Disidenţa în cultura, între mit şi adevăr. Despre o aşa-zisa elita culturala românească, autodeclarată ca atare, fireşte, a început sa se vorbească pe la sfârşitul anilor ’70. Principalii ei protagonişti au fost Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, care, la data aceea, culmea ridicolului!, nici nu aveau operă. Jurnalul de la Păltiniş de Gabriel Liiceanu va vedea lumina tiparului în 1983, iar Minima moralia (cu un titlu furat) de Andrei Pleşu va putea fi citita abia în 1988. Pana atunci, băieţii mai publicaseră o prefaţă la un album, un epistolar, ceea ce presupune numai un efort de transcriere, introduceri de câteva pagini la opera altora şi nişte studii subţiri ca lama de ras şi cu titluri pretenţioase, incapabile sa te invite la lectura şi meditaţie.

Era în ele ceva crispat şi parcă împrumutat şi din alte părţi. In timp, la aceasta operaţiune nelegitima, de enclavizare a culturii romane, prin delimitarea din corpul ei a unei aşa-zise elite, au aderat şi alte persoane, nu din cale de afara de numeroase, pe care nu le mai indicam, deoarece se cunosc. şi ele pe sine, şi noi pe ele.

Interesant este faptul ca procesul în cauza s-a insotit şi cu o schimbare vizibila de comportament: nimeni nu le mai putea ajunge la nas şi aroganta din ei transpira prin toţi porii, le curgea din urechi şi supura pe la nari.

Cu toate acestea, noţiunea de disidenta a surâs elitei în curs de formare la Bucureşti, a ademenit-o şi i-a avansat promisiunea de a se constitui intr-un modus vivendi, inaccesibil pentru vulg şi intelectualii de rând. Adică pentru acei intelectuali care nu meritau sa fie incorporaţi în elita.

In 1982, elita noastră a traversat şi primul moment dificil din istoria sa. Unii din membri ei s-au înscris în mişcarea intitulata Meditaţia Transcendentala – transcendental suna frumos, nu-i asa?, şi parca te ridica deasupra a toţi şi a toate – şi au rupt cuiul.

De altfel, numai nişte oameni cu mintea beteaga, imprudenţi pana la prostie şi cu raţiune de moftangii se puteau implica în cacealmaua intitulata Meditaţia Transcendentala. Nişte oameni serioşi, cu scaun la cap, nu s-ar fi dat în mana unui individ dubios, despre care se şoptea pe la colturi ca insasi Securitatea l-ar fi scos cu mai mulţi ani în urma din tara, spre a-l utiliza în atingerea unor obiective absconse. Si după un timp petrecut în Marea Britanie, Nicolae Stoian fusese rechemat în viteza la Bucureşti, spre a servi drept năvod. Cine se prindea în năvod se prindea, cine nu, nu.

Intr-adevăr, Meditaţia Transcendentala primise toate aprobările de rigoare pentru a funcţiona, inclusiv de la institutul specializat şi de la Ministerul Invatamantului.

Deocamdată, partidul se dezinteresa de afacere, iar Securitatea o monitoriza molcom, fără intenţii malefice. Insa, la un moment dat, s-a întâmplat ceva la care nu se aştepta nimeni: cineva i-a şoptit Elenei Ceauşescu, numărul doi din partid, ca la Meditaţia Transcendentala se petrec nişte lucruri nu prea curate şi ea a decis ca de chestiunea în speţa sa nu se mai ocupe Securitatea, care dormea nesimţita în cizme, ci organele partidului comunist.

Urmând ca toţi participanţii la meditaţie sa fie excluşi din rândurile acestuia, fiecare în sedinte organizate ad-hoc în instituţia de unde primea o leafa. Securitatea nu a mai avut ce sa facă si, de ochii partidului, i-a sancţionat pe toţi cei sase ofiţeri care monitorizaseră cacealmaua, insa l-a desemnat pe maiorul Vasile Malureanu sa se ocupe în continuare de cacealma, în deplina discreţie.

Si acesta l-a agatat pe Andrei Pleşu, care i-a relatat cam tot ceea ce se petrecuse acolo. Ceea ce rezulta dintr-o scrisoare disperata adresata de Andrei Pleşu lui Nicolae Ceauşescu şi dintr-o declaraţia aparte, despre care nu se intelege prea bine în ce context s-a prestat. In ciuda acestui fapt, Securitatea nu l-a putu salva nici pe Andrei Pleşu, şi nici pe alţii ce-i relataseră ce se întâmpla sub bagheta lui Nicolae Stoian.

