Mihail Sebastian s-a hotarat sa dezbata problema iudaismului. Si o face pe un caz concret. El alege un moment oarecum istoric, cam ultimii zece anii a framantarilor noastre politice, si incearca a stabili in acest cadru viata de nadejdi, de lupta si de suferinta a unui evreu neprevenit – dar pentru asta numai putin evreu – care e o fiinta originara, poate chiar fiinta lui originara, Iosef Hechter. Iosef Hechter se chinuieste. Dar pentru ca Mihail Sebastian vrea sa rezolve o problema, in sensul ca el vrea sa inteleaga de ce se chinuieste si daca nu poate fi si altfel, Iosef Hechter traieste lucid, adica dedublat, drama aceasta a iudaismului. Punctul de ajungere a acestui Iosef e oarecum surprinzator: pornind pe calea rationalista – specific iudaica – a lui DE CE?, eroul nostru sfarseste prin a adopta, metodic, atitudinea statica a lui Ghita Blidaru, care, intrucat e orientala, poate fi insusita si de evrei (cel putin de evreul mistic) de indata ce ea face fondul gandirii aritmetizante a lui Spinoza, dar nu e mai putin straina evreului de azi care, inclestat in lupta cu problematica rasei lui, vrea sa fie un luptator. Rezultatul? Iosef Hechter nu izbuteste sa explice nimic. In schimb, el constata; constata ca Iuda sufera si se chinuieste; si ca nu se poate altfel.

Numai ca constatarea aceasta este lipsita de necesitate. E adevarat ca de cand e lumea si de cand sunt evreii – caci in adevar evreii sunt de cand lumea – neamul acesta a suferit. Din faptul suferintei lui permanente, insa, nu se poate scoate decat inductiv, adica ipotetic, sub beneficiu de inventar, caracterul necesar al suferintei lui. Si asta e insuficient. Pretinzand, deci, ca si Iosef Hechter ca Iuda va agoniza pana la sfarsitul lumii, eu cred ca pot demonstra ca nu se poate altfel. Si pentru ca Iosef Hechter nu o face, se ingaduie Mihail Sebastian lui Ghita Blidaru sa spuna aici ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter.

A cauta problemei iudaismului o solutie generala in ordinea publica este o operatie lipsita de sens. Caci de indata ce Iuda sufera si trebuie sa sufere, e de la sine inteles ca ori de cate ori se va pune undeva, intr-un conflict, problema iudaismului, ea se va rezolva in sensul suferintei evreilor – ceea ce nu e o solutie! Si se va rezolva astfel nu pentru ca oamenii sunt rai sau nedrepti, ci pentru simplul motiv ca Iuda trebuie sa sufere. Asa fiind, drama iudaismului nici nu este o problema politica, o asemenea problema implicand intotdeauna o solutie, ci pur si simplu un fapt. Evreii pot da, din punct de vedere politic, material pentru o problema popoarelor in mijlocul carora locuiesc sau cu care sunt in contact. Aceste probleme isi au, desigur, solutiile lor, bune sau rele, dar solutii. Astfel, Spania a rezolvat, sau a crezut ca rezolva, la sfarsitul secolului XV, problema evreiasca, izgonind pe evrei din tara. Dar asta nu rezolva problema iudaismului ca atare; ci, dimpotriva, confirma numai faptul dramei iudaice.

Aceasta inseamna: drama iudaica nu poate fi dezlegata, pentru ca ea nu e o problema, ci un fenomen. Fenomenul acesta poate fi insa cunoscut, adica inteles. Pe ce cale si prin ce metoda? Daca drama iudaica ar putea fi dezlegata intr-un fel oarecare, ea ar fi un fenomen de relatie. Conflictul s-ar ivi dintr-o defectuoasa luare de contact intre evrei si ceilalti oameni, contact care ar putea fi amendat, ajustat. Cum insa conflictul acesta e permanent, indiferent de timp si loc, sau mai exact, daca conflictul acesta e permanent – asa cum constata eroul nostru si cum cred si eu – atunci trebuie sa conchidem cu necesitate ca pricinile conflictului sunt in evreu. Asa fiind, indicatia metodica e precisa; daca evreul trebuie sa sufere, suferinta lui trebuie sa-si aiba originea in el insusi. Iar cum suferinta e o boala, pentru ca rupe armonia creatiei lui Dumnezeu, evreul trebuie sa fie substantial bolnav. De aici urmeaza ca, pentru a dezlega taina suferintei permanente a lui Iuda, e nevoie sa stim ce inseamna a fi evreu.

Eu stiu ca metoda obisnuita in cercetarea „chestiunii evreiesti” nu e aceasta. Antisemitii, de pilda, procedeaza tocmai pe dos, in chip empiric. Eu stabilesc anume ca exista un conflict statornic intre evrei si celelalte neamuri, conflict care la anumite momente cauta dezlegari tari. De pe urma acestor dezlegari evreii sufera, desigur. Dar vina e numai a lor, pentru ca de cand exista ei nu au facut decat blestematii. E inutil sa starui prea mult asupra lipsei de valoare a acestei metode. Voi spune numai ca ea nu poate fi concludenta; rezultatele ei pot fi folosite tot asa de bine de evrei impotriva antisemitilor.

Intr-adevar, cum stabilesc antisemitii vina evreilor? In cel mai bun caz, in care nu se multumesc numai cu afirmatii, prin enumeratie: se citeaza cazuri, unu, doua, o mie, in care evreii s-au dedat la blestematii. E asta o dovada? Nu. Pentru ca la o mie de fapte vinovate, evreii pot aduce oricand o mie de fapte de lauda. Sunt raufacatori? Da. Dar sunt si binefacatori ai omenirii. Sunt jecmanitori? Desigur. Dar sunt si filantropi. Sunt tradatori in razboi? Se poate. Dar sunt si atatia care au murit simplu si cinstit. Si asa mai departe. Deci, daca antisemitii spun: e drept sa suferiti, pentru ca sunteti rai, evreii pot raspunde: nu e drept sa ne chinuiti, pentru ca suntem buni. Cine are dreptate? Si unii si altii. Asta inseamna insa: nici unii, nici altii. Cum asta? Pentru ca metoda lor de dovada prin enumerare nu poate fi concludenta.

