Sustine Bad Politics
arhiva stiri
starea vremii
octombrie 21, 2017, 1:14 pm
Soare
Soare
19°C
Presiunea: 1020 mb
Umiditate: 67%
Vânt: 4 km/h E
Răsarit: 7:38 am
Apus: 6:22 pm
 
ANUNTURI UMANITARE
Arta-Cultura
Plagiatele mici ale lui Plesu, Patapievici si Liiceanu (I). Constantin Barbu, discipolul lui Noica, isi pune fostii colegi de la Paltinis la o “autopsie vie”
Aciduzzul | 30 martie, 2011 | 0 comentarii | 561 vizualizari |
(3 voturi )

Filosoful Constantin Barbu, discipol al lui Constantin Noica si autor al mai multor Proiecte Nationale, cum sunt integralele Mihai Eminescu si Dimitrie Cantemir, dupa un prim dialog antrenant cu jurnalistul Costin Cretu, publicat sub titlul Pamfletul negru, revine in partea a doua cu o “autopsie vie” pentru fostii sai colegi de la Paltinis, Liiceanu si Plesu, pe langa care il adauga si pe Patapievici. Constantin Barbu (foto alaturi de Parintele Nicolae Steinhardt la inmormantarea filosofului Constantin Noica) nu numai ca ii acuza pe cei trei de plagiat, dar o si demonstreaza, indubitabil. In urma unor acuze similare facute in ziarul Ziua, in celebru articol “Liicheanu” in care erau dezvaluite si fraudele patronului Humanitas, considerat “un profitor al tuturor regimurilor”, acesta i-a dat in judecata pe autori pretinzand prin casa de avocatura a lui Valeriu Stoica daune morale de trei miliarde lei (300.000 roni).

Procesul “Liicheanu” se afla inca in curs. Independent de acesta, Constantin Barbu isi propune ca adevarul despre cei doi fosti navetisti pe la Paltinis, Paris si Heidelberg sa iasa la lumina si este dispus sa mearga pentru aceasta chiar si in Instanta, pentru a lamuri o data pentru totdeauna impostura celor trei. Publicam pentru inceput un extras din acest nou “Pamflet negru”, urmand sa revenim cu alte parti la fel de incendiare ca si acesta.

PAMFLETUL NEGRU

Partea a II-a
Autopsie vie
cu marii plagiatori
Patapievici, Plesu si Liiceanu,

E rau sa fii roman?

E rau sa fii roman, dar tinand cont ca romanii vorbesc romana as zice ca, in lumea asta cacofonica, e un noroc. Romana este geniala ca sanscrita, greaca veche, latina, germana… Si ma mai gandesc.

Romanii au mari probleme din cauza derbedeilor care-i spioneaza antiromaneste dinauntru. Romania n-are noroc fiindca a fost intotdeauna obligata sa aiba conducatori. Nu fac o gluma ieftina daca spun ca Romania ar fi fost cu 500 de ani in fata oricarei tari daca n-ar fi fost condusa niciodata de nimeni. Avem o arta de a ne autodistruge greu de inteles. Asa o fi in cod. Sa nu uitam ca daco-traco-scitii (care, mai recent, nu-i mai plac lui Nicolae Manolescu) erau distribuiti in vreo 159 de triburi. Iata ce a fost in stare sa produca mintea acestui intelectual ce parea echilibrat, cu bun simt, adica asa cum ii sta bine unui mediocru, in sensul bun al cuvantului:

„Problema Romaniei este fondul. Si aici iarasi ma deosebesc de foarte multi care spun ca aceste forme trebuie, totusi, umplute la un moment dat cu fond propriu. Nu. Fondul nostru, cu care am umplut de fiecare data formele straine, a fost fondul acela nelatin a carui revolta o saluta Blaga in 1921. Fondul acesta ne-a dus spre ce e mai rau in noi, spre tracism, spre dacism, spre protocronism, deci spre toata partea rasariteana, balcanica a sensibilitatii si civilizatiei noastre, spre toata aceasta ortodoxie care ne tine ancorati aici, undeva intre Bizant si Kiev, si de cate ori am vrut sa umplem formele cu fondul acesta au iesit tensiuni si chiar conflicte majore”.

„Eu sunt pentru imprumutarea fondului autohton. Nu vreau sa fie umplute aceste forme.”

