Sunt indivizi pe care, daca ii intrebi ce cusur au, iti raspund fara sa rasufle: sunt prea sincer. Nu au alte pacate, nu tu mandrie, invidie, pofte sau altele asemenea, decat cel inevitabil al expunerii permanente a plapandului lor suflet pe tava festinului unor lacomi devoratori de ingenuitate. Cred ca asa se vede pe sine Mihail Neamtu in acest moment. O victima a propriei sinceritati. Asa si este. Amoralitatea acestuia are cand virtuti de maestru, cand pudori de margareta. Sa introduci in discutia despre „cazul Corneanu” evocarea abrupta a „cazului Stelescu” (via Corneliu Zelea-Codreanu), lipindu-l cu aparenta inocenta peste imaginea lui Mircea Platon, asta este dovada maiestriei pe care ar fi putut sa si-o desavarseasca in regimul trecut, cand cei de aceasta teapa se cocotau pe cadavre pentru vreo promovare sau iesire in strainatate.

Te acuzau ca esti legionar, te infundau si isi astfel asigurau viza pentru Occident. Slava Domnului, acum exista aceasta „sansa providentiala in darul libertatii”, si nu se mai pune problema… Dar ramane juisarea intre oglinzile paralele ale carierei. Trebuie sa nu dai nici o secunda impresia ca nu esti de partea oglinzii care imparte fericirea. Oricum, nu te poti nici ascunde si nici opri. iti place si devii bulimic.

Traiectoria ti-o manageriezi atent, dar cu o mina indiferenta, de crestin care se lasa in voia Domnului. Din cand in cand, te uiti cu coada ochiului la oglinda si iti dregi vocea. O scurta impostatie, o solfegiere calda, pot sa fie debutul unei cariere de prim-solist.

Sunt oameni care simt perfect vremurile, adulmeca starvul societatii si musca acolo unde trebuie sa muste. in timp ce zeama i se scurge pe la colturile gurii, un astfel de om trage cu coada ochiului la stapan, cu ranjet satisfacut, dar nu pe deplin. Are o frica atavica si este tensionat: oare ar fi putut dauna mai mult si nu a facut-o? De cele mai multe ori stapanii nici macar nu-l observa, ceea ce-i trezeste nedumeriri pline de frustrare. Poltronul simte permanent nevoia de ocrotire.

Dupa o (alta) scurta impostatie, Mihail Neamtu reuseste sa extraga din arsenalul (greco-)catolic alta eticheta obosita, care se lipeste din ce in ce mai greu, chiar daca este ajutata cu spor de umezeala limbii: slavofilism. Urmeaza o scurta cutremurare dezgustata: in popor slavofilismul este de ocara din pricina istoriei.

In ochii intelighentiei occidentalizante este de asemenea de ocara, dar din alte considerente: culturale. Nu conteaza ca nu argumenteaza nici macar anemic aceasta presupusa „vina” a celui vizat. A pus eticheta, limba este rulata iar in gura printr-un plescait scurt, gata sa fie folosita iar la lipit urmatoarea eticheta.

Impostatia nu poate tine permanent loc de arie. Dar mai conteaza? Coada incepe sa i se unduiasca serpeste. Este portiunea mai consistenta a prelungirii unei coloane flasce. Degeaba incearca sa si-o traga incurcat sub falduri; coada este mai puternica decat jena.

Demonizarea adversarului este infaptuita, instinctul satisfacut… de ce sa-i fie rusine? Pana la urma, de ce sa vrea sa fie altfel decat este? Pustiirea poate sa inceapa a rodi deplin. Golul are ecouri vagi de muzica psaltica si amiroase vag a tamaie.

Este greu pana te obisnuiesti, apoi urmeaza rutina, iar bucuria minciunii ajunsa la climax devine efervescenta. Daca ai casa pusa la buza unui mic vulcan noroios, cu timpul clipocitul sec al bulelor gazoase devine o muzica indispensabila. Din aceste doua acuze mizerabilissime (legionarism si slavofilism) reiese evident un fapt limpede: moralistul nostru are in calomnie o cronica lipsa de imaginatie. Clevetirile lui se confunda cu bulele gazoase. Clipocesc…

In noiembrie 1994, Mihai[l] George Neamtu – numele intreg al prelungirii cozii – scria in Puncte cardinale (anul IV, nr. 11/47, p. 14) un articol sub rubrica „Este tanara generatie… o generatie pierduta?”, din care va ofer in treacat urmatorul fragment: „Sa ne mai intrebam atunci de ce acesti numerosi «intelectuali», multi dintre ei gazetari, istorici sau analisti politici […], nu pot intelege Legiunea si pe Capitanul ei? Nu pot intelege de ce Garda de Fier a fost inainte de toate o miscare spirituala, o scoala de refacere a sufletului romanesc, in care, dupa cum spunea Codreanu (ascultand povata lui Hristos, Marcu 11, 23), «intra cel ce crede nelimitat» si ramane afara «cel ce are indoieli»”.