Inapoi deci la cealalta metoda: Iuda se chinuieste. De ce? Nu exista aici un „de ce”. Iuda se chinuieste pentru ca… e Iuda. In acelasi fel in care soarele lumineaza, calul are patru picioare sau suma unghiurilor unui triunghi este egala cu 180 de grade, evreul sufera, adica e substantial bolnav. Dar atunci, ce este un evreu?

Chestiunea nu e chiar asa de simpla. Raspunsurile trebuie in orice caz pregatite. De aceea, mai intai: cand e cineva evreu? Problema asta am mai dezbatut-o odata, intr-o discutie cu Dl I. Frollo, asupra asa-zisilor romani catolici. Discutia nu a dus la o concluzie unica, pentru ca punctele de plecare ale fiecaruia erau diferite. Anume, nu ne inteleseseram asupra intrebarii: cand este cineva roman? Sa reiau deci lamurirea punctului meu de vedere, cu atat mai mult cu cat elucidarea acestei chestiuni este esentiala pentru cele ce ne preocupa aici. Calitatea de roman, evreu, turc sau neamt e o chestiune de apartenenta: faci parte dintr-o colectivitate, dintr-o comunitate.

Asta se poate intampla in doua feluri: subiectiv, printr-un act de marturisire; obiectiv, prin aceea ca esti vehicul al unei istorii. Prima modalitate nu este efectiva, caci nu este suficient sa faci o marturisire de credinta iudaica pentru a fi, de pilda, evreu. Mai mult insa, poti declara, poti simti, poti crede ca nu esti evreu, si totusi sa fii. Asa spuneam si eu alta data, ca apartenenta la o comunitate oarecare nu e un act de vointa individuala. Asa cred si acum. Cineva poate sta in slujba unei colectivitati, ii poate face servicii eminente, isi poate jertfi chiar viata pentru aceasta colectivitate, dar asta nu il apropie in fond cu nimic de ea. Germania a purtat razboiul gratie activitatii a doi evrei: Haber si Rathenau. Prin aceasta insa Haber si Rathenau nu au devenit germani.

Au slujit, dar din afara, de dincolo de zidurile comunitatii spirituale germane. E nedrept? Intrebarea nu are nici un sens; e un fapt. Asa fiind, singurul fel real de a fi evreu, francez sau mai stiu eu ce, e sa fii purtator al istoriei respective. Da, sigur, precizarea aceasta este facuta mai mult din imponderabile; ca atare, ea este acceptata mai greu, mai ales in epoca noastra care abia acum incepe sa recapete sensul imponderabilelor. Nu e vina mea insa. Eu nu pot judeca fara imponderabile. Si nici nu vreau, caci numai ele sunt in stare a exprima si transmite direct relatiile mai complexe. Esti deci roman sau evreu sau german daca esti fructul unei istorii. Fructul firesc si normal. Caci ca in orice proces de viata, se pot ivi si aberatii – congenitale sau altfel.

Actul de constiinta, prin care sa te recunosti a fi membru al unei comunitati spirituale – expresie a unei aceleiasi istorii – poate cel mult adauga la romanitatea ta, si inca numai la intensitatea si precizia acestei romanitati. Poti fi insa foarte roman si fara a-ti da seama de asta. In acelasi fel in care un stejar este un stejar… fara sa o stie. Prin urmare: esti roman, evreu sau grec, nu printr-o marturisire de credinta, ci prin vehicularea unei istorii; calitatea aceasta nefiind – inca odata – un act individual de vointa, ci o stare naturala.
Iosef Hechter nu ignora aceste adevaruri fundamentale.

El are prilejul sa le descopere in chiar familie lui. In fiecare evreu sunt active doua momente: unul al traditiei iudaice, altul al sotului natal. Traditia iudaica e una singura; solul natal – diferit. Exista un evreu rus, dupa cum exista un evreu roman sau un evreu germen. Asta e un fapt, dar un fapt creator de confuzii. Ca e fapt se poate dovedi usor. Sunt atatia evrei care au parasit tara romaneasca. Au parasit-o de nevoie, ca doar nimeni nu-si ia lumea in picioare de placere.

Au plecat, deci, de cele mai multe ori ocarandu-ne. S-au asezat prin strainatati si daca au izbutit in viata, au continuat sa ne ocarasca. Ciudat insa: in casele lor vei gasi intotdeauna o odaie romaneasca; pe masa lor adesea mamaliga si sarmale… de porc; iar in suflet, nu arareori o umbra nostalgica. Va sa zica solul natal lucreaza. Dar lucreaza cum? Cu intensitati diferite. In neamul lui Iosef Hechter de pilda, oamenii din partea tatalui, negustori de grane in schela Brailei, in contact permanent cu realitatile concrete, stau precumpanitor sub semnul locului.

In cei din partea mamei, meseriasi in contact cu materia moarta si talmudisti traind in abstractiuni, capabili deci a se sustrage specificului geografic, precumpaneste traditia iudaica. Iosef Hechter o stie. In aceasta discriminare insa sta si originea confuziilor. Caci gandul aluneca. Intr-adevar, iata cum gandesc unii: daca in fiecare evreu exista doua momente, unul al traditiei si unul al locului, atunci diagrama fiecarui individ va fi data de proportia in care se amesteca cele doua momente constitutive. Care sunt insa limitele intre care variaza aceste doua momente?