Imi vine sa-i spun: Bai, baiatule! Fondul este arheu. De ce nu stii ce e arheul? Fiindca n-ai inteles nimic din Eminescu si nici pe Noica nu l-ai citit (dar ii comentezi impertinent in Istorioara critica). Fondul nostru nu e acela nelatin care ar da seama de tracism, dacism, de „partea rasariteana, balcanica” si alte bazaconii pe care le debiteaza plagiatorul Manolescu. Fondul „nostru” e unul proto-indo-european, e unul vechi omenesc, ca al tuturor. Omul nu stie nici istoria limbilor indo-europene, n-a auzit de poporul proto-indo-european, habar n-are genetica, biologie de liceu nu stie s.a.m.d. pana dai de biblioteca Vaticanului. Pai Platon, ce sa faca Nicolae?

Sa scrie frantuzeste, pe intelesul tau de ambasador? Si Sfintii Parinti sa nu mai scrie in greceste, sa treaca direct la finlandeza. In 325, la Niceea, era vorba de un Crez, ce sa faca ortodocsii? Sa renunte la rugaciune sau sa-ti explice tie ce este epiousia, ca sa-i explici si lui Cartarescu, Nowbelistul, cel de la Cenaclul de luni, ce e aia panta exestin (din Apostolul Pavel, bineinteles) ca sa puteti da drumu la postmodernism. Nu poti fi „pentru imprumutarea formelor straine si impotriva fondului autohton”, degeaba faci criza si strigi: „Nu vreau sa fie umplute aceste forme”. Fiindca ousia si eidos (cu digamma in fata, scuza-ma) se ating si se dau peste cap, se desobstructioneaza reciproc pana cand ametesti.

Vorbind serios, Manolescu n-a avut niciodata cap filosofic si nici cap teoretic. Asadar, voi spune ca nici n-a scris prostiile grozave de mai sus.

Dar sa fii tigan?

Am putea sa-i admiram pe „hindusi”. India, unde se vorbesc vreo 321 de limbi si dialecte, este un subcontinent genial. Tiganii din India vin si, chiar fara voia lor, n-ar putea sa nu fie niste oameni coborand din exceptie. Eu vorbesc de varfuri, nu de Plesu. Coomaraswamy este absolut genial (el este un anglo-indian). G. Calinescu, daca legenda e adevarata, este fiul Mariei Visan, semihindus. Poate cineva spune despre Calinescu ca nu este genialissim? Drama nu este ca esti roman, tigan, bulgar, mongol, lapon ci ca esti om caruia ii ploua in gura printre crapaturile pamantului si omuletul nu mai are nimic de zis ca asa este circuitul apei in natura.

Aceasta intrebare isi are radacinile in comentariul tau din prima parte, cand iti manifesti o curiozitate legata de originea etnica a lui Plesu. Poate fi culpabil “reflexul de dialectica ancestrala”?

Fiecare om este un individ in care este posibil ca spiritul Universului sa se incerce, cum zice Eminescu.

Dar vin si te intreb eu pe tine: ce mai este Plesu cand plagiaza si cuvantul etc.? Ce sa fie? Iti raspund eu: Ministrul culturii, Ministrul externelor, rectorul Colegiului Noua Europa, adica un plagiator. Sa-ti exemplific, ca sa ne distram un pic in timpul vietii lui.

Despre ingeri nu mai poate vorbi nici in limba pasarilor

Tradarea lui Noica.

Tradarea lui Noica s-a facut, vorba lui Liiceanu, “ in doua feluri“. Felul intai ar fi “o tradare in raport cu imperativele culturii insesi“, iar felul doi se refera chiar la modul “in care el a pariat pe noi“, anume la pierderea partidei prin ne(mai)jucare.

Asadar, avem:

a). tradarea lui Noica prin 1. iesirea din cultura si intrarea in politica si 2. pierderea partidei culturale prin ne(mai)jucare;
b). dreptul de a plagia pentru “a intra in vibratii cu coarda care esti“.

Liiceanu “l-a tradat“ pe Noica si prin publicarea cartii Alexandrei Lavastine (alta plagiatoare) care il citeaza ca pe un clasic pe Zigu Ornea (alt plagiator), ganeful nestiind nici carte, fiindca, vorba lui Sora, “n-a citit decat ziare“.

Ornea este cel ce a semnalat sursei “Serban“ (agent al lt. colonelului A. Olimpiu) manuscrisul lui Noica Povestiri despre Hegel. Am vorbit cu domnul Mihai Sora indelung despre chestiune (mai exista la Dosar inca o lunga declaratie a lui Mihai Sora) ; despre acest subiect tragic am vorbit in mai multe randuri cu Noica insusi, la Paltinis; cu Emil Cioran, la Paris. Va trebui sa se rejudece procesul lotului Noica-Pillat.