Sau, acelasi, in „Apelul unui licean catre «oastea nationalista»”, tot din Puncte cardinale (anul V, nr. 1/49, ianuarie 1995), in care il elogiaza pe Codreanu, certandu-i pe legionarii si neolegionarii care se poarta fara tact si compromit idealurile, si in care conchide: „Fara a fi excesiv de pesimisti, ghidandu-ne doar dupa realitatile imediate, spunem ca orizontul nostru (al celor cu un crez) pare a fi inabusit din nou fara nici un scrupul [de puterea politica a vremii – n. mea].

Sa inaltam neincetat smerite rugaciuni pentru luminarea mintii tuturor, pentru implinirea dreptatii Neamului, pentru a deveni o turma si un Pastor. Iar prigoana ce ni se pregateste sa o putem infrunta uniti cu totii in duhul credintei si al dragostei pentru Domnul Iisus Hristos si tara aceasta”.

Oricat o sa para de ciudat, il prefer pe liceanul Neamtu, cu toate nazbatiile varstei de atunci, dar ale carui porniri sincere sunt de inteles in acel context ingrat, nocivului Neamtu de acum, care siluieste si intoxica imaginea publica a unui om care nu i s-a aratat niciodata ostil, ba dimpotriva.

Motivele sunt evidente: oricat s-ar sterge la colturile gurii, zeama deja i-a sapat obrazul. incepe sa capete trasaturile unui turcanu mai cultivat, care nu isi mai reneaga trecutul prin excesul de tortura fizica, ci prin turpitudine.

Adolescentul naiv si sensibil a fost intors pe dos, fara resentimente. Excitatia data de atingerea epidermica cu zonele de influenta si putere (politice si/sau culturale) a devenit, intre timp, mai puternica decat greata data de posibilitatea unui esec etic. Oricum, pielea si-o pastreaza, precaut, in interior.

Greata nu; ea este afisata, ca un dat nobiliar, in afara.

Ce a facut, in fapt, Mihail Neamtu? Vine, la finalul controversei legate de impartasirea Mitropolitului Corneanu in biserica greco-catolica „Sf. Maria – Regina Pacii si a Unitatii” din Timisoara, isi revendica, in subtext, impostatia ca pe o profunzime de reflectie izbavitoare si detensionanta, dar in fapt nu aduce modificari de substanta la chestiune; toate fusesera spuse si raspuse dinainte. Poate doar mici amanunte din trecutul dezonorant al Mitropolitului, mai ales cele din timpul revoltei anti-comuniste, erau mai putin cunoscute marelui public; in rest, cazul fusese dezbatut pe toate fetele.

Nici din punct de vedere teologic nu aduce vreo nuanta in plus. Mai mult decat atat, nu exista nici o diferenta de substanta in tratarea subiectului intre autorul articolului „Ortodoxia romaneasca. Deficitul comunicarii si inflatia retorica” (Idei in Dialog, nr. 8/ 47, august 2008) si Mircea Platon, iar acesta o si recunoaste: „Desi consider punctul de vedere al dlui Mircea Platon perfect legitim (dar nu simpatic) din punct de vedere filozofic si ortodox sub aspect teologic…”

Trebuie recunoscut faptul ca paranteza spune totul despre felul rapid in care se distanteaza de adversar, ca un peste curentat, chiar si atunci cand se hraneste, in mare, cu aceleasi idei. in cazul unui om al carui demers il sustii tu insuti cu argumente in prima parte a eseului, dar care nu este in „fosa muzicienilor perfecti”, deci trebuie defaimat prin insertii dezonorante in cea de-a doua – de dragul viitorului, ce faci? Te produci! Dirijorul te poate atinge gratios cu bagheta pe umar, semn ca poti merge cu orchestra in turneu daca la cheie iti pastrezi bemolul care face din tine un ales. Trebuie doar sa ai grija ca, din cand in cand, coada sa ti se zbata brusc si sa loveasca acolo unde este „neaparata nevoie”.

Fara sa ti se spuna. Din proprie initiativa. De fapt, coada reactioneaza aproape reflex, independenta de (ne)vointa purtatorului. Orchestra o sa acopere la timp zgomotele. sefii de partida vor incuviinta zambind vag. Dirijorul o sa-l atinga cu bagheta pe umar. Iar ciclul poate reincepe…

Acum eseistul nostru, intr-un puseu de gandire globalizanta, denunta cu glas de castratto (sic!) preocupat: „Bisericile ortodoxe, ocupate de conflictele interne, au uitat soarta mizerabila a continentului african?”. Daca scoatem sintagma „Biserici ortodoxe” si o inlocuim cu „cetatenii nostri”, ai putea jura ca este un fragment de discurs al unui euro-deputat socialist de la Bruxelles.

Sunt curios de cate ori pe zi se gandeste Mihail Neamtu la soarta continentului negru? Dar, sa zicem, la faptul ca, din pricina defrisarilor, triburi din jungla amazoniana isi pierd arealul si sunt amenintate cu extinctia? Dar la copiii mutilati de razboiul din Irak? Sau la traficul de carne vie care afecteaza si tinere din tara noastra? ii vad ingrijorarea tot asa de sincera ca si restul finalului de eseu. Ea nici nu conteaza, atata timp cat da bine in context. Demagogia planetara face bine la C. V. (ba, la o adica, poate sa-l si suplineasca).