Teoretic ele cresc si descresc in sens contrar, iar limita descresterii poate fi zero. Descreste momentul geografic pana la zero in favoarea traditiei, evreu roman devine evreu pur. Descreste dimpotriva pana la zero momentul traditiei iudaice, evreul roman devine roman pur. Este iluzia asimilista si este iluzia atator evrei care se cred sincer romani si pe care miscarile pasionale antisemite ii surprind pana la disperata naucire. Pe nedrept insa. Intr-un fel, antisemitismul nu e pentru ei decat o chemare la ordine: adu-ti aminte ca esti evreu! Stiu, Iosef Hechter va protesta. El va spune: numeste-ma cum vrei, eu stiu insa ca sunt un om de la Dunare si ca Dunarea Brailei face parte din fiinta mea. Face? Nu o vom contesta. Dar in ce masura? Sunt in elementele constitutive ale fiintei omenesti momente esentiale si momente accidentale; de adanc si superficiale.

Esti tu, Iosef Hechter, om de la Dunarea Brailei? Nu, ci evreu de la Dunarea Brailei. Asta e de retinut: cresc si descresc cele doua momente, al traditiei si al locului, in fiinta unui evreu. Dar, pe cand climatul geografic se poate inchirci pana la foarte aproape de zero, cel spiritual observa o limita sensibil deasupra lui zero, sub care nu coboara niciodata. Ceea ce face ca evreul sa fie evreu oriunde ar fi el. Asa este. Si asa si trebuie sa fie. As zice chiar, asa e bine.

Nationalitatea este deci o stare organica. Cu cat un om este mai viu, cu atat el e si mai national. Marturisirea de credinta de care aminteam mai sus e si ineficienta, si ineficace. Dovada: sunt atatia oameni care se declara categoric romani, cu o genealogie fara cusur, dar care au incetat a mai fi romani. Nu sunt nimic. Acestea sunt exemplarele hibride, degenerative ale natiunii. In ordinea vietii publice ele nu creeaza nimic sau creeaza valori formale, pline de artificialitate.

Vitalitatea lor e atat de redusa incat de cele mai multe ori, in ordinea fiziologica, nu au copii. Sa observam ca hibriditatea aceasta nu ataca deloc inteligenta. As zice chiar dimpotriva: ascute, uneori pana la morbid, instrumentul inteligentei; dar numai pe cel al inteligentei formale, care despica, analizeaza si, neputand intelege, nici nu poate crea. Sa retinem aceasta corelatie: logica luata ca instrument de creatie, nu de transmitere a adevarurilor – lipsa de solidaritate cu viata – incapacitate creatoare sub orice raport – caracter anational. Exemple? S-ar putea cauta printre oamenii care fac politica statului nostru de astazi, o politica asa de putin nationala, adica asa de putin legata de structura neamului romanesc.

Sa nu mai insistam insa. Exemplele acestea nu sunt interesante. Ca orice hibrid. Sa revenim la chestiunea noastra: cand e deci cineva evreu? Dupa cele spuse, raspunsul se desprinde suficient de clar: cand traieste istoria evreiasca, indiferent daca e constient de asta si indiferent daca o vrea sau nu. Asta inseamna ca, pentru a intelege ce e un evreu, e nevoie sa stim ce e istoria evreiasca.

Dezbaterea acestei chestiuni comporta, recunosc, un efort de obiectivitate. Dar ma socotesc in stare sa-l fac si de aceea ma incumet a duce dezbaterea pana la capat. Istoria evreilor e pentru ei un lung sir de suferinte nejustificate. Pentru „ceilalti”, suferintele evreilor nu sunt decat rezultatul unei reactii indreptatite la tot raul pe care evreii il aduc in mijlocul neamurilor cu care traiesc. Fiecare dintre parti socoteste deci ca dreptatea e de partea ei. Ce e de facut? Eu cred ca cel mai simplu e sa lasam deocamdata afara din preocuparile noastre chestiunea dreptatii. Sa nu mai vorbim deci de suferinte „nejustificate” si reactii „indreptatite”; sa vorbim numai de suferinte, de suferintele evreilor.

Asadar: Jehuda patet. De ce?

Sa pornim de la faptul brut, asa cum e trait si infatisat el chiar de catre evrei, incercand a stabili in ce consta aceasta suferinta. Se constata ca intre evrei si popoarele in mijlocul carora traiesc au existat intotdeauna nepotriviri si neintelegeri, de pe urma carora evreii au fost supusi unui regim deosebit, din care pentru ei au izvorat intotdeauna suferinte. Regimul acesta s-a aplicat evreilor si individual, si colectiv, dupa imprejurari. Nu se poate nega, de pilda, un sentiment general de ura si dispret al popoarelor fata de evrei, sentiment care le creeaza acestora, fie si numai moralmente, o situatie de paria care sta la baza tuturor actiunilor de pe urma carora evreii au sa sufere. Sa observam insa ca incordarea dintre evrei si celelalte neamuri nu e un fenomen constant. Sunt adesea perioade in care domneste linistea deplina si in care neamul evreiesc prospera.

Cand sufera evreii? Cand sunt evreii – ca sa intrebuintez o expresie de-a lor – persecutati? In momente de criza. Aceasta criza poate fi de doua feluri: provocata de evrei si provocata de alte pricini. Marile si sangeroasele miscari antisemite din Anglia inceputurilor timpurilor moderne, de pilda, isi au explicatia in actiunea evreilor. Intr-adevar, purtatori ai spiritului capitalist, evreii au intreprins atunci in Anglia disolutia economiei agrare. Nimic mai firesc deci ca cei pagubiti – posesorii si lucratorii de pamant – beneficiarii sistemului de economi agrara, sa reactioneze. De altfel, faptul nu e specific Angliei, ci general. Asupra lui am avut prilejul sa insist si altadata.