In ceea ce-l priveste pe Andrei Plesu (care, lucrand multi ani la CNSAS, trebuie sa fi cunoscut Dosarele Noica, deci si “ajutorul“ dat Securitatii, direct sau indirect, de Ornea impotriva lui Noica), acesta conducea Dilema in care acelasi Z. Ornea credea ca-si poate bate joc de “simboalele spirituale“ Eminescu si Noica. (Vorba “simboale“ este a parintelui Staniloae). Ce scria ipochimenul Ornea in Dilema lui Plesu: “…in anii optzeci, Constantin Noica a formulat definitia aberanta despre Eminescu: «omul deplin al culturii romanesti», contribuind enorm la sanctificarea primejdioasa a operei eminesciene in toate ale ei alcatuiri“ (Dilema, nr. 265/ 1998).

Eminescu si Noica sunt “arheii jigniti“ care nu pot fi in nici un chip jigniti. Pentru aceste incercari aproape ritualice de jignire a lui Eminescu si Noica primesc Plesu si Liiceanu proba dezonoranta a dezvaluirii plagiatelor pe care le-au faptuit. Asadar, astazi e ziua cea mare a lui Andrei Plesu. Voi aminti doar in treacat ca n-a facut mai multe trimiteri la capitolul despre Ingeri din Limba pasarilor (cel putin opt autori).

Nici ca in capitolul Limba pasarilor da un lung citat din Buni si crede ca este din Ja‘far (Ce-ar fi fost daca la Calugareni ar fi trebuit sa se bata Gingis-Han cu Sinan Pasa? Ar fi fost ca si cum Buddha ar fi vorbit in germana cu Andrei Plesu, stranepotul sau din Braila?).

Culmea inconsistentei intelectuale a lui Plesu (fost ministru al culturii, nu e o ironie) apare cand confunda in Despre ingeri (Humanitas, 2003, p. 139) pe celebrul SOHRAVARDI cu Henry Corbin.

Culmea ironiei involuntare: Liiceanu ii face un portret obiectiv-batjocoritor chiar lui Andrei Plesu. Liiceanu scrie in “Usa interzisa“ ca Plesu il scotea din minti pe Noica si niciodata n-a putut inghiti macar un strop din Sein und Zeit (atunci intreb: de ce este atat de exigent acest Plesu, veritabil Vasile Porojan al ontologiei fundamentale – aparandu-l pe Liiceanu de plagiatele din Heidegger?), n-a citit nici Hegel, nici Husserl, dar guenoniza prin judetul Ilfov, furand, din cand in cand, din Corbin…

Citez din distrugatorul Liiceanu: “Pentru a ajunge «Acolo», in punctul inalt din care Spectacolul Lumii isi dezleaga misterul, Andrei s-a urcat in mai toate vehiculele care aveau afisata aceasta destinatie: de la textele sacre ale crestinatatii si ale religiilor orientale si pana la steinerismele si ezoterismele modernitatii. Vorbei cu care ajunsese sa-l scoata din minti pe Noica – cand acesta ii plimba pe sub nas cate o farfurioara cu mancarica filozofica pe care se chinuise sa o prepare cat mai gustos si sa o prezinte cat mai placut, iar Andrei dupa o scurta adulmecatura, stramba din nas si declara: “Nici cu asta nu am ce face!“ – el i-a ramas si astazi credincios. De ani de zile ma straduiesc sa-l fac sa ia o imbucatura din Sein und Zeit.

Andrei o cantareste din ochi mefient, ma asculta o clipa pledand virtutile gastronomice ale acestui biftec filozofic si, dincolo de un “mda…“ politicos si caznit, il aud murmurand in sinea lui: “Nici cu Heidegger nu am ce face!“ Reiteram periodic proiectul unui seminar despre Fiinta si timp cu care il tot amenint de cativa ani, dar stiu (si de aceea nici nu-l pot incepe) ca lucrul nu il intereseaza.

Dar in fond de ce nu are Andrei ce face nici cu Hegel, nici cu Kant, nici cu Heidegger, nici cu Husserl si, la o adica, nici cu toata filozofia moderna? Interesant nu este cazul lui, ci cazul cazului lui, asa cum in aceasta poveste, care a reaparut la suprafata o data cu seminarul Guénon, interesant nu este cazul meu, ci cazul cazului meu. (Pentru ca, in fond, de ani de zile de cand ne cunoastem, Andrei imi plimba pe sub nas cate o farfurioara: o mancarica cu ingeri, alta cu Corbin…)“.

Deci, Plesu are o farfurioara cu Corbin din care serveste mancarica, putin furata.

Se poate, domnule Plesu?
Uite ca se poate!
Andrei Plesu, plagiator din Corbin.

