Partidul “National” Liberal si-a inceput campania pentru europene prematur, inainte de termenul legal, prin publictitate in presa scrisa. Primul client: Daniel Daianu, profesor de economie si bi-milionar, investitor in nu mai putin de sapte firme dintre care in trei este actionar impreuna cu prosperul parlamentar de afaceri al UDMR, Verestoy Attila. Si campania semi-ilegala nu s-a produs oricum: insusi Andrei Plesu este agentul electoral al fostului ofiter al Directiei de Informatii Externe a Securitatii, Daniel Daianu, acum candidat PNL de frunte la Parlamentul European alaturi de sefa Retelei Soros, Renate Weber. Ce il determina pe Andrei Plesu sa slujeasca un fost securist, fiu al unei familii de securisti? Exista securisti buni si securisti rai, securistii nostri si securisti lor sau doar simpli ofiteri de Securitate, secondati de tradatorii si profitorii ei?

Si ce ne facem cu “societatea civila” – SAR, “Revista 22”, GDS & comp – , care, iata, desi se arata impotriva fostilor ofiteri de Securitate, in acest caz, al unui “preferat”, il sustine fara rezerve, inclusiv in “Ad”-ul PNL. Incalcandu-si propriile decizii ultra mediatizate. Iata, de exemplu, asa-zisa “Coalitie pentru un Parlament Curat – Alegeri Europene” formata practic din mai multe beneficiare Soros, respectiv: Societatea Timisoara, Academia de Advocacy (!?), Agentia de Monitorizare a Presei, Alianta Civica, Asociatia Pro Democratia, Cartel Alfa, Centrul pentru Jurnalism Independent, Freedom House Romania, Grupul pentru Dialog Social (GDS), Societatea Academica din Romania (SAR). Si ce criteriu de excludere propune pe site-ul SAR Coalitia patata de mai sus (clonata la nesfarsit in alte “Coalitii” la fel de patate)? Pai, la punctul 4 din 7, zice asa:

“A colaborat ca agent sau informator cu Securitatea”. Caz real: Daianu nu numai ca a colaborat, dar a fost chiar ofiter. Si atunci cum se pupa principiile umflate ale lui Alina Mungiu Pippidi si Andrei Plesu cu urmatoarele extrase din publicitatea electorala a candidatului PNL Daniel Daianu:

“Candidatul PNL la alegerile europarlamentare a fost invitat sa conferentieze si sa elaboreze analize economice pentru ONG-uri de prestigiu din Romania, inclusiv Societatea Academica Romana. Publica de ani de zile analize in “Revista 22” si in “Dilema Veche”.

Andrei Plesu, despre Daniel Daianu:

“In orice tara matura, un candidat pentru Parlamentul European de felul lui Daniel Daianu ar fi socotit o alegere inteligenta si ar fi primit cu simpatie. (…) Cunosc parlamentari din tari mai vanjoase vare nu au nici pe departe o asemenea talie. Da, ni se spune, dar in 1976 si 1978, Daianu a fost ofiter DEI. O stim. O stim chiar de la el, caci omul apartine microscopicei minoritati a celor care si-au recunoscut trecutul, nesiliti de nimeni, imediat dupa revolutie. (…) Nu se ia nota de faptul ca a abandonat aceasta calitate destul de repede. Se uita (sau se ingnora) curajoasele sale analize economice, invocate in vremea dictaturii, la Europa Libera de Serban Orescu”

Un raspuns privind motivele demersului publicitar al lui Andrei Plesu de la revista “Dilema veche” a trustului Rompetrol – KazMunGas ni-l da Liviu Turcu, intr-o analiza de referinta intitulata “Miturile realităţii şi realitatea miturilor”:

Daniel Daianu… “a fost propus şi a primit avizul de a pleaca pentru două luni în Germania Federală.

Nu mai este pentru nimeni un secret în ziua de azi că în perioada respectivă ordine şi instrucţiuni clare nu permiteau nici unui cetăţean român să plece în Occident pe linie de serviciu pe o asemenea durată fără avizul DSS. Un aviz la care concurau de regulă, Direcţia DSS sau subunitatea ce avea în control instituţia unde cel în cauză îşi desfăşura activitatea, şi, după caz, contraspionajul intern şi mai ales contraspionajul extern (după 1978 atribuţii îndeplinite de U.M. 0195). Fie şi formal, pentru aceste persoane exista obligaţia de a se realiza întâlniri de instructaj şi plasări de sarcini informative operative potrivit experienţei, profilului de activitate şi locului deplasării.

Faptul că după reîntoarcerea din RFG şi până în 1990 nu a mai primit avizul de a ieşi din ţară vorbeşte de la sine despre cum a fost apreciată cooperarea sa cu ocazia deplasării.”

Andrei Plesu a beneficiat – pe langa alte deplasari in tari occidentale – de doua burse Humboldt, in RFG. Dupa prima, a fost lasat si la a doua. Deci, a intrunit cerintele “cooperarii”, nu ca in cazul Daianu. Cea de a doua bursa a primit-o in perioada “persecutiei” sale, dupa ce fusese exclus din partid, intre 1983-1984, in acelasi timp in care si Gabriel Liiceanu se bucura de aceeasi bursa Humboldt.

Trebuie sa mentionam aici ca Daniel Daianu nu ne intereseaza deloc ca persoana. El constituie deja un caz, care a devenit, din nefericire pentru el, un caz-cheie pentru “societatea in civil” si rolul ei dezintegrator al unei societati civile normale, bazata pe promovarea valorilor reale si nu a intereselor clientelare, bazata pe cercul virtuos si nu pe cel vicios. “Membrii Coalitiei pentru un Parlament Curat – Alegeri Europene, care poarta raspunderea juridica, vor adopta decizia finala asupra formei listelor cu candidatii care nu indeplinesc criteriile de integritate ale societatii civile”, se zice la site-ul SAR. Asteptam, cu cea mai mare curiozitate…

Pana atunci, cititi mai jos radiografia facuta de dr Liviu Turcu acestei societati civile bolnave, in privinta cazului Daianu si, ca anexa ACM, societatile comerciale in care este actionar Daniel Daianu:

Dincolo de “Cazul Dăianu”. Miturile realităţii şi realitatea miturilor

prof. dr. Liviu Turcu

La 17 ani de la Revoluţie şi după acceptarea în structurile europene şi euro-atlantice, în societatea românească încă se judecă în alb şi negru, după principiul “nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră”. Un exemplu de incapacitate funciară, asociată cu lipsa voinţei politice de a închide un anumit capitol istoric, comentează într-o analiză complexă dr Liviu Turcu.

Într-o lume în care superficialul, senzaţionalul şi manipulările de culise domină copios viaţa politică românească, adevărul, ca unul dintre punctele de referinţă fundamentale pentru viaţa politică a unei societăţi democratice, continuă să rămână o Cenuşăreasă aflată într-o perpetuă suferinţă şi marginalizare. Drept rezultat, o mare parte a românilor trăiesc şi sunt stimulaţi continuu să o facă într-un fals univers socio-politic de tip Potemkin.

Ultimele luni au marcat deja apogeul polarizării societăţii româneşti la cote nemaiîntâlnite când totul, dar absolut tot ceea ce se întâmplă în viaţa politică, se raportează la “bătălia” dintre grupurile de interese ale preşedintelui Traian Băsescu şi premierul Călin Popescu Tăriceanu. O bătălie în care caracterul acut al conflictului promovează cu asiduitate exclusiv judecăţi în alb şi negru. Modelul este pe cât de simplu, pe atât de primitiv, reducându-se la sintagma “dacă nu eşti cu noi eşti împotriva noastră, o a treia cale nu există”. Să revii după 17 ani de “construcţie democratică” şi acceptarea în structurile europene şi euro-atlantice la o asemenea abordare de tip bolşevic este într-adevăr o performanţă unică. Situaţia reflectă nu numai restanţele clasei politice pentru rezolvarea temelor majore moştenite de la fostul regim, dar şi incapacitatea funciară asociată cu lipsa voinţei politice de a închide un anumit capitol istoric şi concentrarea eforturilor de modernizare asupra prezentului şi viitorului.

În acest context am decis, în spiritul clasic al “luptei cu morile de vânt”, să propun opiniei publice ocazia de a reflecta în mod onest la nocivitatea judecăţilor dogmatice în alb şi negru şi necesitatea instaurării fie şi tardive a judecăţilor nuanţate aplicate pe cazuri concrete şi nu la en-gros. În caz contrar, nu numai că vom fi victimele facile ale tuturor manipulatorilor de orice culoare politică, dar vom asista la un proces general de alienare cu efecte extrem de nocive pe termen lung la adresa înseşi fibrei morale a acestei naţii.

ÎNTRE SOARTÅ ŞI DESTIN. Am ales metoda analitică a unui “studiu de caz”, aflat azi în preocuparea mass-media, întrucât reprezintă o rară, dar fructuoasă oportunitate pentru a înţelege mai bine cât de complexă este realitatea istorică moştenită mai ales la nivelul destinelor celor ce au trăit într-o societate de tip totalitar. Analiza este o intenţie onestă complet obiectivă şi fără nici un fel de alinieri la confruntările politice de azi. Subliniez în mod deosebit acest lucru pentru a evita de la bun început interpretarea facilă de a mă plasa fie de partea susţinătorilor, fie de partea incriminatorilor. Opinia personală o voi exprima cu un alt prilej şi în cu totul alt context. Procedând în acest mod fiecare dintre cititori va avea prilejul de a judeca la modul personal cazul propriu-zis cu atât mai mult cu cât va fi obligat să se pronunţe prin exercitarea dreptului de vot la apropiatele alegeri euro-parlamentare. O ocazie în acelaşi timp de a-şi construi sau completa propriul sistem de referinţă în judecarea corectă, în spiritul adevărului a ceea ce i se serveşte zilnic pe scena politică.

