Cristian Negrea
Invatam o istorie a romanilor din paginile cartilor, o istorie care si astazi, la 23 de ani de la Revolutie, este plina de lipsuri si defecte. si nu numai a noastra, dar parca a noastra este subminata chiar de catre cei care ar trebui sa o exprime. Ma refer aici la momentele cruciale din existenta unui popor, la cei care s-au ridicat si au luptat pentru un tel si un ideal. Invatam din istorie ca romanii au facut si au dres, s-au luptat si au castigat sau au pierdut eroic. Nu voi aborda aici aceasta chestiune, am facut-o si o voi face in articolele mele in continuare. Ma voi referi strict la CATI au facut-o si au luptat, pentru a ne face o idee despre ceea numarul celor ce pot schimba destinul unui popor.

Ca sa nu credeti ca vorbesc prostii, va voi da pentru inceput niste exemple din istoria altor popoare, pentru a vedea ca nu suntem prea diferiti fata de altii, cu toate ca noi avem o oarecare impresie in acest sens. Si mai ales, pentru a demonstra ca momentele culminante ale istoriei unui neam nu sunt date de majoritate, ci de o minoritate idealista, la care ulterior se raliaza majoritatea care pana atunci statea in expectativa. Deci, sa fii idealist si neinteles nu este neaparat un pacat, poate fi o premiza pentru o schimbare esentiala.

Sa luam primul exemplu, revolutia franceza din 1789, cea mai cunoscuta revolutie, despre care se spune ca a fost un punct de cotitura, ca a schimbat istoria lumii. Revolta din Paris in acel an parea la fel ca si altele, nu prevestea o schimbare majora, era vorba doar de o simpla revolta. Dar aceasta revolta s-a dezvoltat si rasculatii au ajuns sa asedieze inchisoarea Bastilia. Pentru ce? in Bastilia erau incarcerati la acea data mai putin de zece oameni!

Politia lui Ludovic al XVI-lea nu a reactionat la timp sau era si ea nemultumita, cert este ca rasculatii (un numar redus comparativ cu populatia Parisului) au reusit sa o ocupe. Acesta a fost semnalul ca pot invinge, din acest moment toti nemultumitii s-au raliat rasculatilor, transformand aceasta rascoala in revolutie, iar data cuceririi Bastiliei (14 iulie 1789) devenind ziua nationala a Frantei. Din acest moment, in care o rascoala si-a demonstrat forta, a devenit o revolutie care a schimbat Franta si a fost receptata in viitor ca si o schimbare a intregii Europe.

Dar cati au fost acei rasculati care au cucerit Bastilia? Infinit mai putini fata de cei care li s-au alaturat DUPA cucerirea Bastiliei. A fost un moment culminant, dar fara el, ar fi fost doar o rascoala ca oricare alta, inabusita mai tarziu.

De ce? Fiindca majoritatea populatiei Parisului a stat si a asteptat rezultatul, au stat cu capul la cutie fara sa se bage, doar pentru ca ulterior, stand si judecand sortii izbanzii, sa treaca de o parte sau alta, in cel mai pur stil oportunist. Nu trebuie condamnati, majoritatea asa se comporta dintotdeauna. Stau si asteapta pentru a se pozitiona apoi de partea celui mai puternic, sau a celui ce are sanse mari sa devina cel mai puternic.

Alt exemplu, daca sunteti interesati sa studiati istoria dobandirii independentei SUA fata de Imperiul Britanic. in istorie scrie ca cele 13 colonii si-au declarat independenta la 4 iulie 1774, apoi intregul popor din colonii s-a ridicat la lupta pentru izgonirea britanicilor. Nimic mai putin adevarat. Armata americana, condusa de George Washington (un ofiter capabil ce s-a evidentiat in armata britanica in timpul luptelor cu francezii in razboiul colonial de sapte ani 1754-1763), a avut doar infrangeri sau lupte nedecise pana la batalia de la Saratoga din 1777.

Abia dupa aceasta, colonistii americani s-au raliat armatei lui Washington reusind crearea unui nou stat pe harta lumii, un stat care doua sute de ani mai tarziu va fi principalul pol de putere mondial. Dar pana atunci ce au facut? Au stat si au asteptat sa vada de partea cui sunt sortii, nici pe departe nu s-au ridicat ca unul la declaratia de independenta. Daca rezultatul bataliei de la Saratoga ar fi fost altul, Franța, Spania și Olanda ar fi ezitat sa intervina deschis și poate nu am fi putut vorbi de nasterea unei mari natiuni la acea data.