Caz destul de rar, Andrei Plesu copiaza in cate doua carti deodata. El scrie in Despre ingeri (ed. cit., p. 260) si in Limba pasarilor (ed. cit., p. 253), fara sa citeze pe nimeni: “Cuvantul grecesc angelos, ca si cel ebraic (malakh), ca si cel arab (malak), sau persan (fereshteh) inseamna «mesager».“ Andrei Plesu plagiaza din Henry Corbin, traducator el insusi al lui Heidegger, autor a peste 15 lucrari capitale despre filosofiile Iranului.

Henry Corbin, in Le paradoxe du monothéisme ( L‘Herne, Paris, 1981, p. 81) scrie si el, dar cu decenii mai devreme:
“A partir du sens courent du mot grec Angelos, messager (qui a pour équivalent l‘hébreu malakh, l‘arabe malak, le persan fereshteh), nous avons a considérer….“

Dintr-un singur plagiat, Plesu isi distruge cele mai bune carti ale sale, Limba pasarilor si Despre ingeri. Cand se vor publica aceste lucrari in Franta, o parte din traducere e deja facuta…

Plesu e singurul om din lume care a plagiat si cuvantul «etc».

Intr-o viitoare Enciclopedie a prostiei europene s-ar putea sa figureze si Andrei Plesu ca singurul ministru al culturii care a copiat pana si cuvantul etc.

Fenomenul se produce simultan in Limba pasarilor (p. 255) si Despre ingeri (p. 262). De unde plagiaza Plesu? Evident, tot din Henry Corbin. Intai, Plesu citeaza 10 (zece) cuvinte in ghilimele, anume: “realitatea esentiala a oricarui existent aflat in plenitudinea existentei sale“.

Dupa care copiaza (evident, fara sa puna ghilimele) 12 (douasprezece) cuvinte, anume: “ingerul unui peisaj, al unei opere de arta, al unei simfonii etc.“

In Henry Corbin, Le paradoxe du monothéisme ( L‘Herne, Paris, 1981, p. 92) se afla chiar cuvintele plagiate de rectorul Colegiului Noua Europa, Andrei Plesu, intelectual de elita: “… de l‘Ange d‘un paysage, de l‘Ange d‘une oeuvre, d‘art, d‘une symphonie etc.“
Omul care l-a furat pe etc. scrie despre ingeri!

“Asadar, scrie hermeneul Dilemei, maxima diferentiere, o diferentiere echivalenta- la nivelul lumilor subtile – cu diferentierea lumii sensibile. Dar nu numai diferentiere, spuneam, ci si ierarhie.“

Iata cine vorbeste in cultura romana despre “maxima diferentiere“, “lumi subtile“, “ierarhie“.

Tupeul acestui catalul acrobistic de a pronunta zilnic, impreuna cu Liiceanu, cu Patapievici (un “kantian“)

cuvintele “prestigiu“, “elita“, “ierarhie“ este de-a dreptul indimenticabil si ametric. Ipochimeni din legiunea plagiatorilor patibulari, ei nu rezista nici macar la un striptease intelectual, dar la un ecorseu stiintific. De o autopsie spirituala nici c-ar mai putea fi vorba.

Doi clovni batrani, Plesu si Liiceanu, anunta ca dupa distrugerea lor prin dezvaluirea plagiatului se va lasa noaptea culturala in Romania. In mod sigur nu. Pentru cei doi discipoli ratati, ridicoli si gonflabili, poate ca nu e totusi tarziu sa se mai duca o data la Noica la Paltinis si sa-l intrebe daca i-a mai ramas cumva niste gaz de la Visoi.

Se spune ca, deja, Liiceanu si Plesu joaca rolurile principale intr-o apocalipsa vesela cu intelectuali postumi.

Este imperios sa faci unele precizari in legatura cu Liiceanu, Plesu, Patapievici.
– Sa incepem cu Patapievici. Dar Liiceanu?
Vrei sa-l incepem pe Patapievici, nu?

Poftim:
Patapievici: “Omul recent“, cel mai recent plagiat din Kant.

Cel mai obiectiv lucru despre Patapievici l-a spus Mihai Sora intr-o carte intitulata “Despre toate si ceva in plus“. Anatomia perceputa de cel mai mare filosof roman in viata priveste “Omul recent“. Patapievici “este covarsit de multitudinea lecturilor. Acele lecturi au fost facute, dar dupa modul cum sunt citate reiese ca ele sunt depozitate intr-un organism cu o memorie teribila a amanuntului, dar care nu a avut inca beneficiul uitarii. Ar fi fost, zic eu, un beneficiu daca ar fi uitat ceea ce a citit si ar fi reexpus lucrurile topite in fiinta lui dintr-un punct de vedere central, iradiant. In felul acesta, in loc ca unitatea sa-i vina de la periferia expunerii, i-ar fi venit de la centru, iar lucrarea, ma refer la Omul recent, ar fi fost mult mai convingatoare.

