăinate” nu înţeleg nici astăzi că „centrele de putere” au tendinţe acaparatoare, agresive, şi că lucrează în slujba unei „clase supra-naţionale”. Ele nu sunt nici capabile, nici interesate să întreţină nevoia de comunitate a naţiei româneşti, fondată pe credinţa ortodoxă, întrucât sunt sub nivelul de cultură al poporului (producătorul de resurse).

b. Ce trebuie să ştie în viitor propovăduitorii hungarismului?

1. Trebuie să ştie că geneza naţiunii române nu poate fi redefinită sau reinventată, iar patria românilor nu se negociază.
Naţia românească (naţiunea română) are două elemente nucleare perene: geneza („facerea lumii ei”), exprimată în timp istoric prin capacitatea de a se raporta, într-o succesiune continuă de generaţii, la un strămoş comun, recunoscut şi asumat, şi patria (spaţiul carpato-danbiano-pontic) sau „casa naţiuni”, exprimată în pământul care a asigurat resursele informaţionale şi energetice necesare fiinţării şi afirmării atât ca entitate cu identitate şi conştiinţă proprie, cât şi ca unitate socială în diversitate, cu valori, interese şi necesităţi specifice.

Naţia românească are propria geneză, asumată, cu o simbolistică aparte, agresată mereu de marile imperii ale timpului. Strămoşii săi direcţi – dacii – au traversat propriul lor timp istoric, conservat în memoria istorică a generaţiilor următoare, chiar dacă acestea au fost obligate să intre în alte tipare politice. Dacii creştinaţi au preluat şi conservat simbolurile ancestrale de libertate şi au reconstruit simbolurile de comunitate în spiritul „ordinii romane”, din nevoi de supravieţuire în vremuri tulburi. Distrugerea nucleului politico-statal ancestral a determinat învelişul etno-spiritual să caute o nouă formulă de exprimare a identităţii, pe care urmaşii dacilor creştinaţi au găsit-o „sub semnul crucii” şi al lui Hristos, în creştinismul care a preluat esenţa vechii credinţe şi a altoit o mlădiţă de romanitate peste ţinuturile carpato-danubiano-pontice.

Patria (,,vatra românească”) are trei fundamente strategice:

– lanţul munţilor Carpaţi – care întreţine continuitatea şi tăria naţiei, întrucât adună şi conservă, ca într-o cetate naturală, nucleul energiilor şi vitalităţii sale;

– valea Dunării – care asigură statornicia naţiei, prin pământurile sale roditoare şi pline de belşug şi poarta de intrare în Europa, prin ,,Gurile Dunării”,

– litoralul Mării Negre – „plămânul vetrei româneşti” – prin care se deschid largile orizonturi spre spaţiile cele mai îndepărtate;

Patria nu se negociază şi nimeni nu va scăpa de blestemul naţiei şi de pedeapsa divină dacă va înstrăina părţi din vatră, indiferent cui şi în ce condiţii istorice sau socio-politice, iar renegaţii, adică ce-i care afirmă că li-e ruşine de a fi români, sunt lăsaţi să plece, „unde şi-a înţărcat dracul hirul”, fiind primiţi înapoi oricând, precum oiţele rătăcite.

2. Trebuie să ştie că românii îşi apără marginile apusene ale vetrei prin cunoaştere şi acţiune socială, fără să ceară acordul „centrelor de putere”.

Pentru români, marginile vetrei constituie un crâmpei de patrie, un spaţiu geografic amenajat în virtutea „dreptului ginţilor”, reconstituit cu multă jertfă de către generaţiile care s-au succedat în contact direct cu ameninţările şi agresiunile din „cele patru vânturi”. Datorită acestora, românii au fost nevoiţi să se învârtă conştient în jurul nucleului vetrei, precum „fusul” ancestralei furci de tors. Nevoile i-au învăţat că dacă priveau numai spre asfinţit, erau roase marginile răsăritene ale vetrei, iar dacă priveau numai spre răsărit, erau roase marginile apusene.

Marginile apusene, unde românii îi au pe unguri ca vecini au păstrat, pe fond, valenţele naţiei româneşti, cu toată agresiunea informaţională sau politico-militară produsă asupra lor vreme de peste un mileniu şi au generat neîntrerupt valori sociale prin care s-a conservat „conştiinţa de sine” a întregii naţii româneşti.