Sunt insa cazuri in care evreii nu au nici o vina. Se intampla, de exemplu, in Rusia tarista, ca ori de cate ori guvernul se gasea in dificultati si avea nevoie de o diversiune, sa organizeze cate local sau mai intins, dupa nevoie. Mai ales aceste fapte le subliniaza evreii, ca sa arate ca sunt persecutati, si inca pe nedrept. Caci, zic ei, justificare obiectiva pentru asemenea pogromuri nu exista. Exista numai o ura subiectiva impotriva noastra, iar aceasta ura e si pricina suferintelor noastre.

Sa cercetam obiectiv aceasta afirmatie. Mai intai, pogromurile nu sunt o inventie ruseasca si nu s-au exercitat numai asupra evreilor. Daca ne aducem bine aminte, Roma imperiala cunostea si ea asemenea procedee, iar victimele erau foarte adesea crestinii. Ca sa nu luam decat un exemplu. Exemplul acesta e suficient insa pentru a stabili un fapt, anume ca nu exista la ne-evrei o singura directie de destindere a unei situatii incordate – impotriva evreilor. Deci nu calitatea de evreu este aceea care lucreaza asupra ne-evreilor ca o carpa rosie asupra taurului. Nu calitatea de evreu, ci altceva. Ce anume? Sa incercam sa intelegem.

Este adevarat ca procedeul amintit mai sus era foarte intrebuintat in Rusia. E iarasi adevarat ca un asemenea procedeu ar putea fi intrebuintat si in alte tari cu climate politice si de ethos asemanatoare. Dovedeste insa aceasta ca pricina unor asemenea agitatii e subiectiva? Greu de admis. Vedeti, cand diavolul a vrut sa ispiteasca pe cei dintai oameni in Rai, el nu s-a indreptat spre Adam, ci spre Eva. De ce? Pentru ca stia ca Eva va ceda mai usor ispitei. La fel si politia ruseasca care organiza pogromurile; ea oferea maniei publice ca tinta pe evrei. De ce? De ce oare agitatorii acestia nu ridicau lumea impotriva tatarilor, a ungurilor sau a francezilor? De ce, presupunand ca premiza evreilor (evreii, cal de bataie pentru toti agitatorii) este adevarata, de ce toate instigarile acestea au ca obiect evreimea? E simplu, se va spune: pentru ca asemenea instigari prind intotdeauna, iar agitatorii stiu asta.

O stiu agitatorii antisemiti astazi asa cum o stiau, acum vreo 18 veacuri, si agitatorii anticrestini. Foarte bine, numai ca in acest caz trebuie sa existe in evreii de astazi si de totdeauna, trebuia sa existe in crestinii de acum 18-19 veacuri, un element obiectiv care sa-i faca apti sa aprinda mania publica, exact in acelasi fel in care slabiciunea congenitala a Evei o facea apta sa cedeze ispitelor diavolului.

Care e acest element?

Datele de mai sus cadreaza o elementara problema de psihologie a multimilor. Pentru ca o categorie de oameni sa poate deveni obiectul descarcarii patimilor maselor, e nevoie de mai multe elemente. Tinand cont ca asemenea descarcari, intrucat sunt fapte de psihologie colectiva, nu isi au de cele mai multe ori decat origini nerationale, vom spune ca o categorie de oameni nu e aleasa victima de catre agitatori decat:

1. Cand ea constituie o grupa fundamental diferita de masele in mijlocul carora traieste;

2. Cand deosebirile acestea, devenite constiente si intelese ca tot atatea motive de superioritate asupra neamurilor din jur, au ca urmare un proces voit de secesiune, care duce la izolarea numitului grup inauntrul chiar a societatii respective;

3. Cand pe de urma acestei izolari, viata in interiorul grupului capata anumite forme ezoterice, pline de mister pentru cei din afara;

4. Cand grupul acesta reprezinta o primejdie permanenta pentru ordinea celor din afara, pentru structura spirituala, sociala sau economica a sistemului lor.

Aceste patru elemente se verifica complet in cazul persecutiei crestinilor in Imperiul Roman. Intr-adevar: atat prin felul lor de viata, cat si prin ethosul lor, prin intelegerea lumii si prin sensul general pe care il dadeau ei existentei si actiunilor omenesti, crestinii erau fundamental deosebiti de stapanii Romei. Mai mult decat atat: constienti de valoarea Adevarului absolut in stapanirea caruia erau ca inchinatori ai lui Hristos, ei ducea o viata separata de a celorlalti, cu o practica a cotidianului care diferea categoric nu numai in cele religioase, silindu-i sa se izoleze, daca nu pentru altceva, cel putin pentru a se feri de ispita vietii pagane. De aici traiul in comunitati, topografic inchise, adevarate ghetto-uri inauntrul carora nu patrundea nici ochiul cel mai indiscret – daca nu era al unui initiat – si tot de aici taina care invaluia aceasta viata si care facea posibile zvonurile cele mai fantastice. Exista un basm cu omorul ritualic? Exista.

Dar de ce se plang evreii? Nu a existat un basm cu crestinii otravitori de fantani? Iar evreii, nu au ei oare nici o vina, nu au avut ei nici un rol in raspandirea acestor basme? Iata dar, istoria nu face decat sa se repete. Fata de Imperiul Roman crestinii insa mai indeplineau o functiune: aceea de element dizolvant al asezarii romane. Va fi spus Hristos: dati Cezarului ce e al Cezarului. Asta insa nu apara imperiul impotriva dinamitei crestinismului, iar primejdia aceasta o simteau stapanii, si reactionau. Reactionau prin… pogromuri. Incercand sa explice acest fapt, unii spun: pentru ca crestinii erau purtatorii unei miscari revolutionare.

