Grid Modorcea
Evenimentul „Les filmes de Cannes à Bucharest” s-a incheiat cu premiera filmului romanesc Dupa dealuri (2012), in regia lui Cristian Mungiu, care a obtinut premiul pentru scenariu. Si bucuria mare a fost ca pelicula avea subtitrare in franceza, asa ca am putut sa inteleg replicile, care in romana suna execrabil, banda sonora, ca la orice film romanesc, fiind un fiasco. Limba pe care o vorbesc personajele este ininteligibila, o moldoveneasca de peste Prut, ca in filmul Legiunea straina a lui Daneliuc, care chiar a vrut sa ridiculizeze un astfel de limbaj. Dar la Mungiu totul este grav, sententios, apasat, teatralizat, ca in Baltagul lui Mircea Muresan sau ca in Napasta lui Alexa Visarion. (Domnul Mungiu, acest nanist-hipofizar hidrocefal al “filmului romanesc”, nimic altceva decat o reflectie in oglinda a presei si a clasei politice din Romania, a ratat o buna ocazie de a deveni un stomatolog cinstit – n.bp.)

Daca nu ar fi fost subtitrat, mie la suta filmul lui Mungiu nu ar fi luat premiul pentru scenariu, fiindca, prin absurd, daca juriul ar fi cunoscut limba romana, nimeni nu ar fi inteles nici un sfert din text. Sansa acestui limbaj pasaresc, iesit din sudoarea celor ce mungesc, este ca apare in fata strainilor subtitrat intr-o curata limba franceza sau engleza, unde nu transpar particularitatile de limba, neaosismele personajelor.

Dar dincolo de altoiul si alterarile lingvistice, ingrosate la maxim de actori, alesi sa para cat mai butucanosi, filmul este o mostra de teatralitate, de realism socialist, semanand cu Golgota lui Mircea Dragan si alte filme teziste, in care narativitatea este liniara. Dar Dupa dealuri este mult mai modest. Cazul Tanacu a fost arhimediatizat, prin televiziune, prin carti, prin sute de articole, prin spectacolul lui Andrei Serban, a creat o intreaga isterie mediatica. Iar acum, iata, vine si acest film. Qui prodest?

Ce vedem? O fata, pe nume Alina (Cristina Flutur), care vine din Germania, unde lucreaza, la prietena sa, Voichita (Cosmina Stratan), cu care a crescut la orfelinat si a avut o relatie. Vine s-o ia si pe ea acolo, la munca, dar Voichita si-a gasit vocatia, in credinta, si familia, in maicutele de la manastire si in preotul paroh, pe care, crede Alina, Voichita il iubeste. Si ea face tot efortul de a o recuceri pe iubita sa din orfelinat. Dar Alina nu are nimic in comun cu religia, cu credinta.

Pe poarta manastirii pe care intra scrie ca strainii de religia ortodoxa nu au ce cauta aici. Dar Alina e straina de orice religie, desi in Germania s-a atins cu catolicismul. Oricum, e o ne-ortodoxa si deci o pacatoasa. Ea nu crede in Dumnezeu si in toate canoanele pe care le intalneste aici.

Ar fi fost un fel de Viridiana sau Agnes, ori o „maica Ioana a ingerilor” (vezi capodopera lui Jerzy Kawalerowicz, un adevarat film despre exorcizare si iubire), daca actrita ar fi fost seducatoare, daca ar fi fost intruchiparea pacatului erotic, dar ea se manifesta cum arata, primitiv, brutal, fiindca e bolnava, aude o voce, cum ii explica ea doctorului la spitalul unde ajunge dupa ce are o criza de epilepsie, cum spun maicutele. Care se dovedesc bune legatoare. Stiu adica sa o lege, sa-i lege mainile, picioarele, gura, sa o faca precum o paparuda. Dar Voichita se roaga de preot (Valeriu Andriuta) si Alina este reprimita la manastire.

Daca regizorul ar fi fost artist, gasea in aceasta poveste o idee in genul lui Buñuel si am fi avut in Alina tema „diavolul la manastire” sau „ingerul exterminator”. Un artist pornea de la caz mai departe, nu relua si pe pelicula un caz ajuns la saturatie mediatica. Dar asa, Alina lui Mungiu (inca nu Pippidi) pare anacronica, cel mult o rebela, care nu intelege nimic din canoanele manastiresti. Singurul ei mobil este s-o recucereasca pe Voichita, desi nici acest lucru, ca atractie erotica, nu e pregnant (e doar sugerata vag o relatie homosexuala, dar asa ceva se petrece pretutindeni in monahism, nu numai la noi).