În acelaşi timp:

– s-au conservat ca patrie şi au întreţinut, în condiţii vitrege, spaţiul geo-fizic şi spaţiul libertăţii sociale construit prin jertfe de sânge împotriva valurilor de neamuri alogene care au venit şi au cerut „pământ şi apă”;

– au construit, permanent „sub vremuri”, un mediu social care a conservat moştenirea genetică şi istorică şi a născut modele de gândire, simţire şi acţiune socială în folosul întregii naţii româneşti;

– au conservat etno-spiritualitatea, cu valorile, credinţele, simbolurile, normele, obiceiurile, organizaţiile, instituţiile şi cultura, prin care naţia românească a întreţinut civilizaţia, ca „stare socială” a omenirii;

– au conservat credinţa naţiunii şi „spaţiul sacral” prin locurile privilegiate, locurile sfinte şi ,,semnele” spaţiului care au menţinut şi afirmat, din nevoia de divinitate, raporturile spirituale (simbolice) cu divinitatea şi au imortalizat o secvenţă din „timpul sacru” al naţiei româneşti.

– au conservat etnosul românesc – cu caracteristicile lui psihice şi culturale, au delimitat spaţial şi mental „poporul” de pătura suprapusă (ca semn al suveranităţii) şi au generat şi întreţinut atât instinctul de conservare al naţiei româneşti în faţa presiunilor şi năvălirilor unor populaţii străine de neam, în căutarea de resurse („pământ şi apă”), precum şi arealul unde naţia a fost nevoită să-şi afirme datoria imperioasă de a-şi apăra fiinţa împotriva presiunilor distructive ale imperiilor.

O mare parte din elitele politice conducătoare au fost topite în ,,natio hungarica”, prin catolicizare, calvinizare sau înnobilare, însă ţărănimea şi elitele sociale („talpa ţării”) şi-a conservat conştiinţa şi identitatea, care nu au putut fi alterate de nici o putere politică sau construcţie mecanică (imperiu).

Astăzi, marginile apusene ale vetrei româneşti nu sunt abandonate, aşa cum reiese dintr-o propagandă hungaristă adesea persuasivă şi violentă. Românii de acolo ştiu că-şi pot afirma dreptul la existenţă numai în cadrul patriei străbune şi numai prin activitatea socială generatoare de valori sociale, în pace şi bună înţelegere cu semenii lor, indiferent de etnie.

3. Trebuie să ştie că orice „centru de putere” construit în interiorul vetrei este perceput de români ca o agresiune la adresa acesteia.

Românii au învăţat, de-a lungul istoriei lor zbuciumate, că „centrele de putere”, clădite de prin forţă de către neamuri agresive în conjuncturi geopolitice favorabile, au creat în apropierea hotarelor vetrei româneşti imperii cu pretenţii de dominare a unei părţi sau a întregului bazin carpatic. Fiecare a crezut, în timpul său istoric, că-l va putea stăpâni prin graţia unor dinastii imperiale şi prin dreptul cuceritorului.

Toate au fost conştiente de puterea spiritului la români şi au încercat să controleze, îndeosebi frontierele confesionale printr-o elită românească cu aparenţă de libertate. Însă, în timp, aceasta nu s-a mai raportat la simbolurile imperiale impuse şi a generat ea însăşi forţele centrifuge care au distrus graniţele interioare şi au revitalizat ideea de naţiune şi de vatră românească. Reacţia violentă la violenţa cu care au fost împinse frontierele peste vatra românească confirmă că nicicând şi niciunde două culturi nu pot coexista prin interacţiune mecanică.

Românii s-au arătat mult mai hotărâţi pentru a-şi apăra vatra în condiţiile în care anumite „centre de putere” au creat frontiere în interiorul vetrei, fie confesionale, fie politice, fie militare. Acestea au întreţinut conexiuni ascunse, cu tentă geopolitică, în jocul de interese şi au reuşit să creeze breşe cu consecinţe, uneori incalculabile, în planul coeziunii şi unităţii naţiei româneşti.

