Sustine Bad Politics
arhiva stiri
starea vremii
septembrie 24, 2017, 11:47 am
Soare
Soare
17°C
Presiunea: 1020 mb
Umiditate: 55%
Vânt: 7 km/h V
Răsarit: 7:05 am
Apus: 7:09 pm
 
ANUNTURI UMANITARE
Editoriale / Opinii
Statul neutru sau “minunata lume noua”? Anarho-conservatorismul lui Jean-Claude Michea si critica paradigmei neo-liberale
Aciduzzul | 19 februarie, 2011 | 0 comentarii | 216 vizualizari |
(1 voturi )

Anca Simitopol
Cine ar trebui sa ne guverneze? Cei mai intelepti, cei mai curajosi, cei multi? Incepand cu Thomas Hobbes, filozofia politica moderna priveste problema binelui si a virtutii cu scepticism si ironie, înlocuind întrebarea “cine ar trebui sa ne guverneze” cu întrebarea “care institutii îi pot preveni pe cei incompetenti sa ne conduca”. Iar institutia statului liberal, expresia modernitatii, este, potrivit lui Pierre Manent, “încarnarea scepticismului”. Cartea lui Jean-Claude Michea, L’empire du moindre mal (Paris: Climats, 2007), este o invitatie filozofica de a cerceta adevarurile care stau la baza liberalismelor actuale, precum si consecintele ultime care decurg din chiar principiile liberalismului clasic, aratand ca versiunea economica a liberalismului actual (care se defineste ca “dreapta”) si versiunea sa culturala si politica (sustinuta de stânga contemporana) au aceeasi sursa: dorinta de pace si de progres stiintific subsumate unei unice finalitati, aceea a performantei individuale.

Michea propune aici intelegerea termenului “liberalism” ca forta devenita activa în istoria occidentala o data cu distrugerea Vechiului Regim, ultimul bastion – bun sau rau – de traditie. Autorul francez porneste de la teza lui Karl Polanyi ca, daca pana in momentul Revolutiei Industriale, economia era parte integranta a societatii care avea un scop ultim, ulterior acestui moment, economia – ca toate stiintele – a fost scoasa din totalitatea societatii, devenind scop în sine sau, ceea ce Aristotel numeste, crematistica, adica economia care are ca scop bogatia de dragul bogatiei. In acest sens defineste Michea liberalismul, ca si Leo Strauss, ca ideologia moderna prin excelenta care, gasindu-si legitimitatea în individul abstract, autonom, a-social si a-politic, nu se revendica de la traditia filozofiei politice clasice si crestine, si, astfel, descatuseaza dorintele nelimitate de putere.

Asadar, din punctul sau de vedere, asocierea dintre liberalism si idealul republican (care accorda un loc important virtutilor antice) sau dintre liberalism si conservatorism (a carui ontologie presupune o conceptie holista a societatii incompatibila cu individualismul liberal) reprezinta o absurditate. Desi poate fi obiectat ca exista diferite tipuri de liberalism – Tocqueville si Mises, spre exemplu – Michea considera ca un liberalism acomodabil traditiei nu poate exista sau mai bine zis nu poate supravietui pe termen lung. Liberalismul actual (în versiunile sale economica si cultural-politica) este pentru el liberalismul în forma coerenta si inevitabila la care trebuie sa ajunga liberalismul în evolutia lui istorica, chestiune care ramane totusi discutabila.

Filozofia liberala, potrivit lui Michea isi are radacinile in notiunea de progres care se inscrie in demersul început de Hobbes de a modela o “fizica sociala”, adica de a organiza societatea dupa reguli “stiintifice” si “impartiale”, fara a mai apela la virtutea cetatenilor, precum si în trauma provocata de amploarea razboaielor religioase din secolele XVI – XVII, care a dat nastere dorintei nestavilite de pace (pp.21-22). Citandu-l pe Christopher Lasch, Michea arata ca notiunea de progres este strans legata de dorinta prozaica de a-si vedea fiecare de treburile prorprii pentru a-si îmbunatati propria conditie, lucru care face ca societatea moderna sa intre în contradictie cu societatile traditionale pentru care capacitatea individului de a se sacrifica pentru comunitate reprezenta virtutea dominanta (p.29).