Asa, ea ce face? Imparte universul contemporan in nu stiu cate sectoare, pe care le expune la modul secvential, toate impreuna facand un fel de curba mare cat de-abia daca reuseste sa se inchida, si chiar bine inchisa daca ar fi, tot n-ar reusi sa-si gaseasca un centru. Cred, de aceea, ca daca si-ar fi uitat lecturile si s-ar fi plasat direct in centrul tensional al problematicii sale, ar fi fost un mare ganditor“.

Asadar, Patapievici ne apare ca un ins care n-a uitat cultura si nici n-a dizolvat-o, un amator talentat care divizeaza universul in atatea secvente incat nu le mai poate tine socoteala, bucla gandirii nu se inchide si tot asa daca n-ar fi, nu s-ar povesti. Tot asa, daca n-ar fi plagiat din Kant, n-ar fi fost briliant. Sora mai avertizeaza despre “bulimia sa pentru citate, una de tipul a avea“. De ce oare nu l-a citat pe Kant, probabil nici Patapievici nu mai stie.

Dinescu i-ar putea produce filosofului Liiceanu o autopsie atat de vesela incat ar deveni gelosi si cei mai celebri morti de la Sapanta.
Nici Liiceanu nu pare a avea o opinie mai favorabila fata de Patapievici. In jurnalul sau “Usa interzisa” (produs de un “impostor de anvergura“, cum singur se caracterizeaza), Liiceanu scrie: “pentru ca se implinea un an de la aparitia revistei “Plai cu boi” si, deopotriva, pentru a mediatiza sponsorizarea unei “tabere de artisti“ care, vreme de doua saptamani, au fost tinuti de Dinescu pe mancare si bautura ca sa realizeze “ceramica de Cucuteni“, la “Laptaria lui Enache“ de pe terasa Teatrului National, s-a organizat o expozitie cu chef mare, cu primarul Basescu si cu sute de invitati.

Ca happening, un “episod scenic“- fete goale pusca, pictate din cap pana in picioare “cucuteneste“, adica in falduri spiralate negre si maro. Din nou lautari, bautura la discretie – palinca si vin din podgoriile lui Dinescu – si Dinescu insusi cantind cu foc, la microfon, romante. Ametit de ceea ce vazuse si traise – “in 5 zile cat 15 ani“, mi-a marturisit la telefon -, amicul din Frankfurt, de cum a ajuns acasa (si deja de pe aeroport), a facut o viroza reactiva cu febra de 40 de grade. Dezimunizat complet dupa cateva decenii de spatiu aseptic german, organismul omului nostru, proiectat din istorie in mahalaua istoriei si cufundat compact in ea, vreme de cinci zile, a clacat. Sigur ca nu in orice loc din Romania amicul meu ar fi trait acelasi lucru. Sansa lui a fost de a fi nimerit in centrul insusi al unei realitati care intre timp si-a definit stilul si a capatat prestigiu.

Pentru ca Mircea Dinescu este simbolul si purtatorul de sens al mahalalei contemporane la romani. El o reprezinta in viata de zi cu zi, dar deopotriva o hraneste si o potenteaza la televizor sau in revista porno-politica “Plai cu boi”, nascuta din aceasta mahala si intretinand-o, la randul ei, cu fast, abjectie si talent.“

Observ cateva lucruri:

a). Liiceanu nu se sfieste sa-l aminteasca pe primarul Basescu, prezent printre fetele pictate “cucuteneste“;
b). Liiceanu incearca sa-l prezinte pe Dinescu, unul dintre ultimii zece poeti geniali de azi, drept “simbolul si purtatorul de sens al mahalalei contemporane la romani“. Nu pricepe Liiceanu ca un dizident cu curajul lui Dinescu – trimitandu-l in neantul ma-sii pe Ceausescu insusi (cand inventatorul peratologiei se ascundea prin comuna primitiva a onoarei) – i-ar putea produce filosofului o autopsie atat de vesela incat ar deveni gelosi si cei mai celebri morti de la Sapanta?
c). De ce-ar fi revista Plai cu boi “porno-politica“? Fiindca il invidiaza el pe Dinescu sau doar ca scriau acolo si Plesu si Patapievici?

