Sustine Bad Politics
arhiva stiri
starea vremii
iunie 24, 2017, 6:52 am
Soare
Soare
20°C
Presiunea: 1010 mb
Umiditate: 77%
Vânt: 4 km/h VNV
Răsarit: 5:32 am
Apus: 9:04 pm
 
ANUNTURI UMANITARE
Analize-studii
Doctrina socului(3)
Aciduzzul | 8 mai, 2013 | 0 comentarii | 277 vizualizari |
(3 voturi )

Naomi Klein
Tortura ca metaforă. Din Chile, până în China sau Irak, tortura a constituit un partener tăcut în cruciada globală a pieţei libere. Dar tortura este adeseori mai mult decât o metodă de impunere a politicilor nedorite unei populaţii profund ostile; ea reprezintă totodată o metaforă a logicii fundamentale pentru doctrina şocului. Tortura sau, în limbajul C.I.A., „interogarea coercitivă”, reprezintă un set de tehnici destinat punerii prizonierilor într-o stare de profundă dezorientare şi şoc, în scopul forţării de a face mărturisiri împotriva voinţei lor. Logica acestui act este elaborată în două manuale C.I.A., care au fost desecretizate la sfârşitul anilor ’90. Se explică aici faptul că, pentru a putea distruge „sursele rezistenţei”, este nevoie să fie creată o ruptură violentă între prizonieri şi abilitatea lor de a înţelege ceea ce se petrece în jurul lor.[36]

La început, simţurile acestor prizonieri vor fi private de orice posibilitate de a se alimenta cu informaţie (glugi peste feţe, dopuri în urechi, cătuşe şi izolare totală), după care trupul le va fi bombardat cu stimuli covârşitori (lumini de stroboscop, muzică, lovituri şi electroşocuri).

Scopul acestui stadiu de „înmuiere” este de a produce un uragan în mintea prizonierului: acesta este adus într-un stadiu avansat de regresie şi frică, nemaifiind capabil să gândească raţional sau să-şi protejeze propriile interese. Odată aflaţi în această stare de şoc, majoritatea prizonierilor le oferă interogatorilor (torţionari) tot ceea ce aceştia vor de la ei: informaţii, confesiuni, chiar renunţarea la fostele convingeri.

Un manual C.I.A. oferă o explicaţie deosebit de laconică: „Există un interval de timp – care poate fi extrem de scurt – în care funcţiile vitale sunt suspendate, un gen de şoc psihologic, o paralizie temporară. Aceasta stare este cauzată de o experienţă traumatizantă sau sub-traumatizantă, pe parcursul căreia întreaga lume care-i fusese familiară subiectului, precum şi imaginea sa despre sine şi despre propria apartenenţă la această lume pur şi simplu explodează. Interogatori experimentaţi recunosc acest efect atunci când îşi face apariţia pentru că în acel moment sursa este mult mai deschisă sugestiilor şi mult mai probabil să se supună decât fusese până în momentul experimentării şocului.”[37]

Doctrina şocului imită perfect acest proces, încercând să realizeze, la nivel de masă, exact ceea ce realizează tortura la nivel individual, în celulele de interogare. Cel mai limpede exemplu de acest gen îl constituie şocul atacurilor de la 11 septembrie, care, pentru milioane de oameni, a însemnat explozia „lumii care le era familiară”, deschizând o fereastră de profundă dezorientare şi regresie pe care administraţia Bush a exploatat-o cu măiestrie.