A FI SAU A NU FI EUROPARLAMENTAR: “cazul” Daniel Dåianu. Iată despre ce este vorba: cu puţin timp în urmă, PNL a anunţat că în fruntea listei candidaţilor pentru alegerile euro-parlamentare se află dna Renate Weber şi dnul Daniel Dăianu. Ambii nu ocupă în prezent nici o funcţie oficială guvernamentală sau în cadrul partidului. Este de presupus că au fost propuşi drept candidaţi în virtutea faptului că sunt personalităţi ale societăţii civile şi, mai corect, ca urmare a faptului că nici unul dintre liderii potenţial eligibili ai PNL nu doresc să părăsească prima scenă politică a ţării pentru cea de la Bruxelles. Cel puţin nu în acest moment marcat de confruntări aprige cu adversarii cunoscuţi. În treacăt fie spus, această idiosincrazie o liderilor mai tuturor partidelor politice de a “ieşi” de pe scena politică a României merită o analiză de sine stătătoare şi promit că o voi face într-un viitor cât se poate de apropiat.

La scurt timp după anunţarea nominalizărilor menţionate, cotidianul “ZIUA” a publicat sub semnătura dlui Radu Portocală un articol intitulat “Securiştii buni ai PNL”. Ideea de bază a materialului menţionat este punerea în discuţie a temei dacă PNL are dreptul, ca partid istoric, să ia decizia de a asimila în poziţii publice foşti ofiţeri ai DSS prin, citez: “acreditarea mitului potrivit căruia securiştii pot fi împărţiţi în buni şi răi, mit pe care până mai ieri, îl critica vehement”. După care urmează analiza biografiei dlui Daniel Dăianu, de o manieră menită să demonstreze incompatibilitatea ideologică şi politică a candidaturii sale pentru alegerile euro-parlamentare.

Silogismul utilizat de dnul Radu Portocală este simplu. Prima premisă: “nu există securişti buni, ci numai securişti răi”. A doua premisă: “Daniel Dăianu a fost securist”. Concluzia logică: “Daniel Dăianu a fost securist rău şi deci este incompatibil cu poziţia de candidat PNL la alegerile euro-parlamentare”. Silogismul pare şi se doreşte a fi imbatabil. Ceea ce este însă grav pentru Daniel Dăianu, în virtutea raţionamentului făcut de autor, este ipoteza implicită că după ieşirea oficială din DIE nu putea rămâne fără dependenţe colaboraţioniste cu sistemul DSS.

Mai mult, folosind cazul ca speţă, pentru a da maximă greutate politico-ideologică dreptului de a critica poziţia de principiu a conducerii PNL, autorul reiterează teza conform căreia astfel de candidaturi subminează de facto mortal procesul declanşat de activiştii societăţii civile pentru epurarea definitivă a foştilor ofiţeri DSS din viaţa politică românească. Răspunsul şefului PNL, C.P. Tăriceanu, a fost, în pofida aparenţelor (ca partea vodevilului potemkian menţionat la începutul analizei), unul tipic politicianist şi de o ipocrizie monumentală: “Propunem electoratului o formulă nouă de prezentare în Parlamentul European. Românii s-au săturat de politica arătării cu degetul. Trebuie să ne delimităm de trecut şi să privim înainte”.

DILEMA LIBERALILOR DE RÅND: “una se spune, alta se fumeazå”. Dacă declaraţia ar fi fost sinceră şi nu dictată de anumite interese, declaraţia ar găsi cu siguranţă un important ecou şi sprijin într-o importantă parte a societăţii româneşti. Contradicţia între vorbă şi faptă devine însă evidentă când se constată că principalii colaboratori şi consilieri apropiaţi ai premierului (Marius Oprea, Stejărel Olaru, dar şi alţii) promovaţi din postura activiştilor societăţii civile duc simultan în mod sistematic o campanie mediatică şi legislativă extrem de agresivă pe linia epurărilor fără excepţie a fostelor cadre ale DSS.

Prima concluzie se impune de la sine: conducerea PNL una spune şi alta face în pofida deciziei oficiale de partid şi a declaraţiilor publice de principiu. Cu alte cuvinte, practică în subsidiar o politică de cadre de tip selectiv. Un compromis de culise ce explică coexistenţa principial nefirească în partid, dacă rămânem la nivelul tezelor oficial enunţate, a unei importante fracţiuni a societăţii civile de sorginte ideologică liberală ce profesează intransigent necesitatea pedepsirii colaboraţionismului şi ofiţerilor DSS cu o conducere a partidului ce include deja cadre colaboraţioniste de notorietate publică.

Nu este intenţia mea de a contesta o clipă dreptul dlui Radu Portocală de a semnala această contradicţie şi de a opta liber şi necondiţionat la oricare poziţie politico-ideologică pe subiect. Ceea ce rămâne discutabil sub aspectul deontologiei profesionale (jurnalistice) dincolo de enunţul politic este anemica argumentaţie folosită, în mare parte bazată pe inexactităţi şi aproximaţii ce anulează de fapt întregul eşafodaj logic folosit. Adică ignorarea recursului obligatoriu la o regulă de fier a logicii aristotelice: premizele false conduc inevitabil la concluzii false. Unul este enunţul politic al unei opinii şi cu totul altceva este încercarea de a o fundamenta pe o cvasi-falsă argumentaţie.

ENCICLOPEDIA ERORILOR “ERUDITE”: Între ignoranŢå Şi rea-voinŢå. Există în România postdecembristă o colecţie incredibilă de materiale mediatizate pe tema DSS şi îndeosebi a fostului DIE/CIE ce nu întrunesc un minimum de profesionalism jurnalistic sub aspectul acurateţei documentare. Imensul număr de comentarii pe marginea acestora pe forumurile mass-media, deşi reprezintă în principiu un remarcabil progres la exercitarea dreptului democratic la exprimare publică reflectă un proces de diseminare în proporţie de masă a erorilor promovate pe canalele mediatice. Şi mai grav este faptul că falsurile şi manipulările fie ele pro sau contra pe aceste subiecte au creat prin repetiţie timp de 17 ani aparentele unei false legitimităţi în raport cu realitatea istorică.

Faptul că noul regim a refuzat cu obstinaţie accesul public la documentele ce ar fi permis cunoaşterea corectă a modului de operare al instituţiilor menţionate este de importanţă crucială. În acelaşi timp lenea, lipsa de profesionalism şi mai ales subsumarea temei manipulărilor de tip politicianist au împins criteriul adevărului ca punct de referinţă la periferia deontologiei profesionale. O maladie, de altfel larg răspândită, am putea spune de ordin pandemic în cadrul societăţii româneşti postdecembriste.

Ignoranţa, superficialitatea şi manipularea intenţionată a informaţiilor privind teme de mare importanţă pentru adevărata reconciliere naţională, precum colaboraţionismul şi raportarea la vechiul regim politic, au subminat grav procesul edificării într-un ritm accelerat al noului sistem politic democratic. În mod perpetuu interesele de grup şi de clan au prevalat indiferent de umbrela ideologică folosită în defavoarea interesului naţional.

RESTAURAŢIE SAU FUNDAMENTALISM IDEOLOGIC? Când am citit materialul semnat de dnul Radu Portocală am ştiut instantaneu că va urma într-o formă sau alta replica PNL via candidatul Daniel Daianu. Ţine de “logica sistemului” postdecembrist şi a modelului de operare dâmboviţean “lovitură contra lovitură”.

Răspunsul a venit prin interviul dat de dnul Daniel Dăianu site-ului Hotnews, respectiv luat de dnul Dan Tăpălagă. Un interviu important de analizat atât sub aspect jurnalistic, dar şi al “jocului” politic menţionat mai sus. Parcurgerea interviului mi-a amintit de vechea zicală conform căreia mai niciodată “socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”, şi mai bine cu formula “operaţia a reuşit, dar pacientul a murit”. Asta, pentru că în locul unui interviu, fie obiectiv (adică unul în care jurnalistul adoptă o poziţie strict neutră), fie unul “de serviciu” (în care jurnalistul adoptă intenţionat o atitudine prointervievat, servind o anume cauză politică), dnul Daniel Dăianu s-a trezit în mod clar în situaţia de a fi surprins de faptul că dnul Dan Tăpălagă s-a autoplasat apriori simultan în postura de inchizitor (în sensul semantic al vestitei organizaţii catolice), procuror şi judecător.

Această postură mi-a amintit de unul dintre tabuurile mortale deprofesionalizante cu care ne-a vaccinat respectatul professor H. Stahl în anul întâi la Facultatea de Sociologie. Folosesc totodată prilejul pentru a comenta afirmaţia dlui Robert Turcescu, care în emisunea sa pe subiectul Daniel Dăianu a simţit nevoia, altfel onorabilă, să se declare solidar cu confratele Dan Tăpălagă cu privire la caracterul agresiv al întrebărilor puse.

În cazul discutat este însă o mare diferenţă între poziţia unui jurnalist care în spiritul serviciului public doreşte să ajungă la adevăr prin întrebări fie ele şi incomode, dar păstrează strict linia neutralităţii şi cea în care nu numai formulările utilizate, dar însuşi titlul o încalcă flagrant: “Spovedania ofiţerului Dăianu”. O solidaritate gratuită şi dăunătoare, ce constituie un exemplu nefericit de urmat de tânăra generaţie de jurnalişti. Solidarităţile “în alb”, fie ele profesionale, fie politice, sunt o grea piatră de moară agăţată de picioarelei firavei noastre democraţii.