Evreii spun despre ei insisi: pe noi nu ne pot suporta decat retrograzii; numai retrograzii sunt antisemiti – si anume pentru ca evreii sunt revolutionari, aducatori de progres. E inexact. Evreii nu sunt aducatori de progres, printre altele pentru ca… progresul nu exista. Evreii aduc schimbare, nu progres, si inca nici asta intotdeauna. Iata, de pilda, astazi. Singura tara revolutionara azi in Europa e Germania. (Italia nu e inca revolutionara. Iar Rusia, care cu Lenin a fost formal revolutionara – in fond nu, pentru ca marxismul nu e fata de rationalismul cartezian in nici un fel revolutionar – deci Rusia, care cu Lenin a fost formal revolutionara, a incetat sa mai fie in momentul in care – sau: daca – omul de stepa Vorosilov a capitulat in fata lui Stalin, care devine din ce in ce mai mult omul tehnicii, adica mostenitorul lui Petru cel Mare, in asa masura incat urmeaza sugestiile Frantei si se intoarce inapoi in Europa).

Deci singura tara revolutionara azi in Europa e Germania – iar Germania de azi e antisemita. Nu e deci adevarat ca evreii sunt intotdeauna si peste tot un ferment revolutionar. Si chiar daca ar fi asa, asta tot nu ar explica pasiunile dezlantuite impotriva lor. Nu e adevarat ca popoarele se ridica impotriva oricarei revolutii. Nu, ci popoarele se ridica impotriva revolutiilor atunci cand acestea ataca geniul lor national, ethosul lor. Le suporta insa, mai mult – le sustin atunci cand ele merg catre o potentare a acestui ethos. Intorcandu-ne la cazul nostru: crestinismul reprezenta fata de geniul roman o formula daca nu chiar diametral opusa – ceea ce totusi s-ar putea sustine – in orice caz o formula fundamental deosebita. Roma trebuia sa inteleaga – iar instinctul ei nu a inselat-o – ca, prin inflorirea crestinismului, ideea de stat romana nu putea decat sa sucombe. De aceea a si reactionat. (Cu cat succes, s-a vazut. Dar asta e o alta chestiune). Iata deci originea sau explicatia persecutarii crestinilor sub Imperiu.

Intrebarea e: au fost si sunt oare evreii fata de toata lumea in situatia in care se aflau crestinii fata de Imperiu? Sa vedem.
Evreii sunt poporul ales. Asta trebuie sa o marturiseasca nu numai orice evreu, ci si orice crestin. Evreii sunt poporul ales pentru ca ei au facut cu Dumnezeu primul legamant. Ei stiu asta. Un popor ales are insa de indeplinit un rol: el nu e ales din cauza a ceva, ci pentru ceva, intr-un anumit scop.

Dar pentru a-si putea indeplini misiunea sa, un popor trebuie sa se pastreze ca popor ales. Asta iarasi au inteles-o evreii. De aceea in istoria lor, inca de la inceput se poate identifica extrem de lesne o tendinta constanta de a-si sfinti viata, dar si de a o pastra pura de orice contact cu cei de alta credinta. In tara lor, cand aveau una, si in toate celelalte tari unde ii aruncau nenorocirile nationale sau neliniste lor scormonitoare care ii punea mereu pe drumuri – de fapt foarte multi evrei au trait in diaspora chiar pe vremea independentei statului lor – ei traiau despartiti de ceilalti oameni, in comunitati rigid inchise.

Constiinta superioritatii credintei lor, constiinta superioritatii lor ca popor ales nutrea in ei un imens orgoliu care astazi, dupa atata nenorociri si suferinte, e tot asa de intact cum era in timpurile de cea mai mare stralucire nationala (caci au avut si momente din astea). Desigur, evreii au fost intotdeauna un corp strain in mijlocul neamurilor cu care au venit in contact. Iar daca e adevarat ca „différence engendre haine”, atunci au fost si urati. Sa se recunoasca insa ca daca procesul acesta de diferentiere, de singularizare, de izolare, este asa de departe dus astazi incat intre evrei si celelalte neamuri nu se mai pot arunca punti statornice, apoi el a fost initiat nu de celelalte neamuri, ci chiar de evrei.

Vechiul Testament este o lege care e si a noastra, a crestinilor. Intrucat si noi o marturisim, ar trebui ca intre noi si evrei sa fie ceva comun: Vechiul Testament. Si totusi nu e, pentru ca ceea ce constituie fondul ethosului evreu nu e legea cea veche, ci comentariul ei. Sta scris doar ca Tora e apa, iar Mishna e vin. Asta isi are insemnatatea ei, enorma. S-a intamplat cu Vechiul Testament la evrei ceea ce s-a intamplat mai tarziu cu Evanghelia la catolici. Nu era valabila decat sub garantia Bisericii (Augustin), adica in lumina comentariilor. Nu comentam. Chestiunea e cunoscuta: Talmudul a luat locul Torei. Nu chiar dintr-odata, ci cu lupte grele care nu s-au terminat decat atunci cand a fost arsa opera lui Maimonide, More Nebuchim. Asta inseamna insa veacul al 14-lea. Pana dupa 1300 au luptat urmasii fariseilor pentru impunerea spiritului exclusivist, in virtutea caruia evreii trebuiau sa se sina departe de orice atingere cu celelalte neamuri, fie ca era vorba de persi sau de romani, de greci sau de alexandrini, de arabi sau de crestini. La aceasta data insa izbanda rabanitilor era desavarsita; separatia intre evrei si celelalte neamuri complet realizata.

Cand insa cineva vrea sa se tina departe de tine pentru ca te dispretuieste, pentru ca te socoteste mai jos decat el si nedemn de a avea vreo legatura cu el, reactia ta e fireasca: incepi a-l socoti drept dusman, in orice caz de alta natura decat a ta. Procesul de separatie initiat de evrei continua sa fie adancit de ceilalti. La aceasta a contribuit, daca mai era nevoie, inca un fapt, de ordin strict concret. Evreii sunt desigur mistici, dar sunt in acelasi timp si rationalisti. Proba: Kabbala. (Hasidismul – care e inauntrul iudaismului, fata de rationalismul talmudic, cam ceea ce e in catolicism franciscanismul fata de scolastica tomista – nu e nici pe departe un element hotarator in plamadeala ethosului iudaic). De la talmudist insa, pana la zaraful cantaritor de aur si imprumutator de bani, nu e nici macar un pas. Sunt unul si acelasi lucru. Evreii au fost, in toate timpurile, exceptionali manuitori de bani.