Dintr-o dată, ne-am trezit că trăiam cu toţii în Anul Zero, în care tot ceea ce ştiam despre lumea anterioară putea fi acum desconsiderat prin intermediul sintagmei „gândire pre-11 septembrie”. Istoria nefiind niciodată punctul lor forte, nord-americanii devin în acest moment o foaie imaculată de hârtie, pe care, aşa cum spunea Mao despre poporul său, „puteau fi scrise cele mai noi şi mai frumoase cuvinte”.[38]

O nouă armată de experţi s-a materializat instantaneu pentru a scrie cuvinte noi şi frumoase pe pânza receptivă a conştiinţei noastre post-traumatizate: „ciocnirea civilizaţiilor”, au gravat acolo. „Axa răului”, „islamo-fascism”, „securitate internă”. Beneficiind de faptul că întreaga populaţie era acum preocupată de noile şi implacabilele războaie culturale, administraţia Bush a putut realiza ceva ce nici măcar nu ar fi putut visa înainte de 11 septembrie: purtarea unor războaie privatizate, pe plan extern, precum şi crearea, pe plan intern, a unui întreg complex de securitate corporatistă.

Acesta este modul în care funcţionează doctrina şocului: dezastrul original – lovitura de stat, dezintegrarea pieţei de capital, războiul, tsunami, uraganul – supune întreaga populaţie unei stări colective de şoc. Căderea bombelor, izbucnirea terorii, rafalele de vânt înmoaie voinţa generală a societăţilor în acelaşi fel în care muzica dată la maxim şi loviturile primite în camerele de tortură „înmoaie” voinţa prizonierilor. Aşa cum prizonierul terorizat va trăda numele camarazilor săi şi va renunţa la credinţa pe care o are, societăţile aflate în stare de şoc renunţă la lucruri şi la principii pe care le-ar apăra cu înverşunare în alte condiţii.

Jamar Perry şi ceilalţi sinistraţi aflaţi în adăpostul de la Baton Rouge ar fi trebuit să renunţe la ansamblul de locuinţe şi la şcolile de stat. După tsunami, pescarii din Sri Lanka ar fi trebuit să renunţe la valoroasele plaje în favoarea hotelierilor. Irakienii, dacă totul ar fi mers conform planului, ar fi trebuit să fie şocaţi şi, cu evlavie, să cedeze controlul asupra resurselor de petrol, al companiilor de stat şi suveranităţii naţionale în favoarea bazelor militare americane care ar fi urmat să o transforme într-o ţară a zonelor verzi.

Marea minciună

În torentul de epitete elogioase scrise la adresa lui Milton Friedman, rolul alocat şocurilor şi crizelor care-i facilitează viziunea este rareori menţionat. În schimb, moartea acestui economist a oferit oportunitatea repovestirii variantei oficiale a felului în care formula sa radicală de capitalism a devenit ortodoxie guvernamentală în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii.

Este o versiune de basm a istoriei, curăţată bine de toată violenţa şi constrângerea atât de intim legate de această cruciadă, şi ea reprezintă fără îndoială cel mai reuşit exerciţiu propagandistic al ultimelor trei decenii. Acest basm se desfăşoară cam în felul următor. Friedman şi-a devotat întreaga viaţă unei lupte paşnice de idei împotriva celor care credeau că guvernele aveau responsabilitatea să intervină în bunul mers al mecanismelor pieţei pentru a-i atenua ascuţimea extremelor.

El cre¬dea că istoria „a apucat-o pe o linie greşită” atunci când politicienii au început să-l asculte pe John Maynard Keynes, arhitectul intelectual al Noii Orientări (New Deal) şi al sistemului modern de asistenţă socială gratuită (welfare state).[39]

Crahul financiar din 1929 a creat un consens covârşitor în privinţa faptului că politicile laissez-faire eşuaseră şi că, din această cauză, guvernele erau nevoite acum să intervină în economie pentru a redistribui avuţia naţională şi pentru a reglementa activitatea corporaţiilor. În timpul acelei perioade întunecate pentru politicile laissez-faire, când comunismul cucerise ţările estice, sistemul de asistenţă socială gratuită devenise norma pentru ţările occidentale, iar naţionalismul economic fusese instaurat în ţările post-coloniale din sud, Friedman, împreună cu mentorul său, Friedrich Hayek, au protejat cu răbdare flacăra unei versiuni pure de capitalism, neîntinat de încercările keynesiene de a controla toată avuţia, în scopul construirii unor societăţi mai juste.