Totul este confuz, scenariul e scris grabit, fara nici o idee. Actorii joaca otova, ca niste executanti, de umplutura, ca in scenele de la spital sau politie (de pilda, ce cauta acolo alde Sapdaru sau Iosifescu?!). Cristian Mungiu a urmarit sa spuna „adevarul” despre cazul Tanacu, o grava eroare.

Nici Dumnezeu nu detine adevarul intr-un hatis manastiresc. Vezi ce a iesit din Il nome della rosa. De aceea, a tratat subiectul sec, reportericeste, dovada ca sentintele sunt date de doctorita care constata decesul alinei, cat si de ancheta politiei, total inutila. Fara ea, filmul ar fi castigat in valente dramatice. Dar ceea ce e dramatic, se pierde prin burta finala. Asadar, cineastul a fost determinat de o atitudine deloc estetica. El a facut un “business” cu acest subiect, nu a urmarit decat sa socheze Occidentul.

*

Cu ce? Cu ironizarea practicilor manastiresti, spre amuzamentul pacatosilor din sala. Aceste practici insa, in tot dogmatismul lor, sunt de o frumusete rara. Eu am scris un roman, Un blestem numit Electra, despre cum au ele loc in manastirile de maici (actiunea se petrece la manastirea Buciumeni), iar intr-o alta carte, Un pacatos la Athos, cum se petrec in sanul calugaresc.

Dar aici, la Mungiu, Alina (era sa scriu Pippidi) nu face nici un efort sa inteleaga aceste practici, ea nu intelege de ce Voichita sta noaptea si se roaga in biserica in loc sa doarma. Nici Voichita, nici maica stareta (Liliana Mocanu, sotia regizorului) si nici preotul nu-i explica. O traditie crestina milenara nu se intelege peste noapte. E nevoie de o imensa dragoste sa intelegi de ce calugarii de la Vatopedu, de exemplu, se roaga noaptea la Dumnezeu pentru toti oamenii, sa le ierte pacatele.

Evident ca dupa cum se manifesta, Alina pare nebuna. Ba, asa cum zic maicutele, posedata de „necuratu”. E si firesc sa zica asa cand o vad ca intra in altar, ca il agreseaza pe preot, ca sparge icoana sfanta, ca le ironizeaza pe maicutele care citesc canonul pacatelor sau ii citesc din Sfanta Scriptura. Ea e mereu revoltata. De ce? Fara nici un motiv. Si nimeni nu-i explica de ce femeile nu au voie sa intre in altar, canon impus de insasi Maica Domnului pe Muntele Athos.

Dar asa cum acest lucru nu este stiut de regizor, nu are cum sa-l stie nici Alina sau preotul de dupa dealurile moldave. In asemenea context de ignoranta, e firesc ca Alina sa savarseasca la fiecare pas un pacat sau o blasfemie, cum zice popa, fara sa-i explice. Inainte de a-si propune sa faca acest film, Mungiu ar fi trebuit sa citeasca macar nuvela Pacat a lui Caragiale si sa ia cunostinta de filmul lui Jean Mihail tras dupa ea in anul 1924.

Atitudinea Alinei are o singura explicatie in film, ca ea in orfelinat a facut karate, cum tot spune Voichita. De aceea e atat de fortoasa, de razboinica, precum Alina Pippidi (posibilul model al regizorului). Si e firesc ca, prin toate aceste reactii, sa introduca panica in manastire. Si celelalte maicute sunt tulburate, nu mai au liniste, vad diavolul peste tot; pana si intr-un lemn pe care il despica pentru foc, maica Antonia vede diavolul. Nu exista decat o solutie, ca Alina sa dispara, sa le lase in pace. Dar mereu Voichita se roaga de maica stareta si de preot sa n-o alunge, fiindca Alina are nevoie de Dumnezeu si daca Dumnezeu n-o ajuta, atunci cine?

Dar crizele continua, Alina devine un pericol pentru mica obste si atunci maicutele construiesc un fel de pat din scanduri pe care o aseaza cu forta, o bat bine si o leaga cu lanturi. Degeaba striga Alina „Lasati-ma sa plec!”. Ele o schingiuiesc. Ca intr-un fel de delir. Si parca ii bat cuie in maini, in talpi, dar totul e o cacealma.

Nu o rastignesc, asa cum se intampla in spectacolul lui Andrei Serban. Acolo era vorba de demonizare, de exorcizare, aici, dimpotriva, totul e sec, fara nici o explicatie, maicutele o leaga cu lanturi si o inchid intr-o camera, unde alina moare. Isi revine un moment, apoi cade deodata, nu asa cum s-a intamplat in realitate, cand maicuta „demonizata” a fost tinuta zile intregi rastignita si infometata.

