Pamfletul Negru (fragment)

Constantin Barbu: Sa fim sistematici. Am scris demult un text intitulat „A pierde meciul nemaijucandu-l?”, in care comentam „Provocarea lui Noica”, text al lui Liiceanu. Liiceanu si Plesu incercau sa ne minta ca au pierdut meciul regizat de Noica, doar nejucandu-l. Nu. Meciul nu l-au putut juca niciodata, ei au ramas in afara stadionului, in afara culturii de performanta (cultura de performanta nu l-ar fi putut „otravi”decat pe Liiceanu – dar lipsa de caracter, de onoare, lichelismul metastazic, dualitatea intelectuala de proasta calitate l-au „ingropat” in lautarism cultural, politic, civic; pe Plesu, hermeneul lui Radu Mischiu (poetul!), nu il putea privi cultura de performanta fiindca histrionul este un farseur, un metalambanist de tip Volkswagen, un aplaudac al sosirii minerilor in Bucuresti, exact cand el era membru (al Guvernului), fost corespondent al secretarului general al PCR, tovarasul Nicolae Ceausescu (antrenorul sau de dizidenta), gurist, la Tescani). Hai sa va delectez cu textul meu despre meciul nemaijucat:

A pierde meciul nemaijucându-l?

Intr-un text intitulat „Provocarea lui Noica” Liiceanu incearca sa explice cum a reusit impreuna cu Andrei Plesu pierderea meciului in cultura de performanta: „Pe scurt, si Plesu si eu am pierdut meciul in unicul fel in care puteam sa-l pierdem: nemaijucându-l”. Plesu s-a fortat sa devina „valet al Istoriei” iar Liiceanu administrator sef. Liiceanu incearca sa explice aceasta tradare a lui Noica printr-o cedare in fata vanitatii. La intrebarea veche a lui Noica, anume: „care va este opera, dragii mei?”, Liiceanu si Plesu n-au nici un raspuns.

Noica le spusese in Jurnalul de la Paltinis ca este stranie si dificila conditia de „fiu nelegitim al lui stefan cel Mare”, fiindca in cultura trebuie sa demonstrezi in fiecare zi ca meriti titlul de print. in cultura nu exista ereditate. in Usa Interzisa Liiceanu incearca un delir despre un altfel de meci, asa cum l-ar fi iluminat Cioran. Numai ca strategia subversiva e simpluta: n-ar fi putut juca nici meciul in varianta Cioran:

„Nu puteti pierde meciul decât intr-un singur fel: nemajucându-l, ne spuse Noica, lui Andrei si mie. Nu ne-am intrebat atunci nici o clipa care era meciul pe care ni-l propunea Noica si daca nu cumva mai exista si alt meci care ar fi putut fi jucat. Numai ca meciul lui Noica nu lasa loc pentru un altul. El era Meciul, unicul care merita cu adevarat sa fie jucat. Aici nu incapea negociere: era vorba de Meciul Culturii, adica al Filosofiei, adica al Gândirii in numele unei Unice Idei, in numele Conceptului. Autoritatea lui Noica era enorma. Andrei a incercat la un moment dat sa conteste opunând, in Jurnal, legato-ului noician al ideii legato-ul dintre idee si viata.

Acest gând subversil, pe care Noica s-a grabit sa-l condamne, ar fi trebuit sa ridice un semn de intrebare asupra oportunitatii meciului pe care Noica ne propunea, ne cerea, ne obliga (in cele din urma) sa-l jucam. Trebuia oare meciul acesta jucat pâna la capat? Cioran a apucat sa-mi spuna in treacat ca nu. Mesajul lui era simplu, dar greu de perceput de prima data: „parasiti o vreme terenul acesta de joc, stati o vreme pe tusa, atât cât sa intelegeti ca acesta nu e meciul vostru, plecati in cele din urma, deschideti alt teren de joc, puneti premisele altui meci, al meciului care va fi meciul vietii voastre”.

Noica imi lasase, inainte de plecarea mea in Germania „cu limba de moarte” (si Jurnalul de la Paltinis se incheia aici) sarcina sa citesc Kant integral in editia lui Cassirer (retele intermediare fusesera Hegel in editia Glockner si Goethe in editia Propylaen) ca o conditie inconturnabila pentru ajungerea mea la „concept”. Aceasta era etapa finala a unei programate uitari de sine, a definitivei despartiri de tine pe drumul implinirii „performantei culturale”, a topirii eu-lui in spatiul impersonal al „Spiritului obiectiv”. Acesta era capatul initierii paideice, punctul terminus pentru mântuirea prin cultura.

Mi-au trebuit ani si ani de zile ca sa inteleg ca problema nu era cât si ce anume citesti, ci in ce masura lecturile sale ramâneau atârnate de vibratia care esti, in ce masura o slujeau, ajutându-te sa o modulezi catre expresia ei finala. „Vibreaza si citeste ce vrei”, ar fi putut suna indemnul lui Cioran. Iar Noica nu avea sa opuna acestui indemn decât reteta dopajului cultural. in numele „uitarii bune” pe care o aduce cu sine cultura, in numele comandamentului de a-ti ucide „sufletelul” (acest rezervor de remuscari si regrete care bruiaza gandirea), Noica ne pregatise pentru un meci care nu era al nostru. „Care iti e ideea? “, ne intreba periodic Noica. „Care ti-e vibratia?”, ar fi trebuit sa sune intrebarea.

Punctul de decurgere era totul. Vibratia, si nu ideea, trebuia sa ne ghideze lecturile. Când am inteles asta era târziu. „Vreau sa fiu un intârzietor”, asa isi definea Noica rolul lui pe langa noi. in cazul meu a reusit in exces. si mai spunea: „Vreau sa va invat dezvatul”, dar uitase sa spuna: dezvatul de el”.