Si exemplele ar putea continua, dar nu acesta este scopul articolului de fata. Vreau sa ma refer strict la cei ce au schimbat istoria, in speta istoria noastra, cea care ne intereseaza in primul rand. Paranteza, sau scurta incursiune in istoria lumii, in speta la unele evenimente care au marcat aceasta istorie mondiala, au drept scop sa arate adevarata dimensiune a felului in care aceasta istorie este receptata fata de adevarul pur.

In sensul ca nu intreaga populatie s-a ridicat sa realizeze ceva ce s-a dovedit mai tarziu un punct de cotitura al istoriei, ci au fost cativa idealisti care s-au batut, iar daca au invins sau numai daca au rezistat, i-a facut pe ceilalti, marea majoritate, sa li se alature in lupta atunci cand erau deja siguri ca puteau trage niste foloase din victoria preconizata si asigurata de rezistenta celor putini. Am vorbit deja de revolutia franceza si cea americana, ar fi momentul sa ne uitam putin si la istoria noastra.

Sa incep cu evenimentele cele mai recente, la care multi le-am trait pe viu, ma refer aici la revolutia din decembrie 1989. Sa punem cateva intrebari, desi stiu ca vor fi foarte neplacute si vor trezi multe reactii, dar istoria este a noastra si trebuie sa ne-o asumam. Cati au ramas peste noapte in fata catedralei in Timisoara si cati au stat sa sprijine cu pieptul baricada de la Inter din Bucuresti? La Inter, in noaptea de 21 spre 22 decembrie erau mult mai putini fata de cati au aparut la amiaza zilei de 22 decembrie.

In mod sigur, fara miile de oameni care au iesit in 22 decembrie revolutia ar fi esuat, dar intrebarea ramane, fara rezistenta si lupta celor cateva zeci sau sute de la Inter, miile sau zecile de mii de oameni ar mai fi iesit in 22 decembrie? Daca baricada de la Inter ar fi cazut rapid, s-ar fi ridicat zeci de mii de oameni a doua zi facandu-l pe Ceaușescu sa fuga? Sunt fapte si aspecte la care ar trebui sa meditam, si sa o facem cumva la rece, desprinsi de aspectele politice sau conspirationiste la moda.

As putea vorbi si despre razboaiele noastre, dar atunci luptatorii erau chemati la oaste, nu era vorba de a te inscrie sau nu intr-o miscare sau alta. Totusi, fiecare dintre luptatorii care si-au lasat memoriile, amintesc despre invartitii care o duceau bine in spatele frontului in timp ce altii, adevaratii patrioti, luptau si sangerau pana la moarte. La fel, chiar și in cazul razboiului, sunt nenumarate exemplele unor mici unitați care rezistau unor forțe net superioare, exemplul lor inspirand și alte unitați sa faca la fel, de aici nascandu-se marile victorii impotriva unui inamic mai numeros și mai bine dotat tehnic.

As vrea sa fac o incursiune in istoria noastra pentru a exemplifica ceea ce am inceput aici, dar a fost altcineva care a facut-o mult mia bine decat as putea sa o fac eu. Iar acest cineva este unul care a trait pe viu aceasta experienta, cea de a fi printre putinii care s-au ridicat si au luptat, si care a continuat sa lupte chiar daca nu mai era nicio speranta. Fiindca lupta lui, si a miilor de oameni care l-au urmat, si a zecilor de mii care l-au sprijinit pe el si pe altii asemenea lui, era pierduta inainte de a incepe prin intelegerile dintre mai marii lumii.

Totusi, ei au luptat si au murit pentru a spala fata Romaniei, asa cum chiar el spunea. Ma refer aici la rezistenta anticomunista, cea mai indelungata rezistenta armata din tarile cazute sub robia comunista dupa 1945. Iar cel pe care il voi cita este voievodul rezistentei anticomuniste, Ion Gavrila Ogoranu, din cartea sa Brazii se frang, dar nu se indoiesc:

„Cand citesti paginile cartilor de istorie, mai ales cele din ultima jumatate de veac, gasesti scris negru pe alb ca, la 1821, toata suflarea romaneasca se afla sub conducerea domnului Tudor, mantuind tara de turci, ca, la 1784, tot Ardealul, romani, maghiari si alte nationalitati s-au strans sub lancea lui Horia, ca la 1848, aceeasi suflare, chiuind si cantand, 1-a insotit pe Iancu in munti. Ni se prezinta o istorie inflorita, plina cu fraze patriotarde, o istorie de opereta. Asa sa fi stat lucrurile? Chiar asa?