In acest context, spune Michea, singurul razboi acceptabil devine razboiul impotriva naturii, omul nemaidescoperind natura prin virtutea filozofica si teologica a mirarii, ci instapânindu-se asupra ei cu armele stiintei si tehnologiei.

Potrivit autorului francez, axioma liberalismului este ca, daca pretentia anumitor indivizi sau entitati de a detine adevarul asupra Binelui genereaza confruntarea violenta a oamenilor, înseamna ca acestia din urma nu pot trai pasnic împreuna decât în prezenta unei Puteri neutre din punct de vedere filozofic. Carl Schmitt remarca acelasi lucru, adaugând faptul ca este în natura liberalismului sa neutralizeze toate conflictele prin devalorizarea tuturor valorilor si transformarea lor în valori de piata, ceea ce duce la instituirea unui adevarat “politeism al valorilor”.

Ajungem astfel la statul “fara idei sau valori” care, potrivit celebrei expresii a lui Saint-Simon, inlocuieste “guvernarea oamenilor” cu “administratia lucrurilor” (p.37). De aici vine importanta acordata expertului si managerului în societatea noastra. Legitimitatea statului liberal, potrivit lui Michea, este reprezentata de functia sa de arbitru în miscarea browniana a indivizilor-atomi concurenti, pe baza singurului criteriu de a proteja un individ de lezarea directa a unui alt individ. Dar, se intreaba Michea, cum distinge statul liberal între lezare directa si indirecta? Sau, spre exemplu, pe ce baze decide statul liberal ca ridiculizarea sau critica unei religii nu lezeaza libertatea credinciosilor? Sau ce garanteaza statului liberal ca oamenii vor face alegeri rationale (adica “bune”) si ca societatea nu se va transforma într-o societate de “demoni”? – Oare nu se regaseste esenta ultima a liberalismului în formula kantiana conform careia institutiile bune pot face functionala chiar si o societate de demoni? – Insa semnificatia cea mai importanta a pretentiei statului liberal de a asigura coabitarea pasnica a indivizilor, spune autorul, consta în faptul ca Dreptul înlocuieste Binele iar Piata autoreglata dicteaza continutul social. Faptul ca statul are pretentia de a fi neutru înseamna ca piata îsi asuma rolul activ de a forma indivizii, prin imensa industrie publicitara si de divertisment.

Inceputul secolului XIX a fost marcat de dezbaterea dintre o societate a dreptului, pe care liberalii cautau sa o prezinte ca pe societatea dreapta, si o societate decenta, in contextul în care, ca urmare a scoaterii economiei din intregul social, mase de muncitori (fosti tarani desproprietariti) au fost mutate in orase artificial construite în jurul fabricilor, fenomen care a fost reluat mai tarziu, in secolul XX – ce-i drept, însotit de o violenta mult mai mare –, de comunism. In acest context apar primele critici socialiste fata de liberalism sau fata de societatea creata de aceasta ideologie care, potrivit lui Michea, “in realitate încuraja comportamente indecente si în mod vadit contrare demnitatii umane”, devenind inacceptabila din punct de vedere moral (p.44).

Michea accentueaza ca primii socialisti de secol XIX au atras atentia ca într-o societate care nu cere membrilor ei decât “respectul indiferentei reciproce” si, ca atare, “membrii societatii nu impartasesc un minim bun simt comun, maxima vivre et laisser vivre sfarseste, în realitate, in vivre et laisser mourir” (p.54). Din perspectiva lui Michea, aceasta societate presupus toleranta, in care visul lui Milton Friedman, ca Piata sa “uneasca zilnic milioane de indivizi care nu au nevoie sa se iubeasca, nici macar sa-si vorbeasca”, devine tot mai real, este o lume absolut uniformizata, în care Celalalt apare nu ca persoana – subiect al unei intalniri unice, ci ca “obiect de consum” (pp.82-83).

Insa paradoxul pe care-l dezvaluie L’Empire du moindre mal este ca, pe masura ce se intinde peste intreaga planeta, liberalismul, mandru de neutralitatea sa care-l face sa apara ca un pesimism intelectual, situat la egala distanta de Cetatea lui Dumnezeu si Cetatea Soarelui, incepe sa semene tot mai mult cu vechii sai dusmani mai sus mentionati si pretinde sa fie adorat ca “minunata lume noua”. Legitimandu-se pretutindeni printr-o critica extrem de vocala a utopiei, liberalismul sfârseste astfel prin a deveni cea mai perversa forma de utopie.