Noi nu afirmam ca Andrei Pleşu ar fi fost informator al Securitatii, dar ceva este neclar în toata povestea şi lucrurile s-ar lamuri pe deplin numai în cazul când dosarul ce i-a fost alcătuit de famigerata instituţie ar fi scos la lumina. Ceea ce nu se întâmpla.

Cu certitudine, în acest dosar se afla şi rapoartele redactate de maiorul Vasile Malureanu după convorbirile cu Andrei Pleşu, precum şi altfel de documente relative la disidenta falsului filosof şi a falsului istoric al artei.

Pentru ca, spre ultimii ani ’80, furaţi de moda care bântuia pe alte meleaguri, incitaţi de gesticulaţiile lui Paul Goma, nucleul dur al aşa-zisei elite, alcătuit din Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Mircea Dinescu, mai în sinea lui, mai pe lângă cine era dispus sa-l asculte, s-a autodeclarat disident.

Curând se va dovedi ca a fost o disidenta de mucava: nici nu a apucat bine sa treacă în uitare afacerea Meditaţiei Transcendentale, ca atât lui Andrei Pleşu, cat şi lui Gabriel Liiceanu li s-a permis sa plece la Heidelberg. Frumos supliment de pedeapsa, după o excludere din partid!

Chestiunea nu poate avea decât o singura explicaţie: Gogu Rădulescu. Si cei ce au trăit epoca ştiu despre ce este vorba.

Insa avizul pentru ieşirea din tara a lui Andrei Pleşu trebuia sa fie dat de Securitate şi aceasta era prudenta. In cazul ca Pleşu nu mai revenea din cele strainatati, ponoasele în capul ei s-ar fi spart. Prudenta fiind cu atât mai mare cu cat Securitatea pescuise din anturajele Europei Libere o informaţie interesanta: Monica Lovinescu dorea sa-l retina pe Andrei Pleşu în Occident, pentru a fi propulsat în funcţia de director al postului de la München.

In cele din urma, reţinerile s-au spulberat. Exista un document în arhivele Securitatii în care s-a rezumat o discuţie purtata de mai mulţi ofiţeri pe tema: sa-i dam sau sa nu-i dam voie sa plece?

Un singur ofiţer a fost de acord cu ieşirea lui Pleşu din tara şi argumentele lui au sfarsit prin a prevala. Neted spus, acesta a apreciat ca Andrei Pleşu nu va ramane în Occident şi nici nu erau şanse sa fie numit director la Europa Libera din trei motive: 1) e comod, mai bine zis leneş; 2) nu-i place sa meargă la slujba; 3) în nici o tara din lumea occidentala nu poţi deveni cineva exclusiv prin aplauzele unei gaşti pe care ai adunat-o în jurul tău.

Si aşa cum s-a dus, Andrei Pleşu s-a şi întors. In alta ordine a lucrurilor, pluteşte în aer o bănuiala justificata: de fapt, Pleşu şi Liiceanu, şi nu numai ei, reprezentau o interfaţa anume a regimului comunist cu lumea occidentala.

Când Occidentul acuza autoritatile de la Bucureşti ca nu permite oamenilor de carte sa se mişte liberi pe mapamond, rapunsul era univoc: se poate?

Cum adică nu au voie sa circule peste hotare? Priviţi, domnii Pleşu şi Liiceanu studiază la Heidelberg, Ana Blandiana străbate America de la un capăt la altul etc. etc. Ce vreţi mai mult?

Pana în decembrie 1989, şi Andrei Pleşu, şi Gabriel Liiceanu nu au făcut altceva decât sa-si ingroase anturajele cu cat mai mulţi aplaudaci. Faima lor de disidenţi era întărita în mod sistematic şi de emisiunile postului de radio din München. Pe cai subterane, Monica Lovinescu primea liste ticluite la Bucureşti, cu cine trebuia elogiat şi cu cine trebuia detestat. Si aşa mai departe.