Mai traieste alaturi, ca o cenusareasa, o alta istorie, care se pierde in negura uitarii. Istoricii dau de ea si o neglijeaza sau o ascund. si e pacat, fiindca istoria se repeta. Daca nu tragi toate invatamintele dintr-un moment al ei, il vei mai repeta, cu toate tragediile intamplate.

Tudor a avut cam zece mii de panduri. Dar ce-au mai asteptat sutele de mii de tineri romani de n-au venit langa el? Cum s-a intamplat ca Tudor sa fie arestat in mijlocul armatei sale? Ce durere in suflet a avut cand la intrebarea unui pandur: “Pe noi, cui ne lasi?” a raspuns: “Canilor si corbilor”. Is ultimele cuvinte ce ne-au ramas de la Tudor, testamentul lui. Daca s-ar spune acestea, scade prin aceasta maretia lui Tudor?

S-a ridicat Horia si i s-au alaturat lui cati ii stim. Si s-a dus Horia in satul Bucium, numai cu cativa, sa vina satul la rascoala. Dar 1-a prins solgabiraul, roman si el, si 1-a legat pe Horia si pornise sa-1 predea catanelor, ca se pusese pret pe capul lui. Unde era atunci “intelighentia” din Ardeal? Cei doi episcopi romani colindau satele sa potoleasca agitatiile si popii il blestemau pe Horia in biserici.

Dar milioanele de iobagi din Ardeal unde erau? Trageau la jug, ca vitele, cu capul in pamant, multumiti ca li se ingaduie sa mance pita si slana, stand la caldura in bordei. Dar l-au inteles dupa aceea? Au trecut zeci de ani pana ce romanii din Ardeal sa se mandreasca cu Horia. Nu s-a gasit macar un singur om cu carte, roman, sa-i scrie biografia atunci.

Daca n-ar fi venit streini de la Viena, istorici si pictori si daca “securitatea” de atunci ar fi distrus documentele compromitatoare, n-am fi stiut nimic despre Horia, nici cum arata la chip. Ar fi ramas o legenda ca Pintea. La 1847, un protopop din Huedin scria in carnetul sau de insemnari: “la anul cutare a fost ciuma, la anul cutare holera, la anul cutare a fost Horia”.

Ce se va fi mirat sfintia sa cand, dupa un an, niste nebuni de tineri romani s-au apucat sa destabilizeze randuielile de veacuri ale Ardealului! Dar s-a adunat toata suflarea Ardealului in legiunile lui Iancu? S-au adunat vreo zece mii. Ceilalti au ramas in robie mai departe, infricosati.

Au plecat la lupta niste naivi idealisti, ca bunaoara studentul Micle si prietenul sau, papucarul din Nasaud, tatal lui Veronica Micle. Oamenii cuminti, atunci ca si altadata, au stat pititi acasa, nu s-au bagat in „prostii”, au urlat ca lupii, daca asa a fost nevoie, si-au vazut de interese si n-au avut treaba cu nimeni. Cei nebuni au murit, sau daca au supravietuit au suferit in tacere sau au innebunit de durere.

Istoria ne spune ca Iancu a innebunit din pricina imparatului. Nu-i adevarat! Nimeni nu innebuneste pentru ca dusmanul este crud si mincinos. A innebunit din pricina miseliei si indiferentei alor sai. Am citit in copilarie o scrisoare zguduitoare de-a lui Iancu catre Amos Francu, in care era atata durere incat am plans cu hohote. Era vorba de purtarea unor romani. Dar macar s-au grabit cumva sa aiba grija de orfanii si vaduvele Revolutiei, ca unii ce au profitat de pe urma ei?