Influentat in gandirea sa politica de George Orwell, Michea critica atat stanga cât si dreapta, in masura in care acestea devin gigantice sisteme al caror scop este progresul de dragul progresului – si care pornesc de la postulatul fals ca progresul moral urmeaza în mod necesar progresului tehnic – alungand astfel fiinta umana din lume.

Din perspectiva lui Orwell, nu putem intelege adevaratele diferente dintre ideologia liberala si cea comunista decat daca intelegem ca cele doua au acelasi punct de plecare: viziunea negativa asupra omului, dezvoltata în Europa secolului XVII. In masura in care acceptam postulatul ca oamenii nu sunt motivati decat de iubirea de sine, ramanand indiferenti fata de ceilalti, avem doua solutii, potrivit lui Orwell: fie acceptam, precum liberalii, oamenii asa cum sunt si, pe baza egoismului lor pe care piata este libera sa-l stimuleze la maxim, construim statul liberal neutru, fie ramânem atasati, precum comunistii, de acel “empire du bien” si atunci începem fabricarea omului nou (pp.162-163).

Pe urmele lui Orwell, Michea propune o “stanga conservatoare” sau ceea ce se numeste “anarhismul Tory” care porneste de la ideea ca omul, nu productivitatea sau progresul, este masura tuturor lucrurilor. Modernitatea reprezinta o tensiune pentru ambii filozofi intrucat ambii refuza pe de o parte ierarhia caracteristica vechii ordini, anterioare Revolutiei Franceze, si vor pe de alta parte sa reuneasca principiul egalitatii, pus in practica de modernitate, cu principiul holist specific societatilor traditionale.

Ambii sunt, astfel, anti-progresisti si pretind ca raman ancorati in traditia europeana crestina, convinsi fiind ca aceasta da marturie de trasatura fundamentala a umanitatii, bunul simt comun (“common decency”) care, dupa Orwell, se regaseste în oamenii simpli (“ordinary people”). Potrivit lui Orwell, spre deosebire de “cei mari” (grandi, asa cum ii numeste Machiavelli) si de intelectualii progresisti care roiesc in jurul lor, “ordinary people” au o atractie naturala fata de virtutile de dreptate, fidelitate si adevar, atractie naturala care este distrusa de ingineriile sociale puse în practica în numele ideilor abstracte, asa cum arata Orwell în 1984, sau pervertita de mecanismele pietei autoreglate. De aceea, Michea ar fi de acord cu expresia lui Charles Peguy ca “a încuraja viciile poporului este un lucru mai murdar decât a încuraja viciile celor mari”.

Revenind la “anarhismul Tory”, Michea, pe urmele lui Orwell, propune expresia de “auto-instituire” a societatii, adica porneste de la ideea ca oamenii se nasc într-o societate data care le ofera traditia de bun simt comun, dar, in acelasi timp, societatea nu poate exista fara ca oamenii sa exercite mereu asupra ei si asupra lor insisi o activitate reflexiva si critica. In acest sens, societatea se auto-instituie permanent (aici gasindu-se dimensiunea ei anarhica), însa pe baza izvorului de traditie si niciodata ex nihilo (aici gasindu-se dimensiunea ei conservatoare) (p.163).

In acelasi timp, pentru Michea, ca si pentru Orwell, aceasta societate bazata pe bunul simt comun ramane independenta de Dumnezeu insa nu si de sentimentul religios. Orwell, spre exemplu, desi ateu, era convins de necesitatea imeprativa de a redobandi sentimentul religios; era convins ca fara redescoperirea acestuia din urma lumea moderna se indreapta spre catastrofa, ramanand insa prins in contradictia tragica dintre necesitatea de a crede si neputinta de a crede. Si insusi tragismul acestei contradictii ridica serioase semne de intrebare asupra viabilitatii proiectului anarho-conservator, caci, dupa cum afirma un Donoso Cortes, “este mai usor sa construiesti o cetate in aer decât o cetate fara zei”, adevar pe care de altfel il intelegea cât se poate de bine si un Jean Jacques Rousseau.

Independent de limitele proiectului sau politic, gandirea lui Michea, hranita din traditia orwelliana, contribuie la clarificarea confuziilor ideologice pe care le opereaza neoconservatorii si ne dovedeste ca exista si o altfel de stanga (mult mai simpatica decat diversele neoconservatorisme, care, dupa cum sugereaza autorul sunt de fapt pseudoconservatorisme), opusa stangii postmoderne a carei principala preocupare este emanciparea sexuala.