Totuşi, când încercam sa aflam în ce a constat disidenta teribila a cuplului la care ne referim, intelegem ca a fost vorba despre o disidenta intretinuta cu banii regimului comunist. Si pentru asta nu avem nevoie de nici un document de Securitate, sunt suficiente biografiile celor doi, aşa cum ni le comunica un dicţionar al scriitorilor romani aparut sub egida Editurii Albastros.

Vreme de 15 ani, când e vorba de Gabriel Liiceanu, şi mult mai mulţi ani, daca-l avem în vedere pe Andrei Pleşu, aceştia au fost salarizaţi de Institutul de Istoria Artei fără sa facă nimic, dar nimic, nimic, exceptând sforile trase în vederea edificării unei aşa-zise elite şi în rândurile artiştilor plastici.

Ca sa nu mai vorbim şi de faptul ca la Institutul de Istoria Artei nimeni nu cerea vreunui cercetător sa-l laude pe Nicolae Ceauşescu. Daca ar fi pus cat de cat osul la munca, baietii nu si-ar fi compromis disidenta.

Mai ramane sa comentam şi afirmaţiile lui Andrei Pleşu, conform cărora, în saptamanile premergătoare evenimentelor din decembrie 1989, ar fi fost transportat pe sus la Tescani.

In primul rând, Tescanii nu sunt o puscarie, ci o casa eleganta de oaspeţi, cu frigiderele pline în permanenta. In al doilea rând, la Tescani, Pleşu nu a stat pe ghimpi, ci pe leafa. Este ridicol sa ne imaginam ca Securitatea s-ar fi temut ca nu cumva Pleşu sa sară pe baricada de la Intercontinental si, dintr-o singura rotire de sabie, asemeni unui arhanghel, sa spulbere structurile regimului comunist.

Mai degrabă, o grupare a viitoarei puteri, care ştia ce urma sa se întâmple la Bucureşti, s-a gândit sa-l pună la adăpost. Deoarece mai era nevoie de el. Dintre toţi cei la care ne-am referit, numai Mircea Dinescu a schiţat un gest de veritabila disidenta, prin interviul acordat cotidianului francez Liberation, în primăvara lui 1989. Din păcate, după cum a evoluat ulterior, atât va mai ramane din el şi din disidenta lui.

Idolii de mucava

Mulţi au avut naivitatea sa creadă ca disidenţii luptau pentru dreptul la exprimare libera, pentru libertatea creaţiei şi alte spanacuri pe care le debita retorica lor. Alţii erau convinşi ca intr-un regim de democraţie aceiaşi disidenţi vor ieşi în luminile rampei cu opere necesare şi temeinic elaborate, respinse de la tipar de editurile statului totalitar. Aiurea!

După decembrie 1989, s-a constatat ca prin sertarele disidenţilor bătea vântul, aceştia fiind mai sterpi decât nişte zarzări uscaţi. şi nici pana în zilele noastre n-au izbutit sa ne rupă gura cu ceva mai de soi.

Gabriel Liiceanu editează şi reeditează în neştire anostul Jurnal de la Paltinis – a ajuns la vreo 15 ediţii -, rasoleşte în viteza cate un volum de panseuri numai ca sa umfle un premiu şi bombardează umanitatea cu epistole ipocrite, predicând o moralitate la care el insusi nu are acces.

In timp ce Andrei Pleşu vehiculează diverse articolaşe, publicate iniţial în Dilema, prin Aspirina săracului, prin Plai cu boi şi pe unde mai poate. Iar în materie de carte sare ca o lăcusta de la o tema la alta: aduna intr-un volum aceleaşi articolaşe, curând reluate în parte în alt volum, cu titlu schimbat, ca sa nu se prindă naivii ca e vorba de acelaşi calup de brânza, învelit în alta hârtie de ziar. Cartea lui “Despre îngeri” ne mai lipsea şi ne-a dat-o.

Si unul, şi celalalt se arata a fi incapabili de o construcţie cat de cat coerenta, de o lucrare intelectuala articulata şi cu marca distincta. Mai tranşant în gesticulaţiile lui, Mircea Dinescu a ieşit definitiv din cultura. Se vede cu ochiul liber ca daca scrie mai mult de trei-patru fraze începe sa gâfâie. Unii ne asigura ca s-ar fi apucat de afaceri. In cazul acesta, de ce nu vorbeşte la Money Channel?