Cititi ce a scris Veronica Micle despre viata unei spalatorese (vaduva de luptator pasoptist) si a unei copile orfane. Daca nu si-ar fi adus aminte fostul student Micle de familia prietenului sau, istoria literara n-ar fi pomenit de-o Veronica, ci in lume ar fi trait o „Viroana”, nestiuta de nimeni, cu degetele umflate si noduroase ca ale mamei sale, spaland rufele murdare ale „cumintilor” pentru linistea carora s-a jertfit tatal ei. Frumusetea i-ar fi fost o osanda in plus. Dar cate vaduve si orfani de-ai razboaielor, revolutiilor si inchisorilor nu si-au dus si-si mai duc suferinta nestiuta? Cand am luat calea muntilor, stiam destule despre partea cea ascunsa a istoriei. Nu ne-am facut niciodata iluzii. Nu ne-am bazat ca ni se vor alatura si vom fi intelesi de toata suflarea din tara Fagarasului.

Cand am spus ca in 1949-1950 s-ar fi ridicat satele la munte sau ca eram primiti si ajutati de oamenii din partea locului, nu m-am referit niciodata la cine stie ce multime de oameni. Au venit Mogos si Mazilu cu tinerii din jurul lor, au venit invatatorul Pridon si Boamfa cu voluntarii din jurul Paraului, ofiteri ca Mare si Monea si altii de aceeasi calitate ca ei, Olimpiu Borzea cu ai lui si altii ca ei din toate satele.

Or fi fost o suta, doua, o mie? Dar restul locuitorilor? Unii n-au venit de frica. Si ei trebuiesc intelesi. Pe altii nu-i intereseaza decat propriul lor interes. Orice pas fac in viata, il fac numai din calcul. Regimurile se schimba, profitorii raman. Pleac-ai nostri, vin ai nostri. N-au niciodata principii si mustrari de constiinta.

Nu se pot schimba regimurile si ideologiile, pe cat is in stare ei sa se schimbe de repede. Unii se leaga strans de regim, devenind una cu el si trec de la avere si la satisfacerea tuturor dorintelor si poftelor – la delirul puterii si al trufiei, incep a crede ca fac parte din alta lume decat a noastra.

Ramane apoi marea masa a trudnicilor, a caror viata se reduce la munca si la hrana, intr-un ciclu etern si ale caror constiinte nu se ridica mai sus de blidul de mancare de dinaintea nasului. Sunt atat de apasati si dresati in apasarea spre pamant, ca nu pot, nu gandesc si nu vor sa priveasca mai departe. Li-s ochii atrofiati ca ai sobolilor de sub pamant. Urasc pe oricine vrea sa-i scoata din existenta lor de sclavi. Cu ei face orice stapanire ce vrea.

In primul rand sa gandeasca in locul lor. E ceea ce Ghita spunea despre ei: “Daca ar iesi porunca ca o jumatate de sat sa izgoneasca pe cealalta, s-ar executa supusi”. Unii ar face-o chiar cu pasiune. Daca li s-ar cere sa stea sa se taie lemne pe ei si asta ar suporta-o, avand drept scuza ca “daca a venit lejea asta”… Acestia erau ceea ce regimul comunist dorea si, in buna parte, a si reusit sa faca din intregul popor roman.

S-ar putea sa ni se reproseze ca nu am primit luptatori noi. Nu existau? Ba da, si inca multi, mai ales in anii de inceput. Unii, la betie sau la manie, bateau activistii de partid, devastau sfaturile populare, distrugand registrele cu cote, cantau cantece interzise, injurau regimul. Cautati de securitate, apelau la noi ca la un adapost.

Daca situatia generala ar fi fost favorabila, acesti oameni ar fi fost buni. Revolutiile se fac si cu astfel de oameni, ai faptelor imediate. Unii ar fi devenit eroi. Dar noi nu eram ceea ce isi inchipuiau ei. Ar fi fost ei in stare sa duca viata noastra? Erau capabili sa se ridice dincolo de ura si razbunare, sa le faca toate numai din dragoste pentru tara? Ar fi luptat si in conditiile in care nu exista speranta pentru victorie? Ce-ar fi facut daca si-ar fi dat seama ca s-au inselat?