„Greşeala majoră, în opinia mea – scria, în 1975, Friedman, într-o scrisoare adresată lui Pinochet -, a fost să cred că se poate face bine cu banii altuia”.[40] Puţini au fost însă cei care au ascultat; majoritatea continua să insiste că guvernele ar putea, şi chiar ar trebui, să facă bine. Friedman era descris sumar, într-un număr din 1969 al revistei Time, ca „o binecuvântare sau un blestem”, rămânând profet doar pentru o minoritate selectă.[41]

În sfârşit, după ce fusese ignorat decenii la rând, au venit anii ’80 şi, odată cu ei, triumful electoral al unora ca Margaret Thatcher (care vedea în Friedman un „luptător intelectual pentru libertate”) sau Ronald Reagan (care a fost văzut purtând prin campania electorală o copie a cărţii de căpătâi a lui Friedman, Capitalism şi libertate).[42]

În sfârşit, apăruseră acum politicieni care să aibă curajul să implementeze cu adevărat principiile pieţei libere. Depănând mai departe firul poveştii oficiale, după ce Reagan şi Thatcher au eliberat pieţele ţărilor lor, aducând o libertate şi o prosperitate fără precedent, atunci când dictaturile au început să se prăbuşească, de la Manila şi până la Berlin, masele au cerut guvernanţilor numai reaganomie şi Big Mac-uri. Când în sfârşit s-a prăbuşit şi Uniunea Sovietică, populaţia „imperiului rău” a fost şi ea dornică să se asocieze revoluţiei Friedmanite, aşa cum s-au dovedit a fi şi comuniştii-deveniţi-capitalişti din China. Aceasta a însemnat că nimic nu mai stătea în calea pieţei libere, cu adevărat globalizate, în care corporaţiile au fost nu doar eliberate în ţările de origine, ci au devenit libere să călătorească fără nicio restricţie peste graniţe, descătuşând prosperitatea din toate colţurile lumii.

Exista acum un consens asupra felului în care putea fi asigurat bunul mers al societăţii: liderii politici trebuiau aleşi, iar economiile, gestionate după regulile lui Friedman. Se ajunsese într-un punct în care, aşa cum afirma Francis Fukuyama, istoria ajunsese la capăt de linie: „punctul terminus al evoluţiei ideologice a umanităţii”.[43]

La moartea lui Friedman, revista Fortune scria în necrolog că „a avut fluxul istoriei de partea sa”; o rezoluţie a fost atunci adoptată în Congresul S.U.A., prin care a fost elogiat „ca unul dintre cei mai eminenţi campioni ai libertăţii, nu doar în domeniul economiei, dar în toate privinţele”; guvernatorul Californiei, Arnold Schwartzenegger, a declarat ziua de 29 ianuarie 2007, Ziua oficială „Milton Friedman” a statului californian, un exemplu urmat de multe alte oraşe americane. Un titlu din cotidianul The Wall Street Journal încapsula întreaga naraţiune bine rânduită: „Freedom Man”.

Această carte reprezintă o provocare la adresa revendicării centrale a basmului oficial, potrivit căruia triumful capitalismului, care s-ar fi născut în urma desfiinţării reglementărilor birocratice, reprezintă o aspiraţie ce-şi are originea în dorinţa de libertate, iar pieţele libere de reglementări ar fi sinonime cu democraţia.

Vă voi demonstra că, dimpotrivă, această formă fundamentalistă de capitalism s-a născut întotdeauna ca urmare a exercitării celor mai brutale forme de coerciţie, cauzate atât corpului politic comun, cât şi nenumăratelor corpuri umane individuale. Istoria pieţei libere contemporane – mai corect înţeleasă ca ascensiunea corporatismului – a fost scrisă în şocuri.

Miza este mare. Alianţa corporatistă este pe cale să cucerească ultimele redute: autarhicele economii petroliere ale lumii arabe, şi acele sectoare ale economiei occidentale, care au fost tradiţional ferite de obsesia profitului, incluzând aici intervenţiile umanitare şi recrutarea armatelor. De vreme ce nu există nici măcar o umbră de proces consultativ în vederea obţinerii aprobării publicului pentru privatizarea acestor funcţii esenţiale ale statului, pe plan local sau internaţional sunt necesare, pentru atingerea unor asemenea obiective, escaladarea nivelului de violenţă şi producerea unor dezastre din ce în ce mai mari.