In schimb, în contextul tulbure din primăvara lui ’90, disidenţii noştri s-au repezit hrapareti pe sedii şi instituţii, au început sa se infiltreze în diverse structuri ale statului, şi s-au dedicat trup şi suflet unei opere de delimitare şi mai accentuata de corpul culturii romane, de ierarhizare în propriile rânduri şi de reorganizare a aplaudacilor colectionati intre timp.

Grupul de Dialog Social chiar asta a vrut sa exprime: noi, cei 22, suntem crema intelectualilor de elita şi comanda se afla la noi.

Mircea Dinescu s-a instalat în fruntea Uniunii Scriitorilor, susţinut de voturile unei turme în mare parte abrutizata de foame, şi nu s-a lăsat pana nu a dus instituţia de râpa.

Mai practic, Gabriel Liiceanu a pus mana pe Editura Politica, în împrejurări şi condiţii socotite de mulţi dubioase, şi s-a chitit pe făcut datorii. Intr-un interviu relativ recent din Observator cultural afirma fără nici o ruşine ca înjghebarea Humanitas este singura editura din tara care îşi plateste conştiincios datoriile către stat, luna de luna şi an de an.

Da’ de unde! în site-ul Ministerului Finanţelor Publice, Humanitas figurează cu mult peste 30 miliarde lei datorii, editura fiind ameninţata cu executarea silita. O executare silita care nu are loc, fiind mereu amânata, şi asta aşa, ca sa intelegem şi noi pana la ce altitudine funcţionează complicităţile dintre guvernanţi şi elita.

Si, întrucât Gabriel Liiceanu se considera un reper moral, ne simţim în drept sa-i spunem de la obraz ca un reper moral nu minte ca un birjar.

Mult mai interesanta decât a celorlalţi doi a fost cariera lui Andrei Pleşu, sub spectrul democraţiei noastre debile. In primul guvern postrevoluţionar a fost desemnat ministru al Culturii. Nu a făcut nimic altceva decât sa umfle structura acestuia cu oameni din anturajul lui.

Si cred ca motivele demisiei dlui Dan Petrescu din funcţia de secund al lui Pleşu ne-ar face sa intelegem mai multe despre ce s-a întâmplat în interregnul acela.

Intr-un guvern de sub preşedinţia lui Emil Constantinescu a fost propulsat intr-o funcţie pentru care nu avea nici cea mai minima pregătire: aceea de şef al relaţiilor diplomatice ale tarii. Si azi parca-l vad cum aluneca printre diplomaţii străini, cu capul pe o parte, cu torsul răsucit intr-o rana, asemeni unui piccolo căruia numai tava din mana ii mai lipsea.

Din poziţia ministrului de Externe n-a putut face prea multe, omleta pe care o comanda la bufet sosindu-i totdeauna fada şi rece. In schimb, a aplaudat actul de banditism internaţional al bombardării tarii prietene Iugoslavia.

Apoi, după ce si-a tras sufletul preţ de aproape un an, a ochit un alt post din care putea sa nu facă nimic pe bani cat mai mulţi şi cu maşina la scara: acela de membru al colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securitatii. Or, aici sunt mai multe de spus.

Proba de ipocrizie şi duplicitate pe care ne-a oferit-o a fost de-a dreptul monumentala: în 1982, cu pălăria în mana şi cu lacrimile în ochi se ruga de Nicolae Ceauşescu sa nu fie exclus din partidul în care intrase de la frageda vârsta de 19 anişori. Iar în 1999, pentru a forţa legea de constituire a CNSAS şi a fi acceptat în colegiu, se bătea cu pumnul în piept ca a fost exclus din fostul partid comunist.

Si ar mai fi o chestiune: o mulţime de gazetari inculţi şi certaţi cu cartea îl califica pe Pleşu drept filosof şi acesta accepta docil prestigioasa titulatura, deşi nu are opera filosofică. Dar când spui filosof, spui Hegel, spui Kant, spui Fichte sau Heidegger şi ar putea cineva sa-si închipuie ca un filosof veritabil s-ar înghesui la o sinecura sub scutul căreia sa-si pipăie concetatenii la gâlci?

Oricum, pana sa intre în pâine, şi Pleşu, şi discipolii săi, Horia Roman Patapievici şi Mircea Dinescu, l-au lăsat pe Gheorghe Onisoru, preşedintele colegiului CNSAS, sa pună instituţia pe roate, ceea ce nu a fost prea uşor, şi apoi l-au încălecat pana la sufocare. Ei făceau legea în CNSAS, nu preşedintele instituţiei. Iar azi îl scot vinovat pentru toate defecţiunile survenite în sase ani de bătuta pe loc.