PATAPIEVICI, ULTIMUL PLAGIATOR DIN KANT

In chip penibil, Patapievici scrie in Zbor in bataia sagetii (226-227) ca, intre 3 mai ’81 si 18 septembrie ’83 a comis un poem intitulat “Un izvor pecetluit“, compus, vezi Doamne, din “1006 versuri glorioase“.

Nu impresioneaza faptul ca omul este un anti-talent poetic desavarsit, si nici puterea de autofalsificare, ci marturia directa de plagiat: “Luam notite, gandind sa dau, asemeni lui T.S. Eliot la Waste Land, un comentariu erudit care sa indice cheile de lectura si care sa elucideze sursele. In special, imi era teama sa nu fiu acuzat de plagiat, intr-atat poemul meu era imbibat de “referinte“.

Stiam insa ca macar “epica“ si sensibilitatea nu puteau fi luate de nicaieri: scenariul era al meu indubitabil, si numai eu il puteam explica. Imediat dupa ce l-am sfarsit, am dat Un izvor pecetluit lui Calin Mihailescu, sa-l citeasca. Aprecierea sa a fost favorabila: tot el m-a asigurat ca ideea plagiatului nu se poate forma, intrucat citatele camuflate sunt fie de tot evidente, caz in care gandul furtului literar este exclus, fie sunt atat de intricate in substanta textului, sau date in formulari atat de personale (uneori prin deturnare de sens), incat atunci filiatia lor nu mai este deloc evidenta.

M-a consolat exemplificandu-mi imprumuturile lui Molière, de care s-a facut suficient caz in epoca. In maniera sa ironica, Calin imi sugera ca trebuie sa mai revad textul. Ceea ce nu am intarziat sa fac. In fapt, pana la transcrierea lui finala, din 1986, Un izvor pecetluit a fost neincetat rescris, cu pedanterie maniacala“. Nu-i nimic grav Patapievici, un plagiat marturisit este pe jumatate iertat!

Dar ce facem cu un plagiat nemarturisit din Kant?

Kant, in Critica ratiunii pure, Teoria elementelor, Estetica transcendentala, in sectiunea a doua intitulata Despre timp, in par. 4, Expunerea metafizica a conceptului de timp, scrie:

“Timpul este o reprezentare necesara, care se afla la baza tuturor intuitiilor. Cu privire la fenomene in genere, timpul insusi nu poate fi suprimat, desi se poate face foarte bine abstractie de fenomene in timp.“

Patapievici copiaza perfect din Kant. Cel mai important plagiator de la Institutul Cultural Roman si cel mai autentic copiator de la Idei in dialog, adica tot Patapievici, fura in Omul recent fara rusine, fara nicio responsabilitate, fara frica: “Timpul este o reprezentare necesara, care se afla la baza tuturor intuitiilor. Kant spune, cu privire la fenomene, ca timpul insusi nu poate fi suprimat, desi se poate face foarte bine abstractie de fenomene in timp.“

Kant a scris Critica ratiunii pure in sec.18, iar Patapievici a scris Omul recent in veacul 21. Verdictul e simplu de formulat: numai Kant n-a copiat.

Singura solutie a plagiatorilor Liiceanu-Plesu-Patapievici este sa scoata plagiatul in afara legii. O data scos plagiatul in afara legii, cei trei intelectuali din Bucuresti nu vor mai putea face concurenta neloiala firmei Rank Xerox. Doar daca, totusi, plagiatul nu va fi scos in afara legii, cei trei intelectuali din Bucuresti vor putea face o reclama pe cinste firmei Rank Xerox, jucand in filme de publicitate. Deja, Liiceanu, Plesu si Patapievici au o binemeritata celebritate de comici…

Dar cum sa zic, am o veste buna pentru italieni. Din Noica a copiat si Liiceanu. Hai sa ne amintim autopsia din Expresul de Sud, „ziarul de la Podul Garii”, un ziar provincial, dar celebru fiindca este citit acum si de Plesu (de la Colegiul Noua Europa) si de Liiceanu (de la Humanitas) si de Patapievici (de la Institutul Cultural Roman). Si de periecii lor surmenati, precum Andrei Cornea (fiul stalinistului), Iovanel (diminutivul anonim), Lavric (minorul), Paraschivescu (neidentificat)…

Cazul Liiceanu. Plagiatul cel mic

din Noica
O adevarata coalitie a plagiatorilor a batut frigida toba ca Liiceanu n-a copiat nici din Heiddeger, nici din plagiatorul Petru Cretia, nici din Eliade sau Nietzsche (inedite), nici din Noica (in frantuzeste).