OBIECTIVITATEA CLIENTELARÅ. Altfel, revenind cum se spune la oile noastre, trebuie arătat că în calitate de activist al facţiunii ideologice liberale intransigente (în termenii zilei, fundamentaliste) a societăţii civile, dnul Dan Tăpălagă se poziţionează în cazul interviului clar sub aspect politico-ideologic. O face încă din titlul interviului: “Spovedania ofiţerului Dăianu”. Şi, dacă tonul face muzica, atunci dnul Dan Tăpălagă mai plasează drept uvertură o declaraţie scoasă oarecum din context: Generalul Pacepa a declarat pentru HotNews.ro că ieşirea lui Dăianu din sistem îi ridică semne de întrebare:

“În anii când eram la cârma DIE, aceasta a avut o regulă sacrosantă: DIE nu este o instituţie în care se intră la cerere şi din care se iese la cerere”. Asta pentru ca cititorul să fie bine “orientat” încă de la începutul lecturii. Curat neutralitate şi obiectivitate jurnalistică, cum ar spune marele Caragiale. Şi pentru a rămâne în acest spirit solicit “puţintică răbdare” în cazul în care cineva ar fi tentat deja în mod prematur să mă şi catalogheze ca adoptând poziţia partiza nă a uneia dintre baricadele politice de azi.

Adevărul este că interviul se califică la superlativ pentru a face obiect de studiu obligatoriu la Facultăţile de Ştiinte Politice şi de Jurnalistică. Începutul acestuia dacă nu ar fi seriozitatea subiectului abordat este demn de tot hazul. Evident, luat prin surprindere de atitudinea jurnalistului, Daniel Dăianu intră într-o totală defensivă pe care nu o va mai părăsi până la sfârşitul interviului. O defensivă care, ţinând seama de agresivitatea ideologică partizană a jurnalistului, dar şi ca expresie a trăsăturilor de caracter ale intervievatului, l-au obligat de facto pe acesta din urmă să comită succesiv erori de ordin factual şi de alterare a adevărului prin omisiune.

În condiţiile în care atât articolul lui Radu Portocală, cât şi interviul lui Dan Tăpălagă, cuprind atâtea erori ce riscă o dată cu trecerea timpului să fie preluate drept adevăruri îi voi face lui Daniel Dăianu un serviciu istoric dezinteresat prin prezentarea situaţiei sale aşa cum a fost în realitate, cu umbre şi lumini, adică omeneşte. O atare corecţie a situaţiei va permite o cunoaştere obiectivă de către opinia publică a candidatului Daniel Dăianu la alegerile euro-parlamentare. Fără intenţia de a servi fie taberei pro, fie celei contra. Cazul poate fi însă aşa cum deja am menţionat, un punct de reflecţie individuală pentru cetăţeanul de rând care nu dispune de informaţiile şi experienţa instituţională a subiectului abordat.

EFECT. Noua politică de cadre ceauşistă a produs o ciocnire între generaţii pe terenul mentalităţilor şi orizonturilor culturale

Reamintesc că regula fundamentală în sistemul de justiţie al societăţilor democratice este cea a principiului răspunderii individuale. Dacă se doreşte a fi considerat membru al acestei familii, regimul politic din România de azi trebuie să se alinieze necondiţionat acestui principiu. Pentru cei care însă continuă să fie frustraţi (mulţi pe drept) de perpetuarea timp de 17 ani a procesului de soluţionare definitivă a relaţiilor cu cei care şi-au desfăşurat activitatea în fostul regim politic am, cu părere de rău, o veste proastă. Şansa reală a fost irosită încă din primii ani ai noului regim, ultimul tren fiind pierdut o dată cu administraţia (cum îi place dlui Emil Constantinescu s-o numească după modelul american) CDR în 1996.

Între timp, nu numai baza de date reală a fost serios alterată, dar face în momentul de faţă obiectul unor malversaţiuni condamnabile. Subiectul acesta este acum pe post de “morcov” (aluzie la celebra formulă americană de guvernare a lui “carrot and stick”, adică “morcov şi bâtă”) plimbat la modul apetisant prin faţa cetăţeanului de rând şi serveşte drept instrument de control şi şantaj politic în lupta principalelor grupuri de interese ce-şi dispută sfera puterii politice.

RISCURILE FATALE ALE SINCERITÅŢII. Iată acum adevărata biografie a dlui Daniel Dăianu. Pura întâmplare face să-l fi cunoscut pe Daniel Dăianu încă din primul moment în care a păşit în cadrul Serviciului 1 din Divizia a II-a America de Nord a DIE. A făcut parte din “valul” noii generaţii cu studii universitare la zi recrutate ca urmare a reformulării politicii de cadre aprobate de Nicolae Ceauşescu la începutul anilor ’70. O schimbare impusă nu numai de cerinţele de ordin demografic (ieşirea treptată la pensie a generaţiilor de ofiţeri recrutaţi în anii ’50), dar şi de înţelegerea faptului că în deceniul al VIII-lea nu se mai putea face muncă de informaţii externe cât de cât eficientă, îndeosebi pe teren occidental, fără a aduce o nouă generaţie bine educată şi bună cunoscătoare de limbi străine. Fără a fi “spart” complet sistemul de castă (adică aducerea cu prioritate a membrilor de familie din corpul ofiţerilor DSS şi a activului superior de partid), “generaţia de aur”, cum avea să fie calificată de unul dintre şefii DSS, includea şi tineri fără nici un fel de legături anterioare cu structurile DSS, dar care erau absolvenţi şefi de promoţie sau aflaţi în primii 5% ai promoţiilor respective.

În afara criteriilor profesionale şi intelectuale menţionate se mai aplica o grilă de calificări ce includea “dosarul personal”: afilierea şi convingerile politico-ideologice, să fi avut o experienţă profesională civilă de minimum trei-patru ani, să fi executat serviciul militar obligatoriu şi să aibă o viaţă de familie stabilă, adică să fie căsătorit, iar dacă avea copii, cu atât mai bine.

Noua politică de cadre, altfel temporară, a avut şi efecte profesionale, întrucât soluţiona multe dintre vicisitudinile procesului de legendare biografică din trecut. Ca urmare a politicii de “deschidere” în relaţiile externe ale României, contraspionajul străin putea din acel moment verifica relativ uşor prin investigaţii pe teren adevărata biografie personală şi profesională a ofiţerilor trimişi în exterior sub acoperire diplomatică sau comercială. Între altele fie spus, noua politică de cadre, care avea să fie abandonată în proporţie de 95% la sfârşitul anilor ’70, a produs inevitabil un conflict acut, mocnit între nou-veniţi şi cei aflaţi deja într-o organizare informală “tradiţională”. O ciocnire între generaţii, fie ea şi controlată riguros de cadrul militar, pe terenul mentalităţilor şi orizonturilor culturale.

SALT LA TRAPEZUL ISTORIEI. Daniel Dăianu s-a încadrat aproape perfect în grila de selecţie a noii politici de cadre a DIE. Excelente referinţe universitare, cunoaşterea de limbi străine (facilitate, între altele, şi de absolvirea Facultăţii de Comerţ Exterior), un tânăr fără probleme de ordin politic sau ideologic. Faptul că părinţii săi erau ofiţeri superiori în cadrul DSS (principiul spiritului de castă) a permis încălcarea a trei dintre criteriile de bază ale recrutării: nu executase serviciul militar, era necăsătorit (într-un fel firesc, avea doar 23 de ani) şi avea zero experienţă profesională (adică nu lucrase minimum trei-patru ani într-o instituţie civilă care trebuia apoi folosită drept bază pentru întocmirea biografiei legendă necesare la plecarea la post în exterior).

Prima s-a rezolvat uşor prin trimiterea imediată la cursul profesional intensiv la şcoala DIE de la Brăneşti ce a inclus şi pregătirea militară, pe care ar fi trebuit să o facă în cadrul serviciului militar obligatoriu postuniversitar. După absolvirea cursului, Daniel Dăianu a fost repartizat aşa cum deja am menţionat la Serviciul 1 America de Nord din cadrul Diviziei a II-a a DIE. Este locul unde ne-am întâlnit şi am dezvoltat o relaţie prietenească cu mai tânărul meu coleg, facilitată de preocupări intelectuale comune şi de pasiunea pentru studiul relaţiilor internaţionale. Ca şi mie, şi lui Daniel Dăianu i s-a făcut în momentul ofertei de a lucra în DIE promisiunea, altfel neonorată, de a fi trimis la studii în SUA.

Cum eu eram deja doctorand al Universităţii Bucureşti încă din 1971 şi publicasem deja în reviste de specialitate, asta a întărit relaţia noastră, Dăianu dorind firesc să urmeze acelaşi drum. Demn de menţionat spre aducere-aminte generaţiilor mai tinere că, în anii ’50, până şi deţinerea diplomei de Bacalaureat era în cadrul DSS un minus la dosarul personal ca expresie “a tendinţelor de îmburghezire”. Mai puţin afectate de această sinistră sintagmă, din motive lesne de înţeles (activitatea de informaţii externe impunea un alt nivel cultural), cadrele de conducere începând cu şefii de serviciu şi până în vârful piramidei erau în majoritate chiar şi la începutul anilor ’70 de oameni cu studii, să zicem, relative. La mijlocul anilor ’70, eu am avut un şef de serviciu care fusese la viaţa lui de meserie croitor, iar şeful unităţii fusese muncitor recrutat din producţie şi calificat ulterior pe linia studiilor socio-politice. I-a apucat, cum se spune, şi Daniel Dăianu.

Situaţia mi-a amintit atunci de un conferenţiar de la Facultatea de Filozofie care fusese la viaţa lui frizer. În principiu, nimic rău în asta, oamenii evoluează, exemplele în acest caz având însă rolul de a servi ca un etalon al stadiului atins sub aspect socio-politic de România momentului respectiv. “Şcoala vieţii” şi experienţa în contactul direct cu Occidentul au recuperat pentru unii dintre cei menţionaţi handicapul studiilor superioare reale, şi nu doar pe hârtie.