De aceea, la astfel de oferte, ii sfatuiam sa se ascunda, asteptand momentul cand ii vom chema sau sa se predea. Sunt multi astazi ce ne pot multumi ca au facut asa, scapand cu doi-trei ani de inchisoare sau canal. De s-ar fi dovedit ca au stat un ceas in mijlocul nostru, i-ar fi costat viata. Mai greu era cu tinerii. Ciobanii tineri, copii de-ai gazdelor noastre, tineri turisti, baieti si fete, cereau sa ramana cu noi. Le admiram sinceritatea sentimentelor, dar ne era mila de temeritatea cererii lor.

Daca ar fi fost o lupta cu termen previzibil si cu un minim semn de victorie, atunci le-ar fi fost locul intre noi. Mi-aduc aminte ca, prin 1950, au ajuns la familia lui Leu cinci elevi din Bucuresti, intre 16-17 ani. Li se citea sinceritatea pe fata, dorinta de a face lucruri mari pentru tara. De-abia i-am putut convinge sa se intoarca, cu ajutorul unui siretlic.
Se uitau la Brancoveanu, care nu li se parea mai in varsta ca ei si se simteau nedreptatiti.

I-am dus pana la o poteca de munte: “Mai baieti, iata aici un bolovan, cum vedeti, la cinci metri de pod. Cand veti auzi la Vocea Americii ca a inceput revolutia, sa veniti cu totii, voi si altii ca voi”. Sub bolovanul acesta veti afla cum puteti sa ne intalniti. Le-am luat legamantul ca vor pastra secretul. Bolovanul e si acum la locul lui, intact.”

Cuvinte grele, nu-i asa, in care ne recunoastem fiecare, cu lipsurile si metehnele noastre. Din pacate, este adevarat. Ne putem justifica prin faptul ca aceasta delasare si asteptare a majoritatii nu este caracteristica numai noua, ci general valabila pentru toate popoarele lumii. Dar totusi, noi nu puteam face mai mult? Poate ca da, poate ca nu, este treaba istoricilor de meserie sa abordeze acest aspect.

Eu vreau doar sa revin la revolutia din decembrie si sa pun unele intrebari, mai ales ca acum se comemoreaza la Timisoara eroii cazuti in decembrie 1989. O intrebare de baza, daca timisorenii nu ar fi rezistat opresiunii care a durat din 16 decembrie 1989 pana in 20 decembrie, am fi putut vorbi de o revolutie romana atunci?

Sa ne amintim ca a fost o tentativa de revolta la Iasi in 14 decembrie 1989. Sau putem sa facem o incursiune cu doi ani mai devreme, revolta inabusita de la Brasov la 15 noiembrie 1987. Revenind la Timisoara, orasul martir de unde a pornit eliberarea noastra de sub comunism, am fi surprinsi sa vedem cati au fost cei care au rezistat sub gloante si cati au aparut mai tarziu, cand s-a vazut ca acesti eroi au rezistat si nu au cedat. Este inca un subiect de studiu pentru istorici, dar in mod sigur cei ce manifestau pe treptele catedralei erau mult mai putini fata de cei care li s-au alaturat mai tarziu.

Oricum, stapanirea orașului de catre revoluționari la 20 decembrie nu ar fi putut fi posibila fara rezistența celor din 16, 17 și 18 decembrie.

La fel, rezistenta noastra anticomunista, un episod eroic care da o masura inalta demnitatii poporului nostru roman. Au fost mii de luptatori anticomunisti dupa 1948 (dupa rapoartele Securitatii era vorba de peste o mie de grupuri de rezistenta armata), cu zeci de mii de sustinatori in zonele de actiune ale acestor grupuri de luptatori, fara de care acestia nu ar fi putut supravietui atatia ani.

Ma refer la faptul ca ultimul partizan anticomunist a fost impuscat de Securitate in anul 1962 in muntii Banatului, asta insemnand ca rezistenta armata anticomunista a avut o durata de 17 ani, cea mai indelungata din blocul estic. Noi nu numai ca ignoram asta, dar habar nu avem de aceste aspecte. Cu cat sunt mai presus altii, care isi fac un titlu de glorie din revoltele lor punctuale, gen revolutia ungara din 1956 sau cea cehoslovaca din 1968?