Nimeni n-a observat ca Liiceanu si Plesu au stat, dupa cronologia Jurnalului de la Paltinis, extrem de putin timp in preajma lui Noica. Si nu ocaua mica de vreme pierduta la Paltinis e in chestiune, ci faptul ca s-au dus amatori si au ramas figuranti. Intre doua antidepresive Zoloft, Liiceanu, mai sincer decat perversul corbinist Plesu, chiar marturiseste, de parca ar fi invatat ceva din Dostoievski: “Drama mea, ca sa zic asa, “destinala“ , este ca intalnirea cu Noica, pe cat de benefica mi-a fost in plan cultural, pe atat de nefasta mi-a fost in planul vibratiei de fiinta.

Jurnalul de la Paltinis a reprezentat, paradoxal, prima razbunare nevrotica fata de o tutela care ma pregatea pentru “constructia unei opere“ in vreme ce eu as fi vrut sa invat cum se da glas unei vibratii. Iar razbunarea (inconstienta) era aceasta: cel care isi sublimase vibratia proprie intr-un discurs ontologic (discurs ce termina prin a face vibratia de nerecunoscut) si care, ca maestru, era pe cale sa faca acelasi lucru cu discipolii lui, devenea personaj intr-un “scenariu vibratoriu“ care il ucidea tocmai pentru ca era un scenariu nevrotic si bazat pe iubire. Fondul meu nevrotic se razvratea tocmai scriind o carte in care, cu ajutorul iubirii, il suprimam pe Noica in calitate de instanta culturala represiva.“

Liiceanu vorbeste de razbunare, de nevroza, suprimare, iar daca ramanem in vocabularul sau, intelegem ca regicidul antinicasian este “bazat“ pe resentimentele unui ratat destinal. Pentru obiectivitate, citez o alta marturisire a lui Liiceanu: “Tot ce am scris de-a lungul vietii, cu exceptia unor pagini din Jurnal si Epistolar, nu a reprezentat decat strategia bine pusa la punct (eram antrenat pentru asta!) a unui camuflaj cultural:o diversiune, executata cu mijloace pseudo-filozofice, pe teritoriul gandirii.“

Asadar, Liiceanu produce o diversiune pe taramul gandirii cu ustensile pseudo-filozofice. Aproape n-ar mai fi nimic de spus despre acest autor care n-a publicat aproape nicio carte in care sa nu fi copiat. Atat de tare trebuie sa-l fi urat pe Noica in sinea sa, admirandu-i totusi puterea, abisalitatea si consistenta gandirii, incat a bagat mana in traista cu diamante de cate ori n-a mai rezistat. Noica publicase impreuna cu Ionel Jianu (in Introduction à la sculpture de Brancusi, Arted, Paris, 1976, p. 73-89) cateva eseuri despre Brancusi. Din eseul lui Noica Le soi ouvert et le soi caché, Liiceanu a copiat ceea ce i-a placut lui mai mult in Incercare in politropia omului si a culturii (Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1981, p. 223).

Noica scrie in Introduction à la sculpture de Brancusi, cap. Le soi ouvert et le soi caché: “Et tandis que le Soi ouvert, articulé, n’exprime que l’esprit humain ou bien l’esprit humain élargi jusqu’au divin, le Soi caché (au feminine, sinea en roumain) – qui ne connait que la forme articulée pour se montrer toujours determiné – exprime à la fois l’intimité (le for interieur) de l’homme et l’intimite des choses et par là peut être rapproché de l’essence. Le Soi caché se dirige, comme le féminin, vers la nuit, vers la matière, vers le germinatif, vers le virtuel, sans jamais exprimer le chaos, mais, au cotraire, la loi intime des choses.

Voilà donc la première différence entre l’essence et le Soi caché des choses: l’essence est abstraite, le Soi caché est concret Brancusi utilisait, lui aussi, dans ses propos, le mot essence, mais il pensait au Soi caché, me semble-t-il.

Par ailleurs, l’essence n’exprime que le général. Par contre, avec le Soi caché nous avons à la fois la nature générale et la nature particulière d’une chose.“

Liiceanu plagiaza in Incercare in politropia omului si a culturii, cap. Om si simbol: “Pentru ca, vizind intimitatea, le Soi caché se indreapta, asemenea femininului, “catre noapte, catre materie, catre germinativ, catre virtual…“. Pentru ca, in timp ce esenta este abstracta, le Soi caché este concret. (“Ceva parca mai viu decit esenta si Ideea platoniciana il atragea pe Brancusi catre intimitatea lucrurilor. Era vorba de acel suflet care se exprima prin tot ce e corporal, si deopotriva prin materialitatea lucrurilor, purtind deodata in el, cu o anume gratie, inca ceva pe deasupra. In vreme ce esenta nu are parte nici de suflet, nici de gratie.“).