Calitatea aceasta a lor i-a adus in preajma regilor si ai mai-marilor tuturor neamurilor, carora le-au facut servicii adesea eminente. Evreii nu au stiut insa, nu au inteles niciodata – cu toate necazurile care au cazut pe capul lor – ca nu exista mai mare nenorocire decat a sluji contra rasplata pe cei mari. Pentru ca ceea ce-ti pot da stapanitorii neamurilor ca plata sunt privilegii, iar privilegiile nu pot fi decat un izvor de nenorocire. Privilegii pentru neamul lor. Asta merge o bucata de vreme. Si le-a mers si lor.

In Alexandria, de pilda, ca si mai tarziu in Spania, privilegiile de care se bucurau evreii erau atat de insemnate, incat multi treceau la iudaism doar ca sa se bucure de foloasele calitatii de a fi evreu. Asta nu merge insa la nesfarsit, pentru ca intr-un anumit moment intervine o criza publica, iar atunci pasiunea populara merge tocmai impotriva celor privilegiati. Sa te apare cei mari? Cei mari dau cel mult privilegii; de aparat impotriva miscarilor publice – asta nu. Evreii uita mereu ca au fost izgoniti din Spania la scurta vreme dupa ce adusesera eminente servicii lui Ferdinand si Isabelei, carora le refacusera finantele publice! Iata deci, in situatia lor privilegiata – si unde nu au avut evrei privilegii – inca un element al procesului de izolare a evreilor, proces care de data asta nu mai porneste de la evrei, ci de la ceilalti, desi nu este decat o consecinta a secesiunii rabanite. Nu explica asta destule lucruri? Destule, dar nu pe toate.

Desigur, evreii sunt poporul ales. Dar ales la ce? Ei spun, ca sa stapaneasca pamantul. E o afirmatie care face orice discutie imposibila. Ce inseamna oare, in domeniul realitatilor concrete, a stapani pamantul? Socotesc deci indicat a alege un alt punct de plecare. Un punct de plecare care sa fie ceva mai precis si posibil de acceptat de catre toata lumea. Care e, dupa chiar parerea evreilor, momentul in care ar fi sa inceapa stapanirea lor asupra lumii? Momentul in care va apare Mesia. Prin urmare, deplasand putin problema, fara a-i schimba insa punctul de destinatie, vom spune: evreii sunt poporul ales pentru ca din ei trebuia, dupa hotararea lui Dumnezeu, sa se nasca Mesia. Asupra acestora suntem toti de acord, evrei si crestini. Imediat dupa aceasta insa se deschide controversa.

Noi spunem: Mesia a venit. Prin intruparea Logos-ului. El e Hristos. Evreii au fost poporul ales; ales pentru intruparea lui Dumnezeu. Dar in momentul in care aceasta a avut loc, in momentul in care el si-a indeplinit misiunea deci, poporul evreu a incetat a mai fi poporul ales. Caci, e adevarat, legea cea veche era un legamant intre Dumnezeu si poporul evreu; legea cea noua insa, e un legamant intre Dumnezeu si toate neamurile pamantului. In legamantul cel nou devine, deci, oarecum ales oricine primeste legea cea noua; ales intre pierzanie si mantuire. Prin urmare: sau evreii recunosc ca Mesia a venit sub chipul lui Hristos, si atunci din acel moment ei inceteaza a mai fi poporul ales (sub pedeapsa de a faptui cel mai greu pacat – al mandriei), sau ei contesta autenticitatea lui Hristos si atunci se refuza pe sine de la rolul lor de popor ales, acela de a fi instrumentul lui Dumnezeu pentru mantuirea lumii, pacatuind nu numai impotriva misiunii lor, ci chiar impotriva lui Dumnezeu.

La aceasta evreii raspund constant: Hristos a fost desigur cineva. Poate chiar un profet. Dar daca El pretinde a fi chiar Fiul lui Dumnezeu, sau in orice caz Mesia, atunci El e un impostor. Mesia nu a venit inca. El va veni, sigur, pe un cal alb si atunci va incepe si stapanirea lui Israel asupra pamantului.

Cele doua pozitii sunt ireconciliabile. Daca am incerca, dintr-un punct de vedere exterior amandurora, sa stabilim cine are dreptare, ar trebui sa ne recunoastem neputinta. Din fericire insa, pentru problema noastra e absolut indiferent sa se stie de care parte e dreptatea. Miezul problemei noastre sta in chiar caracterul ireconciliabil al celor doua pozitii. Sa ne amintim intr-adevar ca ceea ce vrem sa lamurim noi nu e cine e vinovat in conflictul permanent dintre evrei si celelalte neamuri, ci care este explicatia permanentei suferintelor lui Israel.
Prin urmare, pozitia evreilor e clara: ei sunt poporul ales, care va stapani pamantul in ziua in care se va ivi Mesia. Iata insa ca din Israel s-a nascut cineva care se pretinde a fi Mesia. Acest cineva, Hristos, care nu e decat un impostor, a sfarsit totusi prin a fi recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu de atatea neamuri in mijlocul carora traiesc evreii. El a creat o noua intelegere a lumii, o noua structura spirituala si nu numai o noua scara a valorilor, ci chiar valori noi. O asezare crestina a lumii.