Dar sa vedem sarabanda bizara de nume care se succed in finalul articolului, aduse in scena pentru ca autorul sa-si sprijine – vorba unui prieten – gonflatia morala. Deci, in ordinea aparitiei: Mihai Stelescu, Corneliu Zelea-Codreanu, Pascal, Padre Pio, Matta El-Maskine, Rocco Buttiglione, Joseph Ratzinger, José Manuel Barroso, Andrei Plesu, Dan Ciachir, Victor Roncea, Nicolae Steinhardt, Virgil Ierunca, pr. Dumitru Staniloae, Donald Allchin, diac. Ioan I. Ica jr, Tristram Engelhardt jr, Slavoj Žižek, Lev Trotzki, Vladimir Tismaneanu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Adrian Paunescu si – cu voia dumneavoastra – “actualul Patriarh al B.O.R.”.

Aceasta foame bulimica si psihanalizabila poate sa dea masura in care Mihail Neamtu isi impropriaza nume de persoane rejectabile ori oneste (in acceptiunea sa), pe care le foloseste doar ca sa-si permita piruete sau fandari, in functie de interesele tranzactionale care or sa-i dea beneficii in procente de prestigiu. si este evidenta decontextualizarea – pe care o forteaza pana la falset – prin care introduce in miza personalitati care nu au nici o legatura cu subiectul, fie doar pentru a-si insufla autoritate si/sau din linguseala (pe langa coada, nici limba nu poate fi stapanita in permanenta), ori pentru a-si introduce adversarul in zone mai mult sau mai putin defaimatoare, in ochii acelorasi beneficiari ai umezelii mucede mihailnemtene, sau chiar ai publicului larg, acolo unde sufragiile sunt indiscutabile.

De atata placere, coada are acum miscari scurte, de metronom, incat si orchestra, sefii de partida, dirijorul insusi, toti sunt uimiti de precizia tempo-ului. Extazul este insa si al prelungirii cozii; ochii lui mari au ceva din jubilatia precara a ochilor unei platici care crede ca a prins o larva de mal, cind, de fapt, se opinteste cu mustatile unui somn care se odihnea pe langa tarm. Chiar daca dirijorul incepe sa tuseasca insistent, uneori impostatia dusa pana la deliciu are rolul perfid ca nu te mai lasa sa auzi contextul.

Iar din pricina cozii nestapanite, nimeni nu o sa riste sa-si mai puna instrumentele scumpe prea aproape. Chiar daca o sa mai muste, o sa plezneasca din coada spasmodic, iar limba rulata va fi cu greu impinsa in bolta palatina – in timp ce o sa caute sa-si pastreze (tot mai dificil) aparentele de onorabilitate. Vazuta de sus, imaginea da sa semene cu un cerc. Vicios. Ca al unui ochi de platica ramas uimit.

Sursa: Rost Online

Foto: Ghimpele

Adauga un comentariu!

Apăsaţi aici pentru a anula un răspuns.

Nume (necesar)

E-mail (necesar dar nu va fi publicat)

Website

CAPTCHA Code *

Marius Șerban Odată cu intrarea într-o nouă stare de criză, după ce tocmai am ieșit din una de alertă, pentru că, nu-i așa, starea de continuă criză este singura formulă prin care mai poate fi controlată cât de cât o populație debusolată, anomizată, se vântură tot felul de versiuni de proiecte de lege, prin care, […]

Brexit-ul este, fara doar si poate, un eveniment de proportii epice prin prisma perpectivelor pe care le deschide. Brexit-ul reprezinta prima fisura intr-un sistem monstrous care parea monolit. Practic, intreaga oligarhie americana si europeana, cu monstroasa masinarie media aservita au fost luate prin suprindere, in ciuda manevrelor diperate de a influenta in extremis opinia publica […]

Alegerile locale de duminica se remarca prin ceva unic in ultimii 26 de ani. Nicicand in aceasta perioada de dezmat neobolsevic, de jaf si disolutie a tot ce este romanesc, asadar, nicicand in acest sfert de secol, candidatii oferiti spre votare de gastile de crima organizatea numite eufemistic partide, nu au fost mai jalnici. Practic, […]

Charles Simic Widespread ignorance bordering on idiocy is our new national goal. It’s no use pretending otherwise and telling us, as Thomas Friedman did in the Times a few days ago, that educated people are the nation’s most valuable resources. Sure, they are, but do we still want them? It doesn’t look to me as […]

Marius Serban Nesimtirea de care a dat dovada, astazi, Iohannis (Ioha), presedintele cu o legitimitate fragila al Romaniei, este strigatoare la cer! Astazi, cand se face fix o saptamana de la moartea oamenilor din Colectiv, Ioha a demonstrat cu varf si indesat ca nu a inteles nimic, dar absolut NIMIC, din cerintele strazii,ca nu a […]