În acea perioadă, cei doi deţinători de titlu de doctor în ştiinţe (cel puţin aşa mi s-a spus atunci) în DIE erau un ofiţer de la Direcţia TS (tehnico-ştiinţifică) şi cu mine. Două ciudăţenii sau anomalii privite cu destulă suspiciune de mulţi ofiţeri din vechea generaţie. Această paranteză are darul de a-i ajuta pe cititori să înţeleagă mai bine contextul în care tânărul Daniel Dăianu, educat şi cu aspiraţia de a avea acces nelimitat la cultură profesională (am în vedere domeniul economic-financiar) occidentală, s-a trezit, ca şi restul noii generaţii, “integrat” şi încorsetat într-un sistem instituţional rigid şi, ca să folosesc un termen economico-industrial, cu o “uzură morală ridicată”.

JOCUL PROMISIUNILOR NEONORATE. Neonorarea promisiunilor iniţiale de trimitere la studii postuniversitare în Occident şi nici măcar plasarea ca ofiţer acoperit într-una din instituţiile civile româneşti aveau să-i producă foarte rapid frustrări remarcabile. Este momentul să precizez că recrutarea noilor ofiţeri în DIE nu era una directă. După verificările de personal preliminare, ca realitate când candidatul nici nu visa că în curând i se va face o atare propunere, lucrătorul de personal îl aborda pe candidat cu oferta atrăgătoare de a lucra în continuare pe profilul specializării sale civile în una din instituţiile din care cu uşurinţă putea face o carieră de profil internaţional.

Când candidatul era, să spunem, jurist, i se propunea să lucreze în cadrul Ministerului de Externe. Dacă era economist, opţiunea era fie pentru Institutul de Economie Mondială, fie pentru Ministerul Comerţului Exterior, fie o întreprindere de comerţ exterior. Dacă era inginer, oferta era pentru una din instituţiile de profil cu subordonare directă a Consiliului de Miniştri, cum a fost la un moment dat CNSAT sau întreprinderi de comerţ exterior cu profil tehnico-industrial. Toate aveau un singur numitor comun: promisiunea de a face progrese remarcabile în domeniul specializării inclusiv prin contacte şi activităţi de profil internaţional. Trebuie recunoscut că o atare ofertă era greu de refuzat într-o lume cu constrângerile politice cunoscute în raport cu deplasările în Occident.

A doua parte a pachetului în cadrul ofertei era salariul, de regulă vorbind despre tineri aflaţi abia la ieşirea din stagiatură de sume duble sau chiar uneori triple a ceea ce aveau în acel moment. Odată luat acceptul de principiu al “fericitului” candidat, se intra în a doua fază a procedurilor. Testele fizico-psihologice şi apoi punerea în faţă a realităţii: toate promisiunile rămân valabile, dar locul de muncă va fi Serviciul de Informaţii Externe din cadrul DSS. Restul umbrelei explicative cu privire la caracterul strict secret al activităţii, importanţa covârşitoare pentru interesul naţional într-o lume plină de inamici, acoperirea civilă şi restricţiile în viaţa de familie şi a cercului de relaţii erau un corolar final.

Excepţie de la paşii antemergători menţionaţi făceau doar copiii sau rudele apropiate ale membrilor castei. Evident că în această ultimă categorie a intrat şi dl Daniel Dăianu. Cum 99% din candidaţi erau deja membri de partid, aceştia erau în final aduşi în faţa Comisiei de cadre, aflată în subordonarea Secţiei de cadre a CC al PCR, condusă până în anul 1978 de fratele lui Nicolae Ceauşescu. Acesta era momentul “botezului” final. O capcană sau o oportunitate. Depinde de sistemul de referinţă.

VISURI SPULBERATE. Ca un gest de bunăvoinţă pentru calmarea frustrărilor (“e încă crud”, şi-au spus mentorii de atunci din DIE) şi pentru dezamorsarea situaţiei cu păstrarea intactă a potenţialului de a fi trimis după ce se va căsători la post la una din rezidentele spaţiului SUA/Canada, dl Daniel Dăianu a fost inclus ca ofiţer acoperit în cadrul delegaţiei româneşti a “Ambasadorilor Prieteniei” ce s-a deplasat în Statele Unite. Ordinul de misiune a inclus sarcini vizând cunoaşterea spaţiului (aclimatizare), punctarea (identificarea) în rândul celor cu care delegaţia română urma să intre în contact a celor cu potenţial informativ şi rămânerea în contact pe cât posibil cu aceştia după părăsirea Statelor Unite. Suplimentar, prin statutul de ofiţer, DIE urma să-l sprijine pe ofiţerul CI însărcinat cu “protecţia” contrainformativă a delegaţiei şi asigurarea că nici una dintre “oi” nu se va rătăci la reîntoarcere. Sarcini obligatorii, dar în realitate nu neapărat îndeplinite ad integrum.

Vizita în SUA a avut însă pentru Daniel Dăianu un efect contrar aşteptărilor celor care l-au trimis acolo ca o favoare. Frustrările sale s-au intensificat ştiind că şansa de a fi trimis pe spaţiu era practic nulă în condiţiile în care nu dorea să îndeplinească în marş forţat condiţia de a se căsători şi a deveni astfel un candidat eligibil. Cred că nu greşesc prea mult dacă afirm că preocupările noastre comune pe plan intelectual ne-au servit reciproc unui anumit tip de “supravieţuire” într-un sistem în care standardele culturale erau complet diferite. Noua generaţie universitară, atât timp cât nu a dovedit o perfectă integrare în sistem, nu a fost niciodată acceptată pe deplin, cel mult tolerată.

Foarte curând conducerii unităţii operative i-a devenit limpede că refuzul lui Daniel Dăianu de a se căsători curând îl face ineligibil pe termen lung pentru trimiterea la rezidenţă externă. Cumulată şi cu lipsa de apetenţă pe linia muncii operative interne, în cele din urmă s-a dat curs ideii de transfer la unitatea Z.I. a DIE. Această unitate avea ca obiect al activităţii prelucrarea informaţiilor venite de la rezidenţe, întocmirea buletinelor şi sintezelor informative trimise şefului statului. Nu în cele din urmă, sub aspect birocratic, menţinerea lui Daniel Dăianu în condiţiile de celibat la unitatea operativă de spaţiu “bloca” de facto locul unui alt potenţial ofiţer care îndeplinea condiţiile de trimitere la post.

DE LA MUNCA OPERATIVÅ LA SINTEZA DOCUMENTARÅ. Noua activitate în cadrul unităţii Z.I. era mult mai apropiată de preocupările profesionale ale lui Daniel Dăianu prin accesul informaţional de excepţie comparativ cu orice altă instituţie civilă din România. Noua situaţie, în pofida soluţionării unei părţi a problemelor sale, păstra însă un handicap colosal raportat la aspiraţiile pe care le avea. Datorită caracterului strict secret şi strict secret de importanţă deosebită al documentelor trimise zilnic lui Nicolae Ceauşescu, ofiţerii acestei unităţi aveau ca regulă generală interdicţia totală de a părăsi ţara. O măsură contrainformativă de apărare instituţională menită să limiteze daunele provocate de o potenţială rămânere în exterior.

Accesul nelimitat la informaţii, documente, cărţi şi studii politico-profesionale l-a plasat pe Daniel Dăianu într-un ţarc ce-l priva de contacte profesionale internaţionale (simpozioane, reuniuni, sesiuni etc.) şi de ocazia de a-şi face relaţii şi a-şi construi o reputaţie profesională naţională şi internaţională. Frustrare amplificată şi de faptul că unii dintre colegii săi de generaţie sau chiar mai tineri de la Institutul de Economie Mondială (până în 1978 una din instituţiile civile cheie de acoperire şi legendare a ofiţerilor DIE cu specializări pe profil economic) zburdau în voie la astfel de manifestări. Noua situaţie în care se afla aminteşte de drama dictonului “a sări din lac în puţ”.

Generalul I.M. Pacepa are dreptate când afirma că până la plecarea sa din România regula generală de intrare şi ieşire din DIE era modelul sovietic “nu se intră şi nu se iese la cerere”. În momentul ieşirii la pensie, de regulă la vârsta de 52 de ani, ofiţerii pensionari semnau un document legal ce prevedea totala interdicţie de a vorbi despre activitatea desfăşurată în cadrul DIE/CIE. Cu suportarea consecinţelor de rigoare în cazul încălcării prevederilor. Tot atât de adevărat este faptul că mulţi dintre aceştia erau apoi sprijiniţi pentru a ocupa anumite funcţii în cadrul principalelor instituţii ministeriale, cele mai cunoscute azi fiind desigur poziţia de şefi ai birourilor pentru documente secrete, dar şi altele. Interdicţia cea mai severă era pentru primii cinci ani de la părăsirea instituţiei. Politica generală în cadrul DSS era însă de a nu se pierde brusc potenţialul şi experienţa informativă a foştilor ofiţeri DIE ulterior CIE. Ei aveau obligaţia juridică de a răspunde solicitărilor de sprijin informativ operativ al ofiţerilor activi aparţinând mai ales unităţilor securităţii interne.

După momentul rămânerii generalului I.M. Pacepa în Occident au existat circumstanţe de ordin general în cadrul DIE devenit CIE (Centrul de Informaţii Externe) care au facilitat anumite excepţii cu privire la ieşirea din sistem. Una dintre acestea a fost şi cea invocată în mod corect de Daniel Dăianu.