Aici incepe dificultatea. Evreii traiesc in mijlocul acestei lumi, crestine. Dupa care lege? Dupa legea crestina? Dupa obiceiurile create de legea crestina? Dupa indicatiile climatului crestin? Daca da, atunci evreii au renuntat la legea lor, au tradat legamantul lor cu Dumnezeu, au incetat a mai fi poporul ales. Mai mult, au incetat a mai fi evrei. Nimic din toate acestea nu s-a intamplat insa. Evreii continua sa fie evrei. Ce inseamna aceasta? Ca in mijlocul unor popoare crestine, ei isi fac asezarile lor launtrice si isi duc viata dupa o lege a lor, alta decat cea crestina, potrivnica celei crestine – opera a unui impostor. Concluzia? Urmand legea lor, evreii trebuie sa saboteze asezarile si valorile crestine.

Nu este vorba aici numai de o problema religioasa. Este adevarat ca necazurile si suferintele evreilor sunt mai adanci si mai frecvente in acele timpuri si in acele regiuni in care popoarele odihnesc intr-un crestinism mai categoric. Dupa cum iarasi e adevarat ca situatia lor e incomparabil mai usoara in tarile protestate, protestantismul – mai ales in anumite forme ale lui – fiind formula cea mai putin crestina in crestinism si cea mai aproape de structura iudaica. Dar inca o data, problema nu e in primul rand religioasa. Sau mai exact: justificarea formala a conflictului acesta permanent nu e de natura religioasa.

E vorba de altceva: crestinismul si iudaismul sunt mai mult decat religii. Ele sunt principii formative ale vietii. Exista o asezare crestina si o asezare iudaica a lumii, indiferent daca in constiinta oamenilor si a institutiilor apare sau nu in mod explicit Hristos sau Iehova. Asadar, exista valori crestine si valori iudaice in orice latura a vietii, fie ca ne gandim la organizarea politica a unei natii, fie ca ne preocupam de crearea si circulatia bunurilor materiale, fie ca nu e vorba decat de intelegerea sensului general al existentei. Pe orice teren ne-am afla deci, exista o categorica „incompatibilitate de umoare” intre crestini si evrei.

Deosebirea pe care am identificat-o ca existand intre evrei si crestini merge insa mai departe. Acestia din urma ii percep pe cei dintai nu numai izolati voluntar, dar si – a patra conditie dintre cele enumerate mai sus – primejdiosi pentru ordinea crestina. Crestini si evrei, doua corpuri straine unul altuia, care nu pot fuziona intr-o sinteza, intre care nu poate exista pace decat… prin disparitia unuia dintre ele.
Iuda sufera. De ce?

Pentru ca Iuda traieste in mijlocul unor popoare pe care nu poate sa nu le dusmaneasca chiar daca ar voi altfel;

Pentru ca din momentul in care a refuzat sa recunoasca pe Hristos-Mesia, ancorandu-se pe mai departe – pe drept sau pe nedrept – in calitatea lui de popor ales, el e dator fata de sine insusi sa-si implineasca functia care ii revine, aceea de dizolvant al valorilor crestine.
Iuda sufera pentru ca a nascut pe Hristos, L-a vazut si nu a crezut. Si asta inca nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut altii – noi.
Iuda sufera – pentru ca e Iuda.

Exista totusi o actiune prin care evreii au incercat sa se sustraga soartei lor. E sionismul. Incercarea mi se pare insa cu totul confuza. Desigur, Ierusalimul ramane polul magnetic al iudaismului. Dar un pol, as zice, mistic. Urarea nostalgica „La anul la Ierusalim” nu are nimic pozitiv in ea, ci e mai degraba unul dintre acele mituri despre care vorbeste Sorel, un mit asa cum este si hiliasmul, evenimente care nu se vor intampla niciodata, dar care polarizeaza omenirea si au asupra oamenilor o inraurire extrem de puternica, facandu-i sa-si regleze viata dupa aceste evenimente, ca si cum ele chiar se vor intampla.

Intoarcerea la Ierusalim e, neindoielnic, o realitate pentru evrei. E cea mai puternica realitate iudaica. Certitudinea aceasta mistica, dupa care Israelul se va regasi odata si odata la umbra templului, este atat de adanc inradacinata in fiinta evreilor, incat acestia nu-i socotesc viata in diaspora decat ca un provizorat. Mai mult, ca o fictiune. Caci daca evreii au temple si case de rugaciune prin toate asezarile lor, nu e totusi mai putin adevarat ca singurul lor de rugaciune si de jertfa ramane Ierusalimul, si ca in fond adevaratul templu – nu surogatele din strainatate – acolo este. Stranie stare de spirit, in care conceptul-limita al dorintelor, obiectul tendintelor dureroase ale unui popor intreg, devin adevarata realitate, pe cand viata de toate zilele se destrama in aparente iluzorii – fictiuni.

Intelegeti dar ce departe de realitatea iudaica a fost gandul lui Theodor Herzl atunci cand a lansat ideea sionismului. Stat iudaic? Evident, daca cineva ar izbuti sa adune la un loc pe toti evreii de pe fata pamantului si sa-i constituie intr-un stat, problema suferintei evreilor ar lua o alta infatisare; poate chiar ar fi rezolvata. Dar intrebarea e: cum sa constitui un stat evreiesc? Evreii au mai avut doara un stat. L-au avut de mai multe ori. Unde e? Sa-l fi asteptat oare evreii pe Theodor Herzl ca sa descopere ideea unui stat evreiesc? E cel putin ciudat.

Un popor obisnuit, normal, tinde catre o existenta statala in chip firesc, fara nici un plan constient, exact in acelasi fel in care moleculele dintr-o solutie suprasaturata tind spre cristal. Asta la evrei insa nu se vede. Ba dimpotriva, ori de cate ori au avut un stat, nu s-au linistit pana nu l-au facut bucati. Sa inceteze viata in diaspora? Nonsens. Viata in diaspora este insasi starea naturala a evreilor.