Cu toate acestea, din cauza „curăţirii” documentelor oficiale de orice referinţă la rolul decisiv jucat de şocuri şi crize în procesul ascensiunii pieţei libere, tacticile extreme semnalate în Irak sau New Orleans au fost interpretate greşit drept semne ale stângăciei oportuniştilor din administraţia Bush.

De fapt, faptele „acesteia” nu reprezintă decât violenţa monstruoasă şi apogeul creativităţii acestei campanii purtate de o jumătate de secol pentru eliberarea de orice reglementări a întreprinderilor corporatiste. Orice încercare de a ţine ideologiile răspunzătoare pentru crimele comise de adepţii lor trebuie abordată cu foarte mare precauţie. Este mult prea facil de afirmat că toţi cei cu care nu suntem de acord greşesc, manifestând totodată un comportament tiranic, fascist şi pasibil de genocid.

Este însă la fel de adevărat faptul că anumite ideologii reprezintă un pericol pentru public, drept pentru care demascarea lor devine o datorie de onoare. Acestea sunt ideologiile închise, fundamentaliste, care nu pot coexista cu alte sisteme de gândire; adepţii lor regretă profund diversitatea, solicitând să li se acorde mână liberă pentru a-şi putea implementa sistemul lor perfect. Lumea aşa cum există ea, trebuie eradicată pentru a face loc invenţiei puritaniste.

Bazându-se pe fantasmagoriile biblice ale potopului şi ale unor mari incendii, logica acestora ne poartă ineluctabil către violenţă. Ideologiile care invocă acea imposibilă tabula rasa, accesibilă doar printr-un soi de cataclism, sunt cele cu adevărat periculoase.

Piaţa nu trebuie să fie fundamentalistă.

De obicei, sistemele religioase fundamentaliste şi rasiste solicită curăţarea lumii de anumite popoare şi culturi, pentru a-şi putea îndeplini viziunea purificatoare asupra lumii. Numai că, de la colapsul Uniunii Sovietice, a existat o puternică introspecţie colectivă, care a permis examinarea crimelor comise în numele comunismului.

Arhivele de informaţii din acea perioadă au fost deschise cercetătorilor, permiţându-le să evalueze numărul exact al victimelor: prin înfometări deliberate, lagăre de concentrare şi asasinate. Întregul proces a stârnit dezbateri aprinse pe tema proporţiei în care aceste crime pot fi atribuite unei ideologii sau deformărilor ei cauzate de Stalin, Ceauşescu, Mao sau Pol Pot.

„Teroarea culminând cu impunerea unui regim al terorii de stat a fost impusă de un sistem care a fost sânge din sângele comunismului”, scria Stéphane Courtois, co-autoare a discutabilei Black Book of Communism (Cartea neagră a comunismului). „Este oare ideologia în sine lipsită de vină?” Sigur că nu.

Însă aceasta nu înseamnă că toate formele de comunism ar avea o genă a genocidului în codul genetic, aşa cum au pretins unii cu o bucurie nedisimulată, dar cu siguranţă a existat o interpretare doctrinară, autoritară şi dispreţuitoare a pluralismului teoriei comuniste, care a dus la epurările întreprinse de Stalin, precum şi la apariţia lagărelor de reeducare din perioada lui Mao. Comunismul autoritarist este, şi ar trebui să fie, etern pătat de acele laboratoare sociale care au existat cu adevărat.

În schimb, ce se poate spune despre această cruciadă de eliberare a pieţe¬ lor lumii? Loviturile de stat, războaiele şi măcelurile care au avut drept scop instalarea şi menţinerea regimurilor pro-corporatiste nu au fost niciodată tratate drept crime ale capitalismului, fiind în schimb tratate cu superficialitate, fie ca simple excese ale unor dictatori super-zeloşi, fie ca o situaţie generală pe linia de front a Războiului Rece sau a aşa-zisului război declanşat împotriva terorii.