Dar nici acestea nu sunt expresia masei mari a populatiei, cum ni se da sa intelegem din relatarile istorice. Ungurii si cehoslovacii s-au batut si au luptat pentru libertatea lor, nimeni nu poate contesta asta, dar cati au facut asta fata de marea masa a populatiei lor? inca ceva, ei au luptat inspirati de liderii lor care au cucerit puterea, nicidecum sa rastoarne o ordine de stat deja existenta. in schimb, noi, romanii, luptam tocmai impotriva sistemului, a conducatorilor nostri de atunci, ne bateam cu tot ce era mai rau reprezentat de regimul criminal comunist (vezi Romanii si anticomunismul).

Noi luptam atunci impotriva liderilor care ne conduceau si nu pentru a-i sustine, asa cum a fost in Ungaria si Cehoslovacia. Eram singuri impotriva tuturor, impotriva tuturor sortilor de izbanda, a fost o lupta fara speranta pana la sacrificiul suprem, sacrificiu facut de peste 90% din cei ce au luptat ca partizani impotriva comunismului.

Revenind la rezistenta noastra anticomunista, au fost mii de luptatori, zeci de mii de sustinatori, dar restul? Marea majoritate a populatiei de 18 milioane ura comunismul la fel de mult ca si cei care luptau cu arma in mana impotriva lui.

Dar acestia asteptau sa se intample ceea ce ar fi dorit intreaga Europa de Est, un razboi intre URSS si Aliatii occidentali, ca sa iasa din asteptare si sa puna mana pe arme. in cazul in care revolutia sau razboiul intre blocuri ar fi izbucnit, am fi avut de zeci sau sute de ori mai multi luptatori care sa se bata impotriva cotropitorilor rusi.

La fel ca si in cazul revolutiei din decembrie 1989, Timisoara, care acum isi comemoreaza mortii, fara rezistenta din 16-20 decembrie nu ar fi avut vreo sansa, la fel ca si Bucurestiul din 21 decembrie, totul ar fi fost pierdut si fara rost daca nu ar fi rezistat pe pozitii suficient ca toata lumea sa se convinga ca au o sansa sa invinga. Napoleon spunea ca victorioasa este armata care rezista mai mult cu cinci minute fata de cea adversa, un fapt demonstrat de istorie.

Adevarul crud este acesta, am rezistat, ne-am batut, am avut oameni extraordinari in momentele de cumpana, am avut barbati si luptatori care s-au sacrificat fara preget pentru Romania. Dar restul, din pacate majoritatea, au asteptat pentru a vedea de partea cui se inclina balanta succesului pentru a lua o decizie.

Nu trebuie condamnati, este un trend permanent valabil in toata istoria lumii, dupa cum am exemplificat mai devreme. Dar, pentru noi, pentru toata lumea, este un motiv in plus sa-i evidentiem si sa ne inchinam celor care s-au luptat cu adevarat fara sa astepte vreo lauda sau recunoastere. Oasele lor, adevaratilor eroi, sunt deja imprastiate din Siberia si Caucaz, trecand pe la Stalingrad si Crimeea, pana la raul Hron si muntii Alpi. Dar mai sunt si altii despre care vorbeam in articolul de fata, cei care s-au batut sa schimbe lumea, sau istoria noastra.

Acestia nu au fost multi, dar nici putini. Au fost multi fata de altii din alte tari care se lauda cu ai lor, dar putini fata de cati ar fi putut fi in tara lor. Au fost multi prin prisma a ceea ce au realizat, dar putini fata de ceea ce ar fi putut realiza. Au fost multi, si au fost considerati eroi, dar au fost putini fata de cati ar fi putut fi, altfel am fi fost o natie de eroi. Am fost o natiune de eroi prin comparatie, cati am iesit la lupta cand totul ne era impotriva fata de cati au iesit in alte tari in conditii similare.

Dar acestia nu vor recunoaste niciodata acest lucru, iar noi nu numai ca nu vom recunoaste, dar nici nu il cunoastem! Cum am putea sa sustinem un fapt evident cand nici noi nu stim nimic despre el? Cand suntem mentinuti in ignoranta deplina in timp ce ne sunt livrate pe posturile TV fel de fel de emisiuni menite sa ne prosteasca si mai mult, iar marile filme romanesti premiate la festivalurile internationale, cu care ne laudam atat, sunt de fapt o intruchipare a modului in care le place altora sa ne vada: puscariasi, emigranti neadaptati sau cetateni suburbani care nu au ce cauta in UE.