Primul set de măsuri aprobat de Nicolae Ceauşescu după incidentul I.M. Pacepa a inclus înlocuirea totală a cadrelor de comandă de sus în jos până la nivelul şefilor de serviciu. Noile cadre de comandă au fost transferate din cadrul direcţiilor şi unităţilor securităţii interne. Cuvântul de ordine a fost reîndoctrinarea politică intensivă a cadrelor, blamarea percepţiei că ofiţerii DIE constituie o elită indepedentă de restul DSS şi alinierea brutală la spiritul şi modul de operare al securităţii interne devenite model etalon. Unităţile operative aflate în directa subordonare a generalului I.M. Pacepa au fost reorganizate sau epurate masiv. Principala unitate operativă din subordine respectiv unitatea TS,(tehnico-ştiinţifică) a fost desfiinţată, masiv epurată, iar restul cadrelor redistribuite în cadrul celorlalte unităţi operative de spaţiu şi profil.

În acest mod, cea mai mare parte a noii generaţii universitare aduse în anii ‘70, (dominate ca pondere de absolvenţii cu studii tehnice) ca urmare a schimbării politicii de cadre, a fost dislocată, scoasă din sistem sau transferată la unităţi ale securităţii interne. Acesta avea să fie contextul general “favorabil” aprobării cvasi-problematice a “demisiei” sau mai exact a trecerii în rezervă la cerere a lui Daniel Dăianu chiar dacă acest caz era o excepţie de la regulă. Au făcut-o cu destulă ranchiună şi, dacă Daniel Dăianu nu ar fi figurat la dosarul personal cu părinţii ofiţeri în cadrul Ministerului de Interne, cu adevărat lucrurile ar fi putut lua o întorsătură mult mai urâtă.

Cert este că devenind peste noapte “oaia neagră” a DIE/CIE, nu a primit absolut nici un ajutor în găsirea unui nou loc de muncă. De aici şi până la crearea de obstacole intenţionate de tipul persecuţiei e însă o distanţă pe care Daniel Dăianu încă nu o parcursese. Faptul că în cartea de muncă s-a menţionat “ofiţer” este cât se poate de normal şi în conformitate cu legislaţia muncii în vigoare la timpul respectiv. În nici un caz nu se putea trece poziţia de cercetător ştiinţific la Institutul de Economie Mondială sub care fusese legendat (acoperit) pe durata cât a fost în DIE întrucât ar fi condus inevitabil la deconspirarea unei metode de muncă informativă prin simplul fapt că cei de la Institut chiar la ordin nu ar fi putut susţine in corpore formal sau informal faptul că ar fi lucrat acolo.

Explicaţia dată de Daniel Dăianu în interviu (unde lasă impresia de a fi fost persecutat intenţionat la acest capitol) este aşadar incorectă. La fel şi explicarea originii greutăţilor reale întâmpinate în a găsi un loc de cadru didactic în învăţământul superior sau cercetarea ştiinţifică în domeniul economico-financiar. Cunosc bine situaţia domeniilor respective: locurile erau extrem de puţine, schemele de personal fiind blocate din ordinul Elenei Ceauşescu (în calitate de şefă a Comisiei de cadre). Rarele ocazii când din diferite motive asemenea posturi deveneau vacante acestea erau ocupate pe bază de pile şi relaţii preferenţiale, inclusiv intervenţii ale ofiţerilor de obiectiv (ce răspundeau de instituţiile respective) sau a şefilor acestora din cadrul DSS.

ŢARCUL CIVIL. În cele din urmă, Daniel Dăianu avea să-şi găsească un loc în cadrul Institutului Central de Cercetări Economice, în cadrul secţiei documentare. În afara suspiciunilor colegilor de muncă (izvorâte din percepţia generală a modului în care sistemul lucra, ironia soartei fiind că mulţi se aflau în reţeaua informativă) cu privire la adevăratul său statut profesional, hamul şi zăbala ce l-au împiedicat să călătorească în străinătate în timpul activităţii desfăşurate ca ofiţer al DIE au continuat să funcţioneze. Din nou cu o singură excepţie.

Atunci când, cum singur afirma în interviu, cu sprijinul directorului adjunct al Institutului, Vasile Pilat, a fost propus şi a primit avizul de pleacă pentru două luni în Germania Federală.

Nu mai este pentru nimeni un secret în ziua de azi că în perioada respectivă ordine şi instrucţiuni clare nu permiteau nici unui cetăţean român să plece în Occident pe linie de serviciu pe o asemenea durată fără avizul DSS. Un aviz la care concurau de regulă, Direcţia DSS sau subunitatea ce avea în control instituţia unde cel în cauză îşi desfăşura activitatea, şi, după caz, contraspionajul intern şi mai ales contraspionajul extern (după 1978 atribuţii îndeplinite de U.M. 0195). Fie şi formal, pentru aceste persoane exista obligaţia de a se realiza întâlniri de instructaj şi plasări de sarcini informative operative potrivit experienţei, profilului de activitate şi locului deplasării.

Faptul că după reîntoarcerea din RFG şi până în 1990 nu a mai primit avizul de a ieşi din ţară vorbeşte de la sine despre cum a fost apreciată cooperarea sa cu ocazia deplasării.

Un nou motiv de frustrare ce avea să atingă noi cote de ordin psihologic în raport cu aşteptările şi ambiţiile personale. Frecventarea cu asiduitate a reuniunilor de profil internaţional din cadrul A.D.I.R.I , celebra instituţie ce avea să producă “grupul de la Trocadero” din care de altfel avea să facă parte i-au permis să discute şi să-şi creeze ocazional relaţii cu invitaţii străini. Ocazie de a ne reîntâlni şi a lua cunoştinţă direct de frământările şi preocupările sale.

SUPRAVEGHEREA INFORMATIVĂ. Următorul pas ce avea să pună în alertă contraspionajul român intern (Direcţia a III-a) şi apoi contraspionajul extern (UM 0195) a fost frecventarea cu asiduitate a Bibliotecii şi a Centrului Cultural American. Era în principal locul unde Daniel Dăianu dorea să compenseze fie şi parţial handicapul accesului la informaţii şi cărţi de specialitate pierdut prin plecarea din DIE. Crearea de relaţii personale cu unii diplomaţi occidentali ca şi încercarea de a folosi aceste canale plus relaţiile create deja cu unii oameni de ştiinţă aflaţi temporar în vizită în România l-au inclus automat pe Daniel Dăianu în categoria celor supravegheaţi informativ, ca potenţiale ţinte de recrutare de către serviciile de informaţii occidentale. Şi de această dată nu mai era vorba de un oarecare cetăţean, ci de un fost recent ofiţer al serviciului de informaţii externe care a avut acces la activităţile operative ale rezidenţelor din SUA şi apoi la unitatea ce a prelucrat informaţiile pentru a fi incluse în buletinele informative ale şefului statului.

Acesta a fost momentul când, la început, în prima jumătate a anilor ‘80 l-am reîntâlnit pe Daniel Dăianu. Aveam în faţă un om realmente dezechilibrat sufleteşte, amărât, disperat şi furios de perspectiva ratării profesionale şi a faptului că având contacte limitate cu străinătatea nu-şi poate construi o carieră profesională de alură internaţională. Aşa cum de fapt jinduise din prima clipă când a absolvit studiile universitare. L-am ascultat, l-am încurajat şi am făcut tot ceea ce am crezut în acel moment că era omeneşte pentru a-i schimba starea de spirit şi de a-l face să înţeleagă situaţia operativă în care se afla.

Am discutat în spiritul vechilor preocupări intelectuale comune despre fundătura politică şi economică în care se afla România (precizez că afirmaţia nu este o pledoarie pro-domo, ci realitatea) şi speranţa că avându-se în vedere evoluţia pe plan internaţional se vor produce în sfârşit şi în România anumite schimbări. Mai mult, în pofida regulilor stricte ce defineau birocratic relaţiile CIE cu Direcţiile securităţii interne am încercat cu titlu personal şi la modul informal să-l conving pe şeful biroului ce-l avea pe Dăianu în supraveghere informativă în cadrul Direcţiei a III-a, contraspionaj intern, că acesta nu reprezintă un pericol real şi deci să nu-şi mai piardă timpul cu el.

Trebuie precizat că şefii de serviciu din cadrul CIE conlucrau de regulă cu omologii din cadrul Direcţiilor centrale ale securităţii interne prin intermediul corespondenţei operative, prin telefon în caz de urgenţă şi rareori prin întâlniri directe faţă-n faţă. Conversaţia s-a desfăşurat aşadar între doi oameni care practic nu se cunoşteau la modul personal. În aceste condiţii mărturisesc că la încheierea convorbirii nu am fost surprins să constat la modul instinctiv că demersul făcut a fost cum se spune, de fapt un cartuş tras în gol.

MAREA COTITURĂ. L-am reîntâlnit pe Daniel Dăianu la scurt timp după evenimentele din decembrie 1989, în Statele Unite. Ca membru al “grupului de la Trocadero” era nemulţumit de faptul ca nu i se oferise un post pe măsura aspiraţiilor sale, respectiv şefia BRCE, Băncii Naţionale, sau un post de profil economic în noul guvern. Termenul de comparaţie utilizat: poziţia competitorilor săi profesionali, respectiv Mugur Isărescu şi Eugen Dijmărescu.

În momentul reîntâlnirii eram sufleteşte supărat pe el, la modul prietenesc, ca atunci când îi reproşezi ceva serios unuia de la care ai anumite aşteptări pe linia conduitei morale. Îmi ajunsese la urechi supărarea celui care îi fusese nu numai coleg de generaţie cu care a păşit întâia dată pragul Serviciului 1/America de Nord, dar şi unul dintre cei mai buni prieteni ai perioadei cât a lucrat acolo. Acesta îl rugase pe Daniel Dăianu la începutul anului 1990 să-l ajute, dat fiind noul său statut socio-politic, să-i procure cu ocazia primei deplasări în Occident în regim de urgenţă nişte medicamente pentru ochii tatălui său, aflat în acel moment în stare de arest. L-a refuzat destul de brutal, pe motiv că “fiecare trebuie să-şi ducă în spate propria-i soartă aşa cum şi el şi-a dus-o în perioada 1978-1989”.