Atunci când devenise prea limpede ca lucrurile nu mergeau bine acolo, pe cotita strada a Dragoslavelor, o comisie parlamentara a investigat activitatile instituţiei şi a ajuns la concluzia ca Pleşu participase la mai puţin decât jumătate din şedinţele de colegiu. Nici frecventa lui Horia Roman Patapievici şi Mircea Dinescu nu era strălucita.

Ei nu veneau la serviciu, se duceau la diverse televiziuni sa ne explice în ce împrejurări dificile erau nevoiţi sa lucreze. Iţi venea sa le plângi de mila. De cele mai multe ori nu se duceau la serviciu nici măcar în ziua de leafa, aceasta fiindu-le livrata pe card.

Cu toate acestea, nu s-ar spune ca n-au făcut chiar nimic. Direct sau prin ricoşeu, adică prin documente distribuite unor ziarişti amatori de scandal, i-au deconspirat ca informatori ai Securitatii pe Dan Amedeo Lazarescu, pe Mircea Ionescu-Quintus, pe istoricul Dan Berindei, oameni trecuti de 80 de ani, şi pe Raoul Sorban, care sărise binişor peste 90.

Aceştia sa fi fost vinovaţi pentru atrocitatile regimului comunist? Dimpotrivă, toţi erau victime, cu ani de puscarie în spate. Pe Dan Amedeo Lazarescu au reuşit sa-l ucidă, omul n-a mai trăit multa vreme după ce a fost târnosit la televiziuni şi în presa, iar Mircea Ionescu-Quintus trage şi astăzi ponoase.

Relaţiile dintre Dan Berindei şi fiul sau Mihnea nu erau deosebit de prieteneşti, ori Mihnea era prietenul treimii amintite mai sus, şi aceasta s-a gândit sa-i administreze un perdaf istoricului mai mult decât reputat ca sa justifice atitudinea neloiala a fiului sau.

In ceea ce îl privea pe Raoul Sorban – strălucitul istoric al artei s-a stins intre timp -, ştiam foarte bine ca Pleşu îl duşmănea de peste 30 de ani. Nu ştiu ce va fi fost intre ei, dar a tine în tine o duşmănie preţ de aproape o viata de om, şi s-o faci sa explodeze atunci când iţi vine bine, mi se pare ceva de neconceput cu o minte constituita normal. Nu întâmplător, mulţi m-au avertizat ca om mai răzbunător decât Pleşu este greu de găsit în aceasta tara.

In sfarsit, ultima sinecura înhăţată de Andrei Pleşu a fost aceea de consilier prezidenţial, în care a rezistat doar un an şi ceva. Nu ştim de ce a fost zburat de la Cotroceni, dar nu s-ar spune ca n-a realizat ceea ce îşi propusese de la bun început: înlocuirea dlui Augustin Buzura de la conducerea Institutului Cultural Roman prin discipolul şi colegul sau de elita Horia Roman Patapievici.

Si nici după ce au scăpat de dl Buzura nu-l slăbesc cu aluziile ca ar fi şi acesta un fost colaborator al Securitatii. De ce? Pentru ca au depistat undeva un document nesemnificativ, din care ar rezulta ca romancierul ar fi întreţinut câteva conversaţii cu colonelul Ilie Merce.

Pai Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici şi Mircea Dinescu au ajuns sa decidă cu cine aveam şi cu cine nu aveam voie sa stăm de vorba? Nu le este putina ruşine?! Sa trecem şi peste asta şi sa reamintim cititorilor ca, în prezent, Horia Roman Patapievici editează manopera lui Andrei Pleşu în ţinuta de lux, destinata străinătăţii.

Serviciu contra serviciu. Dar ştim de pe acum ce se va alege de aceasta ediţie de lux. Va fi distribuita pe la diverse ambasade şi centre culturale romaneşti, se vor organiza lansări la care vor participa câţiva foşti colaboratori ai Europei Libere, iar la Bucureşti se va minţi copios prin ziare ca ediţia operelor lui Pleşu s-a bucurat de o primire triumfala în Occident.