Anarhismul Tory, anti-progresist si care valorizeaza principiul conservator al societatii traditionale holiste, pune sub semnul întrebarii asocierea dintre conservatorism si liberalism, înteles ca filozofia moderna prin excelenta care se rupe total de aceasta dimensiune traditionala holista si al carei fundament ultim e individul a-social si a-politic. Cum poate individul a-social si a-politic sa construiasca o lume comuna împreuna cu ceilalti indivizi – având în vedere ca, în filozofia liberala, asa cum spune David B. Hart, nu exista nimic care sa transcenda vointa individuala si care s-o ghideze spre scopuri pe care nu e capabila sa le vada ea însasi? Din perspectiva liberala, alegerea unui individ de-a asculta fie Mozart fie Lady Gaga este perfect legitima, dar bunul simt al lui Orwell ne spune ca nu e indiferent daca indivizii care formeaza o societate asculta Mozart sau Lady Gaga.

Daca deconstructia hibridului neoconservator si revelarea liberalismului ca ideologie revolutionara par excellence, care distruge traditia si valorile si prin aceasta distruge societatea, reprezinta meritul incontestabil al cartii lui Jean-Claude Michea, pe de alta parte, în absenta mai multor clarificari asupra chestiunii teologico-politice, pe care, cel putin în volumul recenzat în prezentul articol, Michea pare s-o ignore, obiectia paralela, cu privire la caracterul hibrid al anarhismului conservator însusi (desi, însasi denominatia doctrinei – anarhism conservator – denota clar faptul ca Michea, pe urmele lui Orwell, nu se sfieste sa-si asume riscul paradoxului care se situeaza inevitabil la limita oximoronului si a absurdului) sau la lipsa sa de fundament ontologic substantial, ramâne cât se poate de legitima.

Merita prezentata aici, pe scurt, si critica lui Michea la adresa stangii postmoderne contemporane – subiectul altor carti precum L’Enseignement de l’ignorance sau Les valeurs de l’homme contemporain, carte aparuta în 2001, care reia dezbaterea purtata de Jean-Claude Michea, Pascal Bruckner si Alain Finkielkraut la France Culture – caci, în viziunea sa, aceasta din urma a dus capitalismul acolo unde el nu visa sa ajunga. Problema isi are radacinile în însasi natura societatii moderne, o societate, spune Michea, care refuza orice autoritate transcendenta si se întreaba pe ce baze, pur imanente, se poate organiza.

Raspunsul care a iesit victorios, istoric, este ca Ratiunea sau Metoda (caci, in spirit cartezian, ratiunea e echivalenta cu metoda, mai precis “combinarea optima a mijloacelor pentru a atinge un scop”, in cuvintele lui Michea) reprezinta aceasta baza imanenta. Iar triumful Ratiunii îl reprezinta ideea de Progres. Aceasta e ideea iluminista prin excelenta, idee pe care capitalismul, potrivit lui Michea, a fost primul care s-o fructifice din punct de vedere practic – victimele Revolutiei Industriale, asa cum apar în cartile lui Dickens, spre exemplu, fiind sacrificate în numele Progresului.

Din punct de vedere stiintific sau tehnologic, Galileo e superior anticilor, Einstein lui Galileo etc., cu alte cuvinte, modernii sunt cu necesitate superiori anticilor. In ce priveste educatia, in general, aceasta avea ca principiu in societatile traditionale si chiar in societatea moderna occidentala, pana prin anii ’60, transmiterea cunoasterii de la profesor la discipol, de la generatiile mai vechi la cele mai tinere. In societatea contemporana, principiul exprimat mai sus, ca generatiile tinere sunt superioare celor batrane, a devenit principiu general, aplicat nu doar stiintelor exacte si tehnicii, ci societatii in ansamblul ei.

Astfel, intrucat Progresul e, evident, in viitor, adevarul se afla in viitor, iar viitorul e reprezentat de actualii copii, deci, educatia nu mai presupune transmiterea cunoasterii de la generatiile vechi la cele tinere, ci presupune o continua reeducare a adultilor de catre copii.