Nota bene, aici Alina nu este o maicuta, este o karatista imigranta. Ea este doar schingiuita. Si, asa cum se intampla la noi, ambulanta vine prea tarziu. Cand ajunge la spital, doctorita de serviciu constata moartea, strigand la maica stareta si la Voichita care au insotit-o pe Alina ca maicutele sunt niste criminale, ca le da pe mana politiei si justitiei.

Au ucis o fata de 25 de ani, trebuie sa plateasca. Aceasta sentinta nu face parte dintr-un film artistic, ci dintr-un documentar, asa cum este tratat in final acest caz. Ba, atitudinea regizorului iese si mai clar in evidenta, atunci cand doctorita le spune maicilor: „Mai bine merg in iad decat sa ajung la rugaciunile voastre”.

Ceea ce era de demonstrat, tezismul acestui film.

Excluzand tot ce stim despre cazul Tanacu, excelent problematizat de Andrei Serban, scenariul acestui film ne prezinta un caz absurd, fara cap si coada, ca un fapt divers. Regizorul nu se ridica la idee, nu este patruns de spirit religios sau filosofic, sa problematizeze o astfel de situatie cu totul particulara. Nimeni nu intelege nimic, de ce s-a facut un astfel de film.

De ce regizorul nu s-a documentat, sa traiasca un timp in mediul monastic, sa afle ca orice manastire de maici are o maica stareta si un preot, dar aici, culmea, preotul e considerat staretul manastirii!? Un sigur lucru reiese cu claritate ca regizorul condamna ortodoxismul, biserica ortodoxa, practicile ei manastiresti, fanatismul religios, care au dus la o asemenea fapta.

Strainii nu retin decat o lume urata, barbara, a monahismului romanesc. E o pagina de ev mediu bisericesc, un crestinism abrutizat, o lume cu totul inapoiata.

Filmul este modest, tratat in maniera realista, un realism insa rudimentar, primar. Poate de aceea interpretele principale au si fost onorate cu un premiu. Regizorul nu apeleaza la nici o metafora, limbajul cinematografic este sec, alb-negru, ca in tragedia antica. Dar fara rafinamentul acelui limbaj antic. E o atmosfera de un fals bigotism.

O sclipire diferita am vazut in ochii actritei Cosmina Stratan, cand Alina se duce, iar preotul rosteste o lepadare de blestem, cuvinte care devin deodata de neinteles pentru ea. Si Voichita pare sa aiba o revelatie, sa o inteleaga mai mult pe Alina decat cuvintele citite din Sfanta Scriptura. Si deodata, revoltata, pleaca de acolo, din biserica. Si iese afara, se duce pe un deal, langa un copac asemanator cu maslinii de la Ierusalim.

Si credeam ca, asemenea lui Iuda, se va spanzura. Dar nu se intampla acest lucru, asa cum nu exista in tot filmul nici o metafora la rastignire sau o aluzie la alt simbol crestin.

Regizorul nu este un artist, este un ilustrator. Totul e tratat plat, otova, in acest film, de parca ar fi o comanda a partidului de la Cannes.

Sursa: Curentul via Ziaristi Online

Adauga un comentariu!

Apăsaţi aici pentru a anula un răspuns.

Nume (necesar)

E-mail (necesar dar nu va fi publicat)

Website

CAPTCHA Code *

– Domnule profesor, omenirea a marcat, în acest an, împlinirea unui secolde la declanşarea Primului Război Mondial. Cum aţi caracteriza, în câteva cuvinte, acest sinistru al istoriei, care a provocat moartea a circa 17milioane de oameni? Sigur că, în esenţă, ne gândim la numărul de morţi şi la uriaşele distrugeri materiale. Dar, în ce priveşte […]

Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul “material” al acestui fenomen divin. “O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg […]

Ceea ce stim despre avangarda literara, artisica in general, este ca ea reprezinta factorul dinamic in miscarea artei, ca are rolul noului fata de vechi, ca este deschizatoare de drumuri, precursoare a artei viitorului, sondand noi cai de exprimare, impulsionand cursul literaturii, al artei, spre noi orizonturi, respingand traditia ca factor fosilizant, retrograd. Din acest […]

La sfarsitul anului trecut, Cotidianul a publicat poate cea mai completa sinteza a evenimentelor din decembrie 1989, realizata de unul dintre cei care a fost in miezul problemei. Noi am publicat prima parte, sub titlul: Decembrie 1989: Atacul Ungariei asupra Romaniei vazut de serviciile secrete romanesti (I). “Neorevizionismul ungar a devenit vârful de lance al […]