Posibila asociere publică între el şi fostul său coleg din DIE/CIE, el însuşi epurat imediat după decembrie 1989 pe motivul arestării tatălui, (fostul şef al Direcţiei a II-a din cadrul securităţii interne) l-a speriat pur şi simplu pe Daniel Dăianu că şi-ar putea compromite încă o dată atingerea mult visatei şi aşteptatei cariere profesionale. Cu siguranţă că nu acesta a fost profilul moral al tânărului Dăianu pe care l-am cunoscut la intrarea în DIE.

Viaţa cu experienţele personale frustrante l-au dezumanizat şi făcut să reacţioneze incalificabil la solicitarea unui gest simplu umanitar. Am menţionat acest episod pentru că reprezintă un simbol-eşantion al “contribuţiei” fostului regim la crearea “omului nou”. Un caz particular ce trebuie adăugat milioanelor de experienţe similare ce au devenit după decembrie 1989 o reală povară pentru succesul reconcilierii naţionale şi a construirii noului sistem politic democratic. I-am reproşat atunci sever lui Daniel Dăianu gestul de refuz cu toate că am înţeles poate mai bine ca oricine spaimele interioare ale acestuia.

TRIBULAŢIILE CONDIŢIEI UMANE. Datorită eşecului de a obţine poziţia publică dorită, Daniel Dăianu a fost la un pas de a lua decizia de a rămâne definitiv în Statele Unite pentru a face o carieră universitară. Experienţa bursei la Universitatea Harvard unde a ales temporar să se “exileze” l-a ajutat să înţeleagă repede diferenţa între a fi musafir şi a deveni competitor direct al gazdelor.

A doua constatare de ordin personal în acea perioadă în ceea ce-l priveşte a fost faptul că experienţa antedecembrie l-a marcat atât de puternic, încât i-a distrus complet apetitul pentru activismul politic şi angajarea directă într-un proiect de reconstrucţie naţională. Daniel Dăianu a fost şi a rămas până azi doar un bun tehnician, un tehnocrat. În această postură avea de altfel să şi fie promovat, dar şi demis în mai puţin de un an ca ministru de Finanţe în Guvernul CDR.

În acest context, afirmaţiile superlative cu tentă dramatico-politică făcute de ex-preşedintele Emil Constantinescu în intervenţia telefonică la emisiunea lui Robert Turcescu la adresa lui Daniel Dăianu intră în categoria intervenţiilor politico-electorale de serviciu. Adică a celor, în cazul de faţă, de a deveni un purtător de cuvânt sui-generis credibil pentru PNL de care este legat în prezent de interese şi alianţe politice de notorietate. Serviciu contra serviciu. Nu intru în detalii, pentru că “argumentele” aduse în intervenţie de ex-preşedintele Emil Constantinescu nu rezistă nici la nivelul celor mai superficiale analize.

Cert este că la capitolul oportunităţii unice a românilor de a-şi reface sistemul politic şi de a recupera handicapul moştenit în raport cu ţările democratice occidentale fără neglijarea intereselor naţionale în discuţiile purtate cu Daniel Dăianu am avut senzaţia stranie că vorbesc unui perete de ciment. Sfătuit insistent să se reîntoarcă în ţară de cei mulţi dintre interlocutorii săi americani, a primit (ca şi mulţi alţii) un substanţial ajutor financiar în baza căruia a înfiinţat împreună cu Vasile Pilat şi Mircea Coşea (care a primit recent verdict de politie politica din partea CNSAS, spre deosebire de Daianu, care a fost “iertat” – nota ACM) primul Institut de studii şi cercetări economice de sorginte politică liberală.

Un program de sprijin public menit (ca şi pentru celalalte organizaţii neguvernamentale) să pună bazele unei societăţi civile care să sprijine şi să monitorizeze procesul de edificare în România a unei reale democraţii de tip occidental. Pentru a asigura succesul unui asemenea program trebuie să ai însă certe calităţi manageriale combinate cu un puternic spirit activist politico-ideologic. Calităţi ce nu pot fi suplinite doar de o inteligenţă nativă, fie ea şi cultivată, şi care din păcate îi lipsesc cu desăvârşire d-lui Daniel Dăianu. Din acest motiv, dar şi altele, el a dispărut destul de repede de pe frontispiciul activului societăţii civile, rămânând doar un reper de capitalizare pe criteriul credibilităţii academice.

POLITICIAN, ACTIVIST SAU ACADEMIC? Pentru mine situaţia nu a fost o surpriză. Dacă IQ-ul şi calităţile intelectuale ar constitui ingredientele primare ale statutului de politician, atunci naţiile ar fi conduse de membrii Academiilor de ştiinţă şi arte, ceea ce se ştie, desigur, că nu este cazul. Şi nu întâmplător e aşa, eventualul argument al celebrului “turn de fildeş” fiind în acest caz o glumă proastă. Daniel Dăianu, spre cinstea lui, a recunoscut în numeroase rânduri că nu are ce-i trebuie pentru a fi un politician în lumea de azi. La mijlocul anilor ‘90, într-o conversaţie particulară cu Mugur Isărescu l-am prevenit, deşi nu cred că era necesar, cu privire la riscurile la care îl vor expune pe Daniel Dăianu dacă îl vor împinge în poziţii manageriale. Asta nu i-a împiedicat pe cei din societatea civilă să-l împingă în poziţia de ministru de Finanţe în cadrul guvernului de tristă amintire al CDR. Cu rezultatele cunoscute, el fiind demis şi considerat şi azi de breasla profesională ca unul dintre cei mai slabi miniştri de finanţe ai perioadei post-decembriste.

La polul opus, în aceeaşi perioadă îl avem pe dnul Mugur Isărescu care va bate cu siguranţă toate recordurile de longevitate în fruntea Băncii Naţionale, rămânând continuu pe scena politică cu statutul de “rezervă de avarie” al executivului.

Analiza prezentului studiu de caz oferă însă şi ocazia de a înţelege şi alte mecanisme ascunse ale funcţionării actualului sistem politic.

TENTAŢIA ARENEI POLITICE. Astfel, atâta timp cât a rămas în afara prim-planului marilor confruntări ale principalelor grupuri de interese ce-şi revendică poziţia politică dominantă în România, “cazul Dăianu” a fost inexistent. O constată şi dl Dan Tăpălagă care probabil “serios tras de urechi” pentru interviul anterior, la doar câteva zile revine pe subiect şi execută fără tragere de inimă directiva politică de reevaluare pe fond pozitiv a candidatului Daniel Dăianu.

În subsidiar dl Dan Tăpălagă explică cititorilor şi ce a stat la baza stimei şi admiraţiei activiştilor societăţii civile de orientare ideologică de dreapta. Citez doar câteva motivaţii: “Capitalizează meritul de a fi scris în anii ‘80 cel puţin trei articole critice la adresa economiilor din ţările socialiste, iar unii prieteni şi-l amintesc vorbind urât despre Ceauşescu în gura mare;… Unii l-au plasat în categoria «tehnocraţilor optzecişti», un grup, să-i zicem, luminat de ofiţeri care au înţeles că regimul se prăbuşea şi că va veni vremea lor. Au aşteptat, au prevăzut şi au pregătit, poate, căderea lui Ceauşescu…

Erau ofiţeri bine pregătiţi, cultivaţi şi rafinaţi… Specialişti cu acces la informaţii şi prognoze pe termen lung, au preluat din mers puterea după ‘89, iar cei mai mulţi au controlul economic… Dăianu face şi el parte din categoria inteligenţelor superioare, dispreţuia sticla de whisky şi pachetul de ţigări… «rara avis» printre foştii securişti. Aşa a intrat în graţiile societăţii civile de dreapta.” (din vremea comunismului?! – nota ACM)

Cert, toţi cei care au citit primul interviu al dlui Dan Tăpălagă trebuie să se afle după noua lectură complet confuzionaţi nemaiştiind dacă este vorba de aceeaşi persoană. Încă o ocazie de a înţelege cum funcţionează relaţia politicului cu mass-media în România.

Nici măcar dezvăluirile copleşitoare cu privire la numărul impresionant de colaboraţionişti ce au devenit după 1989 activişti şi “lideri de opinie” ai societăţii civile nu au temperat elanul intransigenţei politico-ideologice.

Când, în luna noiembrie 2006 am publicat în paginile acestui cotidian ceea ce a rămas cunoscut opiniei publice sub numele de “lista lui Liviu Turcu”, s-a ignorat în mod premeditat că de fapt testul meu cu privire la sintagma “înnoirii morale a clasei politice” nu era atât la adresa politicienilor menţionaţi, cât la adresa CNSAS, pentru a demonstra că această instituţie este în realitate o maşină de tipărit certificate de bună purtare aflată total sub control politic.

ŞAPIROGRAFUL CNSAS. Istoria avea să se repete zilele trecute ca o copie trasă la indigo. Nici nu s-a uscat bine cerneala pe ediţia cotidianului ZIUA unde dl Radu Portocală şi-a exprimat dezaprobarea cu privire la candidatură, că CNSAS a şi scos la comandă din sertar certificatul de bună purtare pentru dl Daniel Dăianu.

Doresc să fie limpede pentru toată lumea că eu nu pun acum în discuţie decizia CNSAS, ci modul de operare neprofesional şi selectiv “a la carte” în aşa-zisa democraţie românească. Şi exemplele de acest tip sunt cu zecile şi au fost date unor politicieni mult mai proeminenţi decât dl Daniel Dăianu.