Atunci când sunt eliminaţi sistematic oponenţii modelului economic corpo¬ratist, fie că acest lucru se petrece în Argentina anilor ’70 sau în Irakul de astăzi, reprimarea este explicată ca o componentă a luptei murdare împotriva comunismului sau terorismului, şi aproape niciodată ca luptă pentru progresul capitalismului pur. Nu susţin că toate sistemele economiei de piaţă sunt intrinsec violente.

Este eminamente posibil să ai o economie bazată pe legile pieţei, care să nu necesite manifestări brutale şi să nu deţină un grad înalt de puritate ideologică. O piaţă liberă în domeniul bunurilor de consum poate coexista cu un sistem gratuit de sănătate publică şi cu un sistem de educaţie bazat pe şcoli de stat, şi în care un segment important al economiei – aşa cum poate fi industria petrolieră – să rămână în proprietatea statului.

Este totodată posibil să existe reglementări care să oblige corporaţiile să le plătească angajaţilor salarii decente şi să le respecte drepturile de a se constitui într-un sindicat, după cum este posibil ca guvernele să taxeze şi să redistribuie avuţia naţională într-un fel care să reducă inegalităţile extreme ce au tendinţa să apară în toate statele corporatiste. Piaţa nu trebuie să fie fundamentalistă.

Dorinţă de a avea puteri dumnezeieşti

După Marea Depresie, Keynes a propus tocmai o astfel de combinaţie care să reglementeze interacţiunea componentelor unei economii – o revoluţie a politicilor publice responsabilă pentru crearea Noii Orientări şi a unor transformări similare acesteia în întreaga lume. Contrarevoluţia lui Friedman urmăreşte să desfiinţeze, în fiecare colţ al lumii, exact acest sistem de compromisuri şi echilibru. Din această perspectivă, capitalismul propus de Şcoala de la Chicago are într-adevăr ceva în comun cu alte ideologii periculoase: dorinţa făţişă pentru o puritate de neatins, pentru o tabula rasa pe care să poată reconstrui o societate model.

Această dorinţă de a avea puteri dumnezeieşti constituie motivul pentru care ideologii pieţei libere par să fie atât de atraşi de dezastre şi crize. Realitatea non-apocaliptică constituie, pur şi simplu, un mediu ostil acestor ambiţii. Vreme de treizeci şi cinci de ani, contrarevoluţia lui Friedman a fost animată de atracţia faţă de un gen de libertăţi şi de posibilităţi care devin actuale doar în momentul unor schimbări cataclismice – când oamenii, cu obiceiurile şi cu solicitările lor persistente, sunt înlăturaţi – momente în care democraţia pare o imposibilitate practică.

Cei care cred în doctrina şocului sunt convinşi că numai o ruptură violentă – precum un potop, un război sau un atac terorist – poate aduce acea pânză imaculată uriaşă la care tânjesc. În astfel de momente psihologice care predispun la maleabilitate, când oamenii sunt alienaţi psihologic şi dezrădăcinaţi fizic, aceşti artişti ai realului intervin şi încep munca de remodelare a lumii.

———————————————————

[36] Agenţia Centrală de Inoformaţii (CIA), Kubark Counterintelligence Interrogation, 1 iulie 1963, 101. Întregul manual desecretizat este disponibil la www.gwu.edu/~nsarchiv.
[37] Friedman şi Friedman, Two Lucky People, 594.
[38] Ibid.
[39] „The Rising Risk of Recession”, Time, 19 decembrie 1969.
[40] George Jones, „Thatcher Praises Friedman, Her Freedom Fighter”, Daily Telegraph (Londra), 17 noiembrie 2006; Friedman şi Friedman, Two Lucky People, 388-389.
[41] Francis Fukuyama, „The End of History?” The National Interest, vara 1989.
[42] Justin Fox, „The Curious Capitalist”, Fortune, 16 noiembrie 2006; congresul 109 al Camerei Reprezentanţilor, cea de-a doua sesiune, „H. Res. 1089: Honoring the Life of Milton Friedman”, 6 decembrie 2006; Jon Ortiz, „State to Honor Friedman”, Sacramento Bee, 24 ianuarie 2007; Thomas Sowell, „Freedom Man”, Wall Street Journal, 18 noiembrie 2006.
[43] Stephane Courtois et al., The Black Book of Communism: Crimes, Terror, Repression; trad. Jonathan Murphy şi Mark Kramer (Cambridge, MA: Harvard University Press, 1999), 2.