Povestea asta cu meciul pierdut pentru ca nu a fost jucat este suprarealista si amuzanta. Sigur, e mai usor sa publici tot felul de palavrageli decât sa scrii vreo metafizica un pic mai noua. intr-un dialog purtat intre Liiceanu si Plesu (Liiceanu, Plesu si ingerii, Orizont) se vede cât de rigid este Liiceanu „in gândire” (ca sa spuna o vorba despre ingeri el ocoleste un pic prin Kant, un pic prin Heidegger – exprimandu-se cu greu, de parca se traduce singur), Plesu fiind ceva mai plastic dar nereusind sa-si depaseasca dilema. Ca sa vorbesti despre ingeri trebuie sa fi adulmecat un pic de Meinong, un pic de Tetralema, un pic de Corbin (Sohrawardi e prea subtil pentru Plesu, chiar daca nu l-a citit), si ceva Florenski (desi treaba cu identitatea e altceva decat o barfa la Cocosatu’).

Sa fie oare Liiceanu o coarda in cultura?

Asadar, a pierde un meci prin neprezentare inseamna ca nu joci meciul pentru ca esti rezerva, pentru ca nu esti pregatit sau practici alt sport. Când incearca sa ni se spuna ca aveau poate alt fel de meci de jucat noi intrebam care e celalalt meci de jucat? Liiceanu, probabil, are de jucat meciul bârfei cu palavrageala de jurnale. Unde chiar are succes, chiar daca mai produce câte o capodopera: „Totul este spus aici. A scrie nu inseamna a avea „idei originale”, ci a face sa intre in vibratie coarda care esti”. Liiceanu ar sugera ca drama lui „destinala”, ca sa zic asa, isi are izvoarele in coarda care este. Sa fie oare Liiceanu o coarda in cultura? Dupa propriile marturisiri privind tradarea lui Noica s-ar putea sa fie. Nu-i este insa usor nici coarda sa fie: „Simetric, in cazul in care coarda e flasca, inseamna ca potentialul (…) s-a risipit intr-o proasta gospodarire a lui”.

Desigur pretioasele ridicole aveau mai mult talent. Un meci nu-l joci pentru ca esti figurant. Un meci il poti juca daca stii regulile jocului, daca rezisti in fata adversarului, sau daca stii un sport omologabil. Bârfa si palavrageala par a fi viitoare sporturi olimpice. Liiceanu are dreptate: n-are idei originare, dar este o coarda care intra usor in vibratie. Faptul ca nu prea au opera poate fi trecut cu vederea.

Faptul ca Plesu nu l-a citit pe Kant nu-i un lucru remarcabil. Ca nu vrea sa guste o portie din Sein und Zeit nu-i o mare tragedie chiar daca vorbeste catre diverse cucoane cu oarece aplomb despre Dasein, wissen si alte chestii subtile si vesele. Cei doi figuranti mâncatori de mici la Cocosatu’ imi amintesc de Sinan Pasa la Calugareni, desi, ca sa fiu sincer, n-am participat la vremea cuvenita la filmari. Problema acestor figuranti cu mult succes este nu plagiatul, nu lipsa de cinste intelectuala, nu culturica de tip cascaval, nici limba româna inflamata de cacofonii si pornografii fara voie – ci mentalul invechit, retardat. Un mental in stare de coma, chiar ingomflabil.

A pierde meciul nemaijucându-l? Asta inseamna ca nici n-ai jucat meciul (si n-aveai cum sa-l pierzi decât prin neprezentare), poate ca nici nu erai chemat sa joci meciul; poate ca nu stii jocul (si atunci stai in tribuna si manânci seminte). Nici autor, nici regizor, nici actor. Simplu figurant. si in fond ce-i rau a fi figurant? Singura problema este: nu ne mai asasinati cu ideea ca ati fi cei mai importanti figuranti…

Demonstratiile lui Constantin Barbu despre plagiatele lui Liiceanu, Plesu, Patapievici, Manolescu si Cartarescu continua, in exclusivitate, la Ziaristi Online

Adauga un comentariu!

Apăsaţi aici pentru a anula un răspuns.

Nume (necesar)

E-mail (necesar dar nu va fi publicat)

Website

CAPTCHA Code *

– Domnule profesor, omenirea a marcat, în acest an, împlinirea unui secolde la declanşarea Primului Război Mondial. Cum aţi caracteriza, în câteva cuvinte, acest sinistru al istoriei, care a provocat moartea a circa 17milioane de oameni? Sigur că, în esenţă, ne gândim la numărul de morţi şi la uriaşele distrugeri materiale. Dar, în ce priveşte […]

Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul “material” al acestui fenomen divin. “O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg […]

Ceea ce stim despre avangarda literara, artisica in general, este ca ea reprezinta factorul dinamic in miscarea artei, ca are rolul noului fata de vechi, ca este deschizatoare de drumuri, precursoare a artei viitorului, sondand noi cai de exprimare, impulsionand cursul literaturii, al artei, spre noi orizonturi, respingand traditia ca factor fosilizant, retrograd. Din acest […]

La sfarsitul anului trecut, Cotidianul a publicat poate cea mai completa sinteza a evenimentelor din decembrie 1989, realizata de unul dintre cei care a fost in miezul problemei. Noi am publicat prima parte, sub titlul: Decembrie 1989: Atacul Ungariei asupra Romaniei vazut de serviciile secrete romanesti (I). “Neorevizionismul ungar a devenit vârful de lance al […]