Acest lucru se poate observa cu usurinta in amuzamentul dispretuitor al copiilor fata de parintii lor care nu stiu sa foloseasca produsele tehnologice “de ultim racnet”, si care, la randul lor, îsi privesc cu admiratie copiii care manuiesc cu usurinta aceste gadget-uri.

Potrivit lui Michea, ideea de progres, in numele careia capitalismul isi duce lupta, a fost preluata de catre stanga postmoderna contemporana, mostenitoarea generatiei revolutionare de la 1968. In buna traditie iluminista, stanga contemporana asociaza progresul cu emanciparea individului de orice autoritate, incepand cu autoritatea divina si terminand cu cea a tatalui, intrucat, in gandirea stangista contemporana, orice autoritate, pe de o parte, duce la crearea de comportamente autoritare, iar pe de alta parte jigneste demnitatea umana.

Astfel, spune Michea, potrivit stangii postmoderne, faptul ca un copil se loveste de limitele impuse de un adult, fiind impiedicat sa-si manifeste in mod absolut capriciile, presupune jignirea demnitatii umane. De aici vine, in opinia lui Michea, tentativa societatii moderne de-a împinge dincolo de limita logica drepturilor, asezand copilul pe picior de egalitate cu adultul. Elitele stangiste contemporane – care in opinia lui Michea reprezinta versiunea cultural-politica a liberalismului – au inceput transformarea societatii cu scoala.

Dupa cum spunea Alain Finkielkraut, in dezbaterea publicata în Les valuers de l’homme contemporain, presedintele Federatiei consiliilor de parinti ai elevilor din scolile publice din Franta publicase împreuna cu o eleva de liceu un articol in care cei doi cereau ca participarea reprezentantilor alesi ai liceenilor, in dezbaterile privind institutia scolii, sa fie recunoscuta ca egala in demnitate si responsabilitate cu participarea adultilor.

Conform lui Michea, pentru a-ntelege semnificatia acestui lucru, avem nevoie sa intelegem cateva alte lucruri intai. Pe urmele lui Christopher Lasch, filozoful francez arata ca a pune copilul pe picior de egalitate cu adultul nu înseamna nicidecum a-i face o favoare, ci inseamna “negarea umanitatii insesi” pentru ca, de fapt, i se refuza copilului drepturile sale fundamentale, dreptul la copilarie si dreptul de a deveni adult, tocmai prin încurajarea “maturitatii imature”, lucru care nu ramâne fara urmari psihologice.

Copilul nu va putea vrea niciodata altceva decât sa “ramana tanar” (cati dintre adultii din societatile occidentale n-au aceasta obsesie?), deoarece copilul n-a avut niciodata un model de adult, in sensul clasic al termenului. Michea arata ca Lasch avea dreptate in a afirma ca distrugerea autoritatii traditionale (familie, scoala, societate, biserica) nu inseamna libertate anarhica, ci o autoritate mai mare caci, “in absenta adultilor, alergam catre experti”.

Dupa cum am mentionat mai devreme, daca singura baza de organizare a societatii e Ratiunea sau Metoda, inseamna ca pentru orice problema umana exista o solutie rationala, o metoda. Asa cum spune Michea, “exista o metoda de a fi fericit, la fel cum exista un program de urmat pentru a fi un prieten apreciat, un amant performant sau un parinte bun”. In acest context, este interesanta remarca lui Michea ca elitele politice, care gestioneaza astfel de programe, seamana tot mai mult între ele, fie ca sunt la New York, Tokio sau Moscova, si tot mai putin cu propriul popor, pe care-l supun experimentelor si ingineriilor sociale (cu toate ca Michea nu reduce problemele actualei societati la complotul unei elite mondiale).

Ca urmare a acestui tip de politici scolare, scoala nu mai reprezinta institutia care transmite cunoasterea, nici macar nu mai incearca sa formeze un bun cetatean pentru republica, ci pregateste forta de munca pentru autoritatea suprema, Piata. Iar aceasta forta de munca, potrivit lui Michea, reprezinta fundamentul liberalismului clasic, adica individul abstract, autonom, a-social si a-politic, pe care stanga îl pregateste pentru Piata, emancipandu-l de orice autoritate, si, ca atare, transformandu-l in individul care nu poate distinge intre bine si rau, intre Mozart si Lady Gaga, caci cine are autoritatea sa decida ce e binele si ce e raul sau ce e calitatea intelectuala si artistica?