Iar noi ne complacem si ne laudam cu aceasta perceptie asupra noastra din partea Vestului. Unde sunt valorile noastre adevarate care ar face acelasi Vest sa plece capul rusinat? Rezistenta noastra, asa cum a fost ea, laudata sau hulita, mai intai in fata turcilor, apoi a altora, sfarsind cu cea in fata comunismului, a permis Vestului sa devina ceea ce este astazi, sa poata sa dea lectii unora si altora. Dar intrebarea ramane, unde au fost ei cand noi le tineam spatele, permitandu-le o dezvoltare fara precedent in istoria lumii?

Unde au fost? Construiau catedrale cu cere se vor lauda mai tarziu sau de bateau intre ei in razboaie numite mai tarziu de 100 de ani sau alte denumiri. Mari razboaie, cumplite, zic ei. Dar in batalia de la Agincourt, de la 1415, au participat in total 12000 de luptatori, mare batalie despre care s-au scris sute de mii de pagini. Cu 20 de ani mai devreme avea loc batalia de la Rovine, numai de partea turcilor au fost 100.000 de luptatori, cu cei 40.000 de ostasi ai lui Mircea cel Batran au fost de 12 ori mai multi decat s-au strans la Agincourt. Atunci, cine face sau decide istoria?

Dar acesta poate fi subiectul unui alt articol. Cert este ceea ce ramane ca si concluzie, atat in cadrul istoriei mondiale, cat si al istoriei noastre. Un numar mic de oameni s-au ridicat la lupta pentru schimbare, iar daca au rezistat i-au incurajat și pe alții sa li se alature, impreuna reusind ceea ce cu putin timp in urma parea imposibil.

Asta nu scade din importanța si erosimul celor care li s-au alaturat celor puțini, dar marește importanța meritelor acelora puțini care s-au ridicat primii la lupta. Pe aceia trebuie sa-i onoram in primul rand, inchinandu-ne morților noștri din rezistența anticomunista și celor cazuți in decembrie 1989.

Bibliografie:

Ion Gavrila Ogoranu, Brazii se frang, dar nu se indoiesc, editura Marist, Baia Mare, 2010.

Sursa: Cristian Negrea

Adauga un comentariu!

Apăsaţi aici pentru a anula un răspuns.

Nume (necesar)

E-mail (necesar dar nu va fi publicat)

Website

CAPTCHA Code *

Cioturi de arbori cu circumferinta de peste 5 metri, ulei de motor ars, paraie distruse, buldozere si drujbe care ”canta” neincetat pe toate vaile de-a lungul raului Cerna. Asa se prezinta astazi Parcul National Domogled – Valea Cernei, cel mai mare din cele 13 din Romania. Padurile ramase neatinse, formate prin procese naturale dupa ultima […]

Publicatia AgroStandard lanseaza Studiul de piata „Top 600+ Cele mai mari Exploatatii Agricole din Romania”, prima analiza de acest fel realizata vreodata in Romania. Studiul a fost realizat urmare a solicitarilor venite din partea mediului de afaceri, data fiind absenta informatiilor oficiale cu privire la fondul funciar din tara noastra, precum si a lipsei unor […]

Toata lumea vorbeste zilele acestea despre criza imigrantilor. Toti se intrec in teorii care mai de care mai fanteziste cu privire la cauzele si la solutiile pentru acesta “criza” si s-au format deja doua tabere cu pozitii antagonice pe marginea acestui subiect. Pe de-o parte gruparile nationaliste de pe tot cuprinsul Europei care intuiesc pericolul […]

Marius Serban Toata lumea asista (neputincioasa) zilele acestea la o adevarata invazie a emigrantilor din tarile arabe catre Europa, care a inceput brusc, suspect de brusc. Desi subiectul este intors pe toate partile de mainstream-media, nimeni nu spune de ce aceasta invazie se petrece tocmai acum. Pana la urma razboaiele din Siria, Irak, Libia, Afganistan […]

Cazul Darius Valcov este unul cat se poate de clar al triumfului neoliberalismului si al jafului institutionalizat practicat de mafiile transnationale, numite gratios, FMI, BM, UE, etc., in coloniile cocotiere pacificate, populate cu oi placide, spalate excesiv pe creier, cam cum este Romania. Pentru a intelege resorturile dupa care functioneaza institutia care a acaparat spatiul […]