Sursa: Art-emis

Adauga un comentariu!

Nume (necesar)

Website


*

Editoriale din aceeasi categorie

Autor: Aciduzzul | 13 septembrie, 2015 | 0 comentarii | 422 vizualizari | 4 voturi

Toata lumea vorbeste zilele acestea despre criza imigrantilor. Toti se intrec in teorii care mai de care mai fanteziste cu privire la cauzele si la solutiile pentru acesta “criza” si s-au format deja doua tabere cu pozitii antagonice pe marginea acestui subiect. Pe de-o parte gruparile nationaliste de pe tot cuprinsul Europei care intuiesc pericolul […]

Autor: Aciduzzul | 26 august, 2015 | 0 comentarii | 219 vizualizari | 3 voturi

Marius Serban Toata lumea asista (neputincioasa) zilele acestea la o adevarata invazie a emigrantilor din tarile arabe catre Europa, care a inceput brusc, suspect de brusc. Desi subiectul este intors pe toate partile de mainstream-media, nimeni nu spune de ce aceasta invazie se petrece tocmai acum. Pana la urma razboaiele din Siria, Irak, Libia, Afganistan […]

Autor: Aciduzzul | 15 martie, 2015 | 0 comentarii | 1252 vizualizari | 9 voturi

Cazul Darius Valcov este unul cat se poate de clar al triumfului neoliberalismului si al jafului institutionalizat practicat de mafiile transnationale, numite gratios, FMI, BM, UE, etc., in coloniile cocotiere pacificate, populate cu oi placide, spalate excesiv pe creier, cam cum este Romania. Pentru a intelege resorturile dupa care functioneaza institutia care a acaparat spatiul […]

Autor: Aciduzzul | 17 ianuarie, 2015 | 0 comentarii | 690 vizualizari | 3 voturi

Serghei Malkov, membru la Academia Militară rusă, prezice începutul unui nou război mondial în următorul deceniu. Oamenii de ştiinţă de la Academia Militară au ajuns la această concluzie, bazându-se pe teoria ciclurilor Kondratieff (după numele savantului Nikolai Kondratieff). Ciclurile Kondratieff pot fi definite ca o succesiune regulată a modificărilor structurale din cadrul economiei moderne. Întinzându-se […]

Autor: Aciduzzul | 12 ianuarie, 2015 | 0 comentarii | 154 vizualizari | 1 vot

Aurel I. Rogojan In contextul evenimentelor extremist-teroriste, cum au fost cele recente din Franţa, media desantează în spaţiul informaţional agenţii de influenţă, propagandă, contrapropagandă şi dezinformare, întrebuinţaţi în astfel de situaţii pentru crearea şi întreţinerea suportului public al operaţiunilor contrateroriste. Cel mai adesea, in astfel de momente canalele de comunicare publică sunt “prinse de val” […]

"Producatori si bazine legumicole"
Ofera o donatie
Dacă vrei să contribui și tu, poți dona aici:
fii aproape de noi
Conferinta_AGROstandard
PUB
web design profesionist
Red Moon Media
CAMPANII bp
Atitudine Contemporana
Televiziunea Copiilor
Le Pre
1984 George Orwell
Televiziunea Copiilor
piata BIO
alimente organice
internet manipulation techniques
Adauga banerul de partener Badpolitics pe site-ul tau bad politics
bad politics

2009 - 2017 © BadPolitics