In realitate, ediţia va sucomba prin debaralele centrelor culturale şi ambasadelor evocate mai sus. Am trăit sase ani în străinătate şi ştiu foarte bine ca balivernele lui Andrei Pleşu nu vor avea nici o trecere dincolo de hotare.

Constienti de deznodământ, baietii poarta bătălia aici, printre aplaudacii cu care s-au înconjurat. în aproape toate televiziunile au fost infiltraţi oamenii lor. TVR Cultural e la dispoziţia lor. Realitatea TV au acaparat-o cu totul.

Tot oamenii lor sunt infiltraţi în redacţiile mai tuturor cotidianelor, cu misiunea de a le face o reclama incontinenta. în materie de premii, ei stabilesc juriile şi tot ei încasează paralele.

Intr-un an este premiat Andrei Pleşu, în celalalt an Gabriel Liiceanu şi la intervale mai largi i se arunca şi lui Horia Roman Patapievici cate o ciozvârta. Pe Mircea Dinescu nu-l premiază pentru ca nu au pe ce. Mint de ingheata apele în ceea ce priveşte tirajele proprii, pasămite epuizate, umflându-le pana la dimensiunea unor ficţiuni.

Şi nu au pierdut din vedere nici reorganizarea milităreasca a aplaudacilor. Treptat, s-au format în jurul lor trei cercuri concentrice, dintre care unul mai larg şi mai numeros, alcătuit din aplaudacii de circumstata, adică din cei ce au auzit, undeva, de la cineva, ca Pleşu şi Liiceanu ar fi geniali. şi ce îşi zic oamenii, evident derutaţi: hai sa batem şi noi din palme, ca n-o fi nici o nenorocire.

Al doilea cerc e mai strâns, insa monolit, fiind alcătuit din fideli. Ajunge ca elita sa schiţeze un gest şi parca-i auzi exclamând: ah, Pleşu! ah Liiceanu! şi cad apoi de extaz pe spate. Ultimul cerc este şi mai restrâns, fiind rezervat gărzii lor pretoriene, celor ce sunt gata sa-ti sară la beregata când iţi permiţi sa etalezi obiecţii.

Din experienţa proprie am identificat în acest cerc pe unul Nicolae Coande de la Craiova, pe poetul Radu Gheo, pe romancierul de reputaţie europeana Ioan T. Morar, pe Carmen Musat, directoarea revistei Observator cultural, pe Radu Paraschivescu, cel mai mare cronicar de televiziune al tuturor timpurilor, pe Marius Oprea, consilier prim-ministerial pe probleme de securitate naţionala, fără certificat ORNIS, pe Ralu Filip, preşedintele Consiliului Naţional al Audiovizualului.

Dar sunt mult mai mulţi. Daca le place sa se închine la idoli din paianta şi mucava, sa le fie de bine!

Un serial de Mihai Pelin, 2007

Sursa: Blogul lui Victor Roncea

Adauga un comentariu!

Apăsaţi aici pentru a anula un răspuns.

Nume (necesar)

E-mail (necesar dar nu va fi publicat)

Website

CAPTCHA Code *

– Domnule profesor, omenirea a marcat, în acest an, împlinirea unui secolde la declanşarea Primului Război Mondial. Cum aţi caracteriza, în câteva cuvinte, acest sinistru al istoriei, care a provocat moartea a circa 17milioane de oameni? Sigur că, în esenţă, ne gândim la numărul de morţi şi la uriaşele distrugeri materiale. Dar, în ce priveşte […]

Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul “material” al acestui fenomen divin. “O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg […]

Ceea ce stim despre avangarda literara, artisica in general, este ca ea reprezinta factorul dinamic in miscarea artei, ca are rolul noului fata de vechi, ca este deschizatoare de drumuri, precursoare a artei viitorului, sondand noi cai de exprimare, impulsionand cursul literaturii, al artei, spre noi orizonturi, respingand traditia ca factor fosilizant, retrograd. Din acest […]

La sfarsitul anului trecut, Cotidianul a publicat poate cea mai completa sinteza a evenimentelor din decembrie 1989, realizata de unul dintre cei care a fost in miezul problemei. Noi am publicat prima parte, sub titlul: Decembrie 1989: Atacul Ungariei asupra Romaniei vazut de serviciile secrete romanesti (I). “Neorevizionismul ungar a devenit vârful de lance al […]