Românii, îndeosebi elitele locale din aşa-numitele „autonomii teritoriale” au privit cu neîncredere şi teamă această extindere prin impunere şi au reacţionat violent la încercarea de impunere persuasivă a unei filosofii sau confesiuni străine de spiritul naţiei româneşti. Reacţia faţă de trasarea oricăror frontiere în interiorul vetrei româneşti confirmă că „centrele de putere” care încearcă să impună modele de gândire, sentimente şi acţiuni care agresează „conştiinţa de sine”, trezesc reacţii vehemente de protejare a simbolurilor întreţinute din timpuri imemoriale de comunităţi spiritualizate prin raportarea la patrie şi la geneză.

Reamintim propovăduitorilor hungarismului cuvintele lui Alexandru Vlahuţă, care a sintetizat magistral soarta neamului românesc: ,,Vijelii cumplite au trecut peste noi. La toate am ţinut piept şi nu ne-am dat, şi-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt. Şi-am rămas stăpâni pe moşia noastră”.

Sursa: Victor Roncea

Adauga un comentariu!

Nume (necesar)

Website


*

Editoriale din aceeasi categorie

Autor: Aciduzzul | 22 octombrie, 2018 | 0 comentarii | 103 vizualizari | 1 vot

Tocmai am citit o nota a Jurnalistului de serviciu, suparat ca la o dezbatere despre Mediu la ProRomania n-a putut bea nici macar un pahar cu apa…. Pai, normal, la cat de multi sunt in firul de asteptare pentru devalizarea tarii asteia, nu-si pot permite sa aiba cheltuieli nedeductibile nici macar cu apa chioara, dar […]

Autor: Aciduzzul | 29 iulie, 2017 | 0 comentarii | 257 vizualizari | 2 voturi

Publicatia AgroStandard lanseaza Studiul de piata „Top 600+ Cele mai mari Exploatatii Agricole din Romania”, prima analiza de acest fel realizata vreodata in Romania. Studiul a fost realizat urmare a solicitarilor venite din partea mediului de afaceri, data fiind absenta informatiilor oficiale cu privire la fondul funciar din tara noastra, precum si a lipsei unor […]

Autor: Aciduzzul | 11 ianuarie, 2016 | 0 comentarii | 237 vizualizari | 0 voturi

Charles Simic Widespread ignorance bordering on idiocy is our new national goal. It’s no use pretending otherwise and telling us, as Thomas Friedman did in the Times a few days ago, that educated people are the nation’s most valuable resources. Sure, they are, but do we still want them? It doesn’t look to me as […]

Autor: Aciduzzul | 6 noiembrie, 2015 | 0 comentarii | 1668 vizualizari | 5 voturi

Marius Serban Se pare ca romanii nu invata nimic, dar absolut nimic, din greselile trecutului. Exista similaritati intre “revolutia” de acum 26 de ani si miscarile de protest din 2015 din Piata Universitatii. Ambele evenimente au aparut pe un fond de revolta mocnita a unor mase extinse de oameni, ambele au fost declansate de incidente […]

Autor: Aciduzzul | 5 noiembrie, 2015 | 0 comentarii | 259 vizualizari | 2 voturi

Marius Serban Incet-incet Piata Universitatii incepe sa semene cu protestele de acum cativa ani care au debutat furtunos, insa, s-au fasait lamentabil, dirijate cu finete de manipulatorii serviciilor secrete. OK, ati dat jos niste neobolsevici patetici, reprezentantii unui sistem corupt, bolnav, un cancer care macina incet Romania. Pana aici este bine! Dar, de ce nu […]

Voturi
Vizualizari
Comentarii
22 Oct 2018 | 0 comentarii | 103 vizualizari | 1 vot
»
| comentarii | vizualizari | voturi
»
| comentarii | vizualizari | voturi
»
| comentarii | vizualizari | voturi
Ofera o donatie
Dacă vrei să contribui și tu, poți dona aici:
fii aproape de noi
Conferinta_AGROstandard
PUB
web design profesionist
Red Moon Media
CAMPANII bp
Atitudine Contemporana
Televiziunea Copiilor
Le Pre
1984 George Orwell
Televiziunea Copiilor
piata BIO
alimente organice
internet manipulation techniques
Adauga banerul de partener Badpolitics pe site-ul tau bad politics
bad politics

2009 - 2018 © BadPolitics