Pentru ca le Soi caché nu exprima generalul pur si simplu, ci deopotriva natura generala si aceea particulara a unui lucru; el exprima “legea sa individuala“ (Caci intr-adevar, individualul este si el supus unei legi, si tocmai pentru a o aplica pe aceasta a inventat omul arta“). Si pentru ca, in sfirsit, le Soi caché nu exista doar la singular, asemenea esentei, ci “poarta in el insusi ceva de ordinul Unului-Multiplu“ (In esenta lor, lucrurile sint cu adevarat fixe. Dimpotriva, le Soi caché exprima o esenta care joaca jocul existentei, cautindu-se fara incetare. … Esenta nu poate intra in repetitie, le Soi caché se poate repeta la nesfirsit. Portretele succesive ale unei prietene, formele mereu reinnoite ale aceluiasi zbor, alunecarea iute a pestelui si incetineala testoasei care, potrivit esentei ei exprima aderenta la sol, dar care in sinea ei poate foarte bine sa zboare“).“

Liiceanu s-a plans in fel si chip in Usa interzisa, in interviuri si articole ca intelectuali mai dotati decat el l-au acuzat cateva decenii ca a plagiat din Noica. Proba de astazi este limpede.

Nu ne mai intereseaza deloc faptul ca Liiceanu a plagiat, plagiaza si va mai plagia, nu ne pasa absolut deloc ca Liiceanu este un pseudo-filosof ratat, fara opera, nu ne mai impresioneaza deloc coalitia plagiatorilor bucuresteni contra elitei din provincie. Rasfoind presa ultimului deceniu, am vazut cum aceeasi turma de mercenari fericiti nu-si schimba discursul, ci schimba doar numele Capului pe care il “slujesc“. Faptele si vorbele nepotrivite ale acestor slugi necinstite ma fac sa vomit. Ekel, asadar! Polemica impotriva unor postumi nu ma intereseaza. Eu am pus punct.

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Q Magazine

Adauga un comentariu!

Nume (necesar)

Website


*

Editoriale din aceeasi categorie

Autor: Aciduzzul | 11 ianuarie, 2015 | 0 comentarii | 188 vizualizari | 1 vot

– Domnule profesor, omenirea a marcat, în acest an, împlinirea unui secolde la declanşarea Primului Război Mondial. Cum aţi caracteriza, în câteva cuvinte, acest sinistru al istoriei, care a provocat moartea a circa 17milioane de oameni? Sigur că, în esenţă, ne gândim la numărul de morţi şi la uriaşele distrugeri materiale. Dar, în ce priveşte […]

Autor: Aciduzzul | 11 ianuarie, 2015 | 0 comentarii | 78 vizualizari | 1 vot

Autor: Aciduzzul | 11 ianuarie, 2015 | 0 comentarii | 350 vizualizari | 2 voturi

Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul “material” al acestui fenomen divin. “O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg […]

Autor: Aciduzzul | 11 aprilie, 2014 | 0 comentarii | 418 vizualizari | 5 voturi

Ceea ce stim despre avangarda literara, artisica in general, este ca ea reprezinta factorul dinamic in miscarea artei, ca are rolul noului fata de vechi, ca este deschizatoare de drumuri, precursoare a artei viitorului, sondand noi cai de exprimare, impulsionand cursul literaturii, al artei, spre noi orizonturi, respingand traditia ca factor fosilizant, retrograd. Din acest […]

Autor: Aciduzzul | 21 ianuarie, 2014 | 1 comentarii | 899 vizualizari | 2 voturi

La sfarsitul anului trecut, Cotidianul a publicat poate cea mai completa sinteza a evenimentelor din decembrie 1989, realizata de unul dintre cei care a fost in miezul problemei. Noi am publicat prima parte, sub titlul: Decembrie 1989: Atacul Ungariei asupra Romaniei vazut de serviciile secrete romanesti (I). “Neorevizionismul ungar a devenit vârful de lance al […]

Ofera o donatie
Dacă vrei să contribui și tu, poți dona aici:
fii aproape de noi
Conferinta_AGROstandard
PUB
web design profesionist
Red Moon Media
CAMPANII bp
Atitudine Contemporana
Televiziunea Copiilor
Le Pre
1984 George Orwell
Televiziunea Copiilor
piata BIO
alimente organice
internet manipulation techniques
Adauga banerul de partener Badpolitics pe site-ul tau bad politics
bad politics

2009 - 2017 © BadPolitics