Autoritatea absoluta o are Piata autoreglata, iar valoarea suprema care o reprezinta e data de ceea ce se cumpara, ceea ce se cauta.

Pe de alta parte, potrivit lui Michea, nu intelegem nimic din semnificatia reformelor scolare mentionate, daca nu intelegem intai de toate ca secolul XX a fost, prin excelenta, secolul reeducarii “omului vechi” de catre “omul nou”, reeducarea fiind matricea totalitarismelor, asa cum o arata Orwell în 1984. Nu intelegem nimic, spune Michea, daca nu intelegem asemanarea profunda dintre acest tip de reforme si Revolutia Culturala maoista care, e bine sa ne amintim, a început tot în scoala, intai prin declararea egalitatii dintre profesor si elev si continuand apoi prin batjocorirea, maltratarea si în cele din urma asasinarea profesorului de catre elev, Revolutie Culturala aclamata de revolutionarii “saisoptisti”, responsabilii programelor actuale de invatamant.

Ca si acum, atunci reeducarea s-a facut de catre “copiii viitorului” si de catre “experti” (diferenta e ca atunci reeducarea a fost foarte violenta, lucru care nemultumea revolutionarii “saisoptisti” pacifisti) care, afirma Michea, vorbesc intotdeauna în numele celor dintai, exercitandu-si, de fapt, puterea reala.

Sursa: Alexandru Racu

Adauga un comentariu!

Nume (necesar)

Website


*

Editoriale din aceeasi categorie

Autor: Aciduzzul | 24 iunie, 2016 | 0 comentarii | 254 vizualizari | 1 vot

Brexit-ul este, fara doar si poate, un eveniment de proportii epice prin prisma perpectivelor pe care le deschide. Brexit-ul reprezinta prima fisura intr-un sistem monstrous care parea monolit. Practic, intreaga oligarhie americana si europeana, cu monstroasa masinarie media aservita au fost luate prin suprindere, in ciuda manevrelor diperate de a influenta in extremis opinia publica […]

Autor: Aciduzzul | 3 iunie, 2016 | 0 comentarii | 258 vizualizari | 2 voturi

Alegerile locale de duminica se remarca prin ceva unic in ultimii 26 de ani. Nicicand in aceasta perioada de dezmat neobolsevic, de jaf si disolutie a tot ce este romanesc, asadar, nicicand in acest sfert de secol, candidatii oferiti spre votare de gastile de crima organizatea numite eufemistic partide, nu au fost mai jalnici. Practic, […]

Autor: Aciduzzul | 11 ianuarie, 2016 | 0 comentarii | 191 vizualizari | 0 voturi

Charles Simic Widespread ignorance bordering on idiocy is our new national goal. It’s no use pretending otherwise and telling us, as Thomas Friedman did in the Times a few days ago, that educated people are the nation’s most valuable resources. Sure, they are, but do we still want them? It doesn’t look to me as […]

Autor: Aciduzzul | 6 noiembrie, 2015 | 0 comentarii | 187 vizualizari | 4 voturi

Marius Serban Nesimtirea de care a dat dovada, astazi, Iohannis (Ioha), presedintele cu o legitimitate fragila al Romaniei, este strigatoare la cer! Astazi, cand se face fix o saptamana de la moartea oamenilor din Colectiv, Ioha a demonstrat cu varf si indesat ca nu a inteles nimic, dar absolut NIMIC, din cerintele strazii,ca nu a […]

Autor: Aciduzzul | 5 noiembrie, 2015 | 0 comentarii | 99 vizualizari | 2 voturi

George Roncea …peste ei, scârbele astea mizerabile și criminale care au ucis în 89 – ca să ajungă la Putere, au ucis în iunie 90 ca să rămână la Putere – și apoi vreme de 25 de ani ne-au batjocorit, umilit, jefuit, călcat în picioare și scuipat în față. A venit momentul să le arătăm […]

Ofera o donatie
Dacă vrei să contribui și tu, poți dona aici:
fii aproape de noi
Conferinta_AGROstandard
PUB
web design profesionist
Red Moon Media
CAMPANII bp
Atitudine Contemporana
Televiziunea Copiilor
Le Pre
1984 George Orwell
Televiziunea Copiilor
piata BIO
alimente organice
internet manipulation techniques
Adauga banerul de partener Badpolitics pe site-ul tau bad politics
bad politics

2009 - 2017 © BadPolitics