Desigur, viata in diaspora nu ar fi fost posibila, imprastierea nu ar fi putut sa pastreze intact poporul evreu asa cum l-a pastrat, daca fiecare evreu in parte si toti la un loc nu ar fi trait cu o halucinanta incordare viziunea mistica a Ierusalimului pamantesc. Ierusalimul a indeplinit insa, dupa cum am spus, rolul de polarizator nu a indivizilor concreti, ci a spiritualitatii iudaice si a ethosului iudaic. Atat. Suficient pentru a pastra poporul, dar insuficient pentru a lega pe indivizi intr-un stat.

Acum, ce a vrut Theodor Herzl si ce vrea sionismul? Sa-i ia Ierusalimului nimbul mistic, caracterul de mit de pana acum si sa transforme acest oras intr-o capitala de stat, cu ministere si cu siguranta generala? Se poate. Numai ca nu s-ar realiza decat o experienta cu totul trecatoare, cum au fost intotdeauna asezarile politice iudaice, iar pe de alta parte, concretizandu-se Ierusalimul, li s-ar lua evreilor din diaspora singurul centru de raliere al lor care le-a facut posibila viata pana astazi.

Sionismul este, fara indoiala, o incercare de a rupe cercul de suferinta al fatalitatii iudaice, dar o incercare care nu poate duce decat cel mult la un rezultat: pierderea evreilor ca popor, prin sfaramarea mitului ierusalimit.

Sionismul? Sinucidere! Iar asta trebuia sa fie o solutie.

Iata-ne deci la sfarsit. Iosef Hechter simte ca Iuda sufera si ca nu se poate altfel. Dar Iosef Hechter nu intelege de ce. Am incercat sa i-o lamurim noi, in forma cea mai stransa si mai didactica de care dispunem; cu elemente luate nu din literatura si orientarea antisemita, ci cu ceea ce ar avea la indemana ca repere de judecata un evreu; un evreu obiectiv si lucid.

Suferi pentru ca esti evreu. Ai inceta sa fii evreu in momentul in care nu ai mai suferi; si nu ai putea scapa de suferinta decat incetand a mai fi evreu. Este, desigur, o apasatoare fatalitate. Dar tocmai de aceea nu e nimic de facut: Iuda va agoniza pana la sfarsitul veacului.
Revolta? Nu e buna la nimic. Nu slujeste la nimic. In acelasi fel in care nimeni nu poate sari peste umbra lui, evreul nu-si poate depasi suferinta decat… nemaifiind evreu. Situatie cu atat mai tragica cu cat nimeni nu poate inceta a fi ceea ce este!

Iosef Hechter, tu esti bolnav. Esti substantialmente bolnav pentru ca nu poti decat sa suferi si pentru ca suferinta ta e infundata. Toata lumea sufera, Iosef Hechter. Suferim si noi, crestinii. Dar pentru noi exista o iesire, pentru ca noi ne putem mantui. Stiu, tu nadajduiesti; nadajduiesti ca va veni odata cel asteptat, Mesia pe cal alb, si atunci vei stapani pamantul. Nadajduiesti, Iosef Hechter. E singurul lucru ce-ti mai ramane.

Eu insa nu pot face nimic pentru tine. Eu stiu ca Mesia acela nu va veni. Mesia a venit, Iosef Hechter, si tu nu L-ai cunoscut. Atata ti se cerea in schimbul tuturor bunatatilor pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine: sa veghezi. Iar tu nu ai vegheat. Sau nu ai vazut, pentru ca orgoliul ti-a pus solzi pe ochi.

Iosef Hechter, tu nu simti ca te cuprinde frigul si intunericul?

Nae Ionescu, Prefata la cartea ucenicului sau evreu Mihail Sebastian (Iosef Hechter), De doua mii de ani

Numele de cod acordat de DSS lui Volodea Tismaneanu (Vladimir Tismineţki)

Adauga un comentariu!

Apăsaţi aici pentru a anula un răspuns.

Nume (necesar)

E-mail (necesar dar nu va fi publicat)

Website

CAPTCHA Code *

Cioturi de arbori cu circumferinta de peste 5 metri, ulei de motor ars, paraie distruse, buldozere si drujbe care ”canta” neincetat pe toate vaile de-a lungul raului Cerna. Asa se prezinta astazi Parcul National Domogled – Valea Cernei, cel mai mare din cele 13 din Romania. Padurile ramase neatinse, formate prin procese naturale dupa ultima […]

Publicatia AgroStandard lanseaza Studiul de piata „Top 600+ Cele mai mari Exploatatii Agricole din Romania”, prima analiza de acest fel realizata vreodata in Romania. Studiul a fost realizat urmare a solicitarilor venite din partea mediului de afaceri, data fiind absenta informatiilor oficiale cu privire la fondul funciar din tara noastra, precum si a lipsei unor […]

Toata lumea vorbeste zilele acestea despre criza imigrantilor. Toti se intrec in teorii care mai de care mai fanteziste cu privire la cauzele si la solutiile pentru acesta “criza” si s-au format deja doua tabere cu pozitii antagonice pe marginea acestui subiect. Pe de-o parte gruparile nationaliste de pe tot cuprinsul Europei care intuiesc pericolul […]

Marius Serban Toata lumea asista (neputincioasa) zilele acestea la o adevarata invazie a emigrantilor din tarile arabe catre Europa, care a inceput brusc, suspect de brusc. Desi subiectul este intors pe toate partile de mainstream-media, nimeni nu spune de ce aceasta invazie se petrece tocmai acum. Pana la urma razboaiele din Siria, Irak, Libia, Afganistan […]

Cazul Darius Valcov este unul cat se poate de clar al triumfului neoliberalismului si al jafului institutionalizat practicat de mafiile transnationale, numite gratios, FMI, BM, UE, etc., in coloniile cocotiere pacificate, populate cu oi placide, spalate excesiv pe creier, cam cum este Romania. Pentru a intelege resorturile dupa care functioneaza institutia care a acaparat spatiul […]