Cert este că atunci când conducerea PNL a luat decizia unei soluţii electorale conjuncturale de a-l desemna candidat pe dl Daniel Dăianu a provocat o schismă în relaţia cu o parte a societăţii civile, “nucleul dur” dând undă verde pentru atacarea acestuia. Un simbol pentru ilustrarea modului de operare în democraţia din România la 17 ani de la înlăturarea fostului regim politic. A spune azi adevărul şi a încerca să explici contextul istoric al unor situaţii şi evenimente de ordin personal în raport cu fostul regim echivalează cu sinuciderea politică şi socială. În situaţii limită cei în cauză deschid gura pe jumătate ştiind că inamicii vor prelua şi manipula la modul negativ tot ceea ce spun.

De aici acceptul general tacit de a trăi într-o lume a perdelelor de fum şi a oglinzilor înşelătoare cu pretenţia că aparenţele exprimă esenţa lucrurilor. Într-o societate real democratică, interviul cu dl Daniel Dăianu ar fi trebuit să reflecte corect experienţa sa personală, lăsând apoi opinia publică să decidă dacă poate sau nu să o reprezinte ca deputat în Parlamentul European. Reacţia de facto în faţa inchizitorilor săi de ocazie reflectă însă nu numai inabilităţi esenţiale pentru prezumtiva poziţie de politician, dar şi constrângerile sufocante ale mediului politic toxic din România de azi. Cât despre ce reprezintă Parlamentul European şi cam ce ar trebui să facă viitorii deputaţi români acolo este necesară o analiză de sine stătătoare.

Promit să o fac cât de curând.

Prof Dr Liviu Turcu
Jurnalul National
Anexa ACM

Societatile comerciale in care este prezent Daniel Daianu:

1. Protector – Broker de asigurare SRL

Obiect de activitate: activitati auxiliare ale caselor de asigurari si de pensii

Capital social: 30.000 lei

Cota de participare: 10%

Asociati: Michael Horst Schmidt (65%), Tuca Valentin (25%)

Pierdere neta 2005: 41.650 lei

2. DD si Asociatii SRL

Obiect de activitate: activitati de consultanta pentru afaceri si management

Capital social: 500 lei

Cota de participare: 100%

Pierdere neta 2005: 34.553 lei

3. Bavaria Leasing SA

Obiect de activitate: activitati de creditare pe baza de contract (leasing financiar)

Capital social: 4.000.000 lei

Cota de participare: 12%

Co-actionari: Attila Verestoy (29,6%), Caftanat Constantin Radu (1%), Michael Horst Schmidt (29%), Patriciu Valeriu Romulus Serban (8,4%), SC Automobile Bavaria SRL (20%)

Profit net 2005: nu exista date

4. Macroanalitica SRL

Anul infiintarii: septembrie 2005

Obiect de activitate: activitati de studiere a pietei si de sondaj

Capital social: 600 lei

Cota de participare: 33,34%

Asociati: Citu Florin Vasile (33,33%), Lungu Laurian (33,33%)

5. S.A.I. Investica Asset Management SA

Obiect de activitate: alte tipuri de intermedieri financiare

Capital social: 520.000 lei

Cota de participare: 7%

Co-actionari: Iliescu Bogdan George (5%), Rusu Mircea Iulian (5%), Verestoy Attila (78%), Visan Leonard Mirel (5%)

Pierdere neta 2005: 11.418 lei

6. Direct Factor IFN SA

Obiect de activitate: alte activitati de creditare

Capital social: 740.000 lei

Cota de participare: 7%

Co-actionari: Demeter Zsuzsanna (2%), Dudas Szilard (25%), Verestoy Attila (6%), Verestoy L. Attila (50%), S.A.I. Investica Asset Management SA (10%)

Profit net 2005: nu exista date

7. GEA Strategy & Consulting SA

Anul infiintarii: 2006

Obiect de activitate: activitati de consultanta pentru afaceri si management

Capital social: 350.000 lei

Cota de participare: 20%

Co-actionari: Citu Florin Vasile (10%), Cojanu Valentin (4%), Lungu Laurian (5%), Pauna Bianca-Adriana (20%), Pislaru Dragos-Nicolae (20%), Voinea Liviu (20%), Asociatia Grupul de Economie Aplicata (1%)

“Cazul Daianu”, agentul electoral Andrei Plesu si boala societatii civile “curate”

Radu Portocala
“In Romania totul este posibil si nimic nu are consecinte” Emil Cioran

În 1975, dl Daniel Dăianu a făcut o alegere nefericită: aceea de a deveni ofiţer de Securitate. În 2007, conducerea PNL a făcut la rîndu-i o alegere neferită: aceea de a-i oferi dlui Dăianu al doilea loc pe lista – greu pritocită… – pentru alegerile europene. Cîţiva observatori amintindu-i trecutul legat de sinistra instituţie, dl Dăianu s-a codit, dar conducerea PNL a declarat că acest trecut nu constituie o problemă pentru partid. E drept că dl Dăianu nu a fost un anchetator sîngeros, ci, după propria-i declaraţie (pe care nu o poate verifica nimeni), economist în cadrul DIE. Şi e la fel de adevărat că, de-a lungul anilor, PNL a reuşit, tot fără probleme, să asimileze un număr necunoscut de foşti colegi ai dlui Dăianu.

Subiectul fiind, totuşi, dezbătut dincolo de limitele răbdarii liberale, preşedintele PNL a retezat scurt criticile: “Propunem electoratului o formulă nouă de prezentare în Parlamentul European. Românii s-au săturat de politica arătării cu degetul. Trebuie să ne delimităm de trecut şi să privim înainte.”

Iată, deci, că PNL a ajuns să acrediteze mitul potrivit căruia securiştii pot fi împărţiţi în buni şi răi, mit pe care, pînă mai ieri, îl critica vehement. Însă căile Domnului sînt de nepătruns, şi vehemenţa îşi are limitele ei, mai ales în momentele de neinspiraţie sau de încordare politică. Aşadar, dl Dăianu a fost un securist bun. De ce? Pentru că nu a lucrat “decît” în DIE. Dar în DIE a lucrat şi Pleşiţă, care e un securist rău… Ce făcea dl Dăianu în DIE? Inocente analize economice, ni se spune. Cui însă îi foloseau aceste analize şi în ce scopuri? Activitatea DIE era îndreptată, se ştie, împotriva Occidentului, iar analizele economice erau esenţiale pentru buna desfăşurare a acestei activităţi. Cei care le redactau erau utili sistemului. Prin urmare, securişti buni încă de pe atunci.

Dl Dăianu ne informează că a demisionat din Securitate la 26 de ani, deci în 1978. Anul fugii lui Pacepa şi al destrămării reţelelor. Coincidenţă? Dincolo, însă, de această speculaţie, rămîne o întrebare: într-un sistem în care demisia era o practică puţin cunoscută şi aproape de loc acceptată, într-un sistem în care nici măcar din UTC nu se putea ieşi fără stigmate definitive, cum a putut dl Dăianu să demisioneze din Securitate şi să continuie, apoi, o carieră civilă normală?

“Românii s-au săturat de politica arătării cu degetul” ne informează preşedintele PNL. Ceea ce trebuie probabil interpretat ca un îndemn de fraternizare cu securiştii buni. Ar putea urma lăsarea în pace a securiştilor răi, desfiinţarea CNSAS şi reînchiderea arhivelor. Oricum, afirmaţia e fără rost, căci în România “politica arătării cu degetul” nu are nici un fel de consecinţe. Oare diplomaţia română nu e plină de foşti ofiţeri DIE? Toată lumea ştie, toată lumea arată cu degetul, dar nimic nu se schimbă. În afară de Pleşiţă, Enoiu şi încă vreo trei-patru, noua societate românească a fost silită să-i integreze pe foştii securişti, iar aceştia, încet-încet, se înstăpînesc peste România. La urma-urmei, de ce ne-am mai osteni să-i arătăm cu degetul? Ei sînt peste tot.

“Trebuie să ne delimităm de trecut şi să privim înainte” ne îndeamnă preşedintele PNL. Acum cîţiva ani, Ion Iliescu a enunţat o idee de aceeaşi natură, iar PNL s-a revoltat. În România, însă, revoltele sînt ca minunile: nu durează decît cîteva zile. Dar cei al cărui trecut e făcut din suferinţe (datorate securiştilor buni şi răi de-a valma, ca “braţ armat” al sistemului) n-au cum să se “delimiteze”, căci memoria nu se supune comenzilor politice. Şi culmea e că, dincolo de amabilităţi de circumstanţă, nici Occidentalii cu care va lucra dl Dăianu nu se pot delimita prea uşor de trecutul lui, pentru simplul motiv că acest trecut le era ostil. Cît despre privitul înainte, el este o formulă sterilă. Viitorul nu se poate construi prin nesocotirea memoriei şi abolirea trecutului.

Încercare de răspuns

Doamna Camelia Stan, după ce rezumă discuţiile purtate împrejurul unei eventuale legi a lustraţiei, se întreabă: “De ce mă poate reprezenta un fost ofiţer DIE în Parlamentul European, dar nu mă poate reprezenta în Parlamentul României?”

În primul rînd, Stimată Doamnă, putem să fim siguri de două lucruri: că o serie de foşti securişti, “buni” şi “răi”, sînt azi membri ai Parlamentului României; că o lege a lustraţiei va fi doar parţial operantă, în măsura în care ceea ce nu trebuie să se afle nu se va afla. Apartenenţa dlui Dăianu la DIE este cunoscută doar pentru că a revelat-o el însuşi, nu pentru că a fost deconspirat.

În al doilea rînd, forurile internaţionale s-au arătat, după 1990, extrem de “indulgente” cu diverşii “foşti” din ţările Europei centrale şi de est. O atitudine absurdă, inexplicabilă, care a generat situaţii scandaloase. O bună parte din oficialii europeni – de stînga, dar şi de dreapta – sînt împotriva oricărei forme de condamnare a comunismului, ceea ce-i face să refuze ideea de marginalizare a uneltelor comunismului. Adică lustraţia. Aşa se face că, după prima mare extindere spre est a Uniunii Europene, toate ţările ex-comuniste au trimis la Bruxelles comisari europeni şi funcţionari superior grav compromişi în trecut.

Ceea ce mi se pare a fi o premiză gravă pentru legea lustraţiei e acceptarea de către PNL a ideii că un ofiţer DIE este un “securist bun” – şi aceasta în ciuda faptului că Securitatea era un bloc compact, la care se adera pornindu-se de la o anume mentalitate şi de la anumite convingeri.

Domnul Grégoire S. îmi pune 3 întrebări: “Amicul d.stra Tariceanu nu s-a suparat inca pe d.stra ?” Nu ştiu. Se prea poate. Dar cînd scriu, nu cer autorizaţia nimănui. “Dar cu Victor Roncea cum stam ?” Cu dl Roncea nu am avut decît cîteva schimburi de mesaje, pe care le-a întrerupt în momentul cînd ne-am plasat pe poziţii opuse cu privire la Traian Băsescu. Dar, dincolo de asta, nu cred că am nevoie să mă justific! “Si cu “ZIUA”, oficiosul nationalo-securistic ?” E drept că public din cînd în cînd în “Ziua”, fără să cunosc pe nimeni din redacţie. Dar puteţi, oare, să-mi indicaţi un ziar curat în România?…

Excelenţii spioni comunişti

În cadrul unui lung şi destul de dezlînat interviu (trist pentru un cadru didactic!) acordat agenţiei de ştiri HotNews, dl Daniel Dăianu încearcă să-şi explice trecutul. Poate fi reţinută insistenţa cu care subliniază faptul că a fost singurul ofiţer de Securitate care şi-a dat demisia din această instituţie – punct esenţial al biografiei sale, în care este contrazis de generalul Pacepa: “În anii cînd eram la cîrma DIE, aceasta a avut o regulă sacrosanctă: DIE nu este o instituţie în care se intră la cerere şi din care se iese la cerere.”

Dl Dăianu mai povesteşte că, odată plecat (?) din centrala de spionaj a Securităţii, i-a fost greu să se angajeze în altă parte întrucît pe cartea lui de muncă era menţionat faptul că fusese ofiţer la Ministerul de Interne. Altfel spus, nu numai că acum sîntem invadaţi de securişti “buni”, dar mai aflăm că, pe vremea lui Ceauşescu, securiştii erau marginalizaţi sau chiar persecutaţi.

Ceea ce nu spune dl Dăianu – nici în acest interviu, nici în alte biografii care pot fi găsite pe Internet – este că, în realitate, de la DIE a trecut la Institutul de Economie Mondială, anexă a DIE creată după modelul sovietic, unde a activat nu se ştie pînă cînd şi nu se ştie în ce domeniu.

În sfîrşit, o precizare. Foştii ofiţeri de spionaj (”patrioţi” şi “competenţi”) sînt albiţi pornindu-se de la criteriul că nu au făcut poliţie politică. Adică nu au făcut rău semenilor lor. Ei au făcut, în schimb, rău unor ţări pe care regimul de atunci le considera inamice şi care, pentru regimul de azi, sînt partenere. Spionul comunist acţiona în numele intereselor regimului comunist – chiar cînd făcea “doar” analize economice -, interese care erau, pe faţă, agresive. De unde caracterul discutabil al distincţiei dintre spioni şi cei care au făcut poliţie politică.

Scuza patriotismului…

În cadrul unei foarte lungi pledoarii (cu pronunţat iz pro domo), dl Liviu Turcu, fost ofiţer DIE, se referă la articolul pe care l-am publicat în “Ziua” (şi reluat în acest blog) după ce PNL l-a instalat pe dl Daniel Dăianu aproape în capul listei sale pentru alegerile europene.

Dl Turcu semnalează, cu privire la articolul meu, “anemica argumentaţie folosită, în mare parte bazată pe inexactităţi şi aproximaţii ce anulează de fapt întregul eşfodaj logic folosit”.

Mi-am recitit articolul şi mă întreb ce-l poate face pe dl Turcu, în afară de o incurabilă deformaţie profesională a răstălmăcirii, să vorbească despre “inexactităţi şi aproximaţii” într-un text care nu propune nici o informaţie despre dl Dăianu, ci doar încearcă să analizeze ciudata poziţie morală a PNL.

Semnalez, însă, celor care ar putea fi interesaţi de acest subiect o reală inexactitate în afirmaţiile celor doi foşti colegi de “securism bun”: în timp de dl Dăianu proclamă în cadrul interviului acordat lui Dan Tapalagă: “mă ocupam de America Latină”, dl Turcu îl desemnează drept ofiţer în cadrul Serviciului 1 din Divizia a II-a America de Nord a DIE. Care dintre cei doi “se înşeală”? Pentru că, date fiind poziţiile de azi ale României, una e să fi spionat, să zicem, Bolivia, şi alta e să te fi “interesat” mai mut decît se cădea de problemele economice ale Statelor Unite.

Oricum, dincolo de aceste considerente, la originea carierelor dlor Turcu, Dăianu & Co există o opţiune care, mie unuia, mi se pare inacceptabilă: aceea de a servi regimul comunist. Dacă împingem raţionamentul pînă la capăt realizăm că aceasta a fost şi opţiunea lui Ceauşescu, care, şi el, a fost animat de sentimente patriotice. Rezultatele le-am văzut…

Sursa: Portocala

Daniel Daianu “in atentia” SRI

Candidatul promovat de Andrei Plesu pana in Parlamentul European, pe listele PNL, fostul securist Daniel Daianu ramane “in atentia” SRI. Un semnal bun, confirmat printr-o decizie a CNSAS remisa Asociatiei Civic Media. Chiar daca de spalare, decizia spune multe.

Colegiul Consiliului Naional pentru Studierea Arhivelor Securitatii

Decizia nr. 3006/27.09.2007

Colegiul Consiliului Naional pentru Studierea Arhivelor Securitatii

Avand in vedere:

1. Cererea formulata de Asociatia „Civic Media”, inregistrata la C.N.S.A.S. cu nr. P 2865/06/13,07,2006, prin care s-a solicitat verificarea domnului DAIANU Daniel, in calitate de editorialist;

2. Adresele de verificare C.N.S.A.S. nr. S/5196/A,B,L/18.12.2006;

3. Adresele de raspuns S.R.I. nr. S/116988/05.02.2007, nr. S/113574/23.03.2007; S.I.E. nr. S/14125/15.01.2007; M.Ap.N.-S.I.A. (Serviciul Istoric al Armatei) nr. A/135/18.01.2007;

4. Nota Directiei Investigatii nr. S/D.I./I/480/28.03.2007;

5. Audierea domnului DAIANU Daniel de catre Colegiul C.N.S.A.S. in data de 16.05.2007;

6. Procesul-verbal al Sedintei Colegiului C.N.S.A.S. din data de 27.09.2007;

In fapt,

a) S.R.I. a comunicat ca domnul DAIANU Daniel figureaza “in atentie” dar dosarul nu s-a clasat in arhiva si ca a lucrat la Directia a lll-a (perioada 01.12,1975 – 30.09.1978) fiind trecut in rezerva la 30.09.1978, cu gradul de locotenent.

b) S.I.E. a comunicat faptul ca domnul DAIANU Daniel a fost cadru in perioada 01.12.1975-30.09.1978.

c) S.I.A. a raspuns ca nu detine informatii/dosare/documente intocmite pe numele domnului DAIANU Daniel pentru a stabili calitatea de agent sau colaborator al politiei politice comuniste, precum si ca acesta nu a fost ofiter al fostei Directii a IV-a, din cadrul Departamentului Securitatii Statului.

FISA CNAS1

Sursa: Civic Media

Adauga un comentariu!

Apăsaţi aici pentru a anula un răspuns.

Nume (necesar)

E-mail (necesar dar nu va fi publicat)

Website

CAPTCHA Code *

Marius Șerban Odată cu intrarea într-o nouă stare de criză, după ce tocmai am ieșit din una de alertă, pentru că, nu-i așa, starea de continuă criză este singura formulă prin care mai poate fi controlată cât de cât o populație debusolată, anomizată, se vântură tot felul de versiuni de proiecte de lege, prin care, […]

Legea vaccinarii obligatorii a fost adoptata in UNANIMITATATE in comisia de santate din Camera Deputatilor. Adica au votat-o toate “partidele” politice, fara exceptie! Chiar daca au fost aduse sute de amendamente fata de varianta adoptata acum doi ani de Senat, ce sa vezi, s-a pastrat neatins un articol, cu ginion, articolul 13 care prevede la […]

Niciodata in intreaga sa istorie statul si poporul roman, atat cat a mai ramas, nu au fost atat de aprope de extinctie ca acum. Practic, acum se joaca viitorul Romaniei intr-un context politic international extrem de nefavorabil. Lipsa de reactie inseamna acum, pur si simplu, extinctie! Practic, toate partidele, cu exceptia Partidului Noua Romanie (PNR) […]

Partidul Noua Romanie (PNR) considera ca Justitia din Romania este una dintre cele mai corupte institutii publice, fapt confirmat de sondajele de opinie, deciziile contradictorii si arbitrare ale magistratilor avand repercursiuni catastrofale asupra oamenilor si decredibilizand semnificativ statul roman, si asa in disoulutie. PNR sustine cu tarie o lege prin care magistratii sa fie trasi […]

Partidul Noua Romanie (PNR), sustinut de Miscarea Civica Frontul Alfa, sustine ca este o problema de siguranta nationala, in contextul crizei economice fara precedent care va lovi Romania, confiscarea averilor ilicite, investigarea surselor averii afisate, cu precadere pentru demnitari si functionarii publici, audit pentru verificarea datoriei publice a Romaniei, reintroducerea pedepsei cu moartea si majorarea […]