Filmul vine sa pecetluiasca imaginea unei Romanii ortodox-handicapate pe care a faurit-o presa dimpreuna cu unii oameni ai bisericii in stradania lor de a judeca intimplarea nefericita de la Tanacu. Este un film frumos colorat, bine paginat, cu portrete si dialoguri potrivite cu talent, dar care sufera de vesnica meteahna a artistului roman: lipsa de profunzime si teama de a nu placea strainului. Si daca nu se sugera relatia diderotiana in numele careia practic se jerfeste Alina filmul nu mai era film. Caci nu-i asa, filmul este o poveste tragica de iubire dintre doua fete, foste colege la un orfelinat, in care una ajunge la manastire, iar alta, dupa ce face ceva bani in Germania, vine sa-si scoata iubita din robia calugariei pentru a fugi amindoua in lume unde sa-si traiasca nestingherite dragostea.

Dar n-a fost sa fie, caci bigotismul, cruzimea si prostia calugarilor au vazut in crizele de gelozie ale Alinei un drac si, legind-o, i-au facut molitfe pina au ucis-o. Iaca asa sfirsesc homosexualii si lesbienele in Romania…

Dar treaba lui Mungiu cum si pentru cine face filme. Eu nu-l judec. Lectia care a trebuit invatata din cele intimplate la Tanacu si apoi mai sus la cei care i-au judecat este ca daca ti se murdareste o mineca la camasa trebuie sa o speli, nu sa o tai. Altfel, tot tragindu-ti umarul si sucindu-ti cotul pentru a masca lipsa minecii ajungi sa pari calic.

Filmele, ca si cartile, nu pot fi comentate de autorii lor. Regizorul si scriitorul nu poate adauga nimic unui film, respectiv carti, dupa ce a lansat-o. Din acest punct de vedere, comentariile la care faceti referire nu schimba filmul.

In ce priveste “vindecarea sufleteasca” a eroinei devenita jertfa, observati ca nu s-a facut in urma rugaciunilor, ci in urma unui act simbolic de eliberare, dezlantuire care s-a facut de catre prietena maica printr-o calcare a ordinei impuse de parintele – sora incalca porunca rigida a parintelui si o elibereaza pe cea legata indemnind-o sa fuga.

Bolnava nu fuge, caci lanturile dragostei o tin pe loc si ca urmare a acestei eliberari ea se tamaduieste. Desi surorile si parintele insusi isi asuma aceasta vindecare care e rezultatul unei razvratiri a maicutei tinere, prietena si fosta amanta a Alinei.

Acesta este mitul razvratirii lui satan care a daruit “libertate” oamenilor, un mit central in cultura europeana. Observati ca in continuare sora ramine in aceeasi razvratire sugerata prin faptul ca ea singura apare cu capul descoperit (in termeni biblici, de femeie libera) si tot ea este cea care “toarna” la politie toate detaliile care devin probe impotriva parintelui si a maicilor implicate.

Nota Razboi Intru Cuvant:

In urma vizionarii filmului ne putem spune, de aceasta data, si propria noastra opinie, nu doar asupra elementelor colaterale (receptarea filmului in media occidentala si autohtona, discursul lui Mungiu si diferendul cu autoarea romanelor ce l-au inspirat etc. – a se vedea trimiterile de mai jos), ca pana acum, ci asupra productiei in sine. De altfel, nu exista surprize, doar o clarificare, o completare puzzle-ului productiei cinematografice Dupa dealuri cu cea mai importanta piesa – filmul.

Filmul, de buna seama, este din punct de vedere regizoral-tehnic bun spre foarte bun. Totusi, exista efecte care, in ciuda lentorii relative a cadrelor si a aparantei lipse de senzationalism, sunt vizibil cautate, cusute aproape cu ata alba. Un exemplu: pe masura ce moliftele Sf. Vasile sunt citite, caderea zapezilor viscolite se inteteste. Ca si o ultima scena pe care o descriem mai jos.

In ceea ce priveste povestea, doua mize ar fi trebuit atinse de un film cu adevarat bun si realist cu privire la cazul Tanacu, ambele ratate:

1. refacerea lumii monahale si a lumii sociale specifice. Actorii principali, atent selectati si foarte buni, vorbesc cu accente moldovenesc, cu nenumarate expresii, exprimari lingvistice si gesturi specifice lumii celor din Biserica. Si totusi, ceva lipseste, ceva esential.

Mica lume monahala a lui Mungiu e lipsita de viata reala si este strict dependenta de viziunea regizorului, care o decupeaza de lumea reala si de timpul in care traim pentru a prezenta ca pe un fel de exponat impaiat. Nu este vorba aici despre ceva vizibil in ceea ce priveste relatiile sociale cu ceilalti din lumea mireneasca, bine redate de altfel (totusi satul lipseste din film), ci de capacitatea de a reda, din interior, viata unei astfel de comunitati.

Toata trairea si exprimarea religioasa a celor din manastire, inclusiv prestatia actorului care il joaca pe preot, sunt, pentru cineva din Biserica, moarte. Moarte nu din vina lor – nu este o viata formala, falsa si nici nu se da aceasta impresie in film – ci pentru ca regizorul nu a fost niciodata interesat de personajele reale, de oamenii reali din Biserica si, prin urmare, de cei din cazul Tanacu.

Vrand sa faca un film inteligent, s-a ferit de caricaturizare sau de o viziune anti-clericala. Vrand sa evite filmul cu mesaj etic explicit si cu vinovati aratati cu degetul, evita in mod vizibil, mai ales prin modul in care creioneaza comportamentul parintelui din film, orice asemanare cu sententiozitatea stupida a celor care i-au lapidat si linsat pe cei de la Tanacu.

Dar nici nu cauta sa redea oamenii, ci doar sa faca un DECOR, populat cu replici INREGISTRATE. Un PLAYBACK care sa fie fundal pentru principala poveste a filmului (nu neaparat a cazului) – Alina si Voichita.

Din acest motiv, decizia “parintelui” de a i se citi “Alinei” moliftele este aproape inexplicabila in film. Desi este o decizie diferita la modul radical de atitudinea sa de pana atunci, parintele din film ramane acelasi. Or, nu e posibil, nu e verosimil, realist, sa pui un personaj sa fie la fel de identic cu sine insusi atunci cand sustine o anumita atitudine si sa ramana acelasi atunci cand imbratiseaza o alta, opusa. Doar daca folosesti, de fapt, o marioneta.

Sigur, se pot ghici, din film, motivele, cum ar fi, eventual, postura de marginalizat a “parintelui” fata de episcop si eventuala dorinta de a “ii arata” acestuia ce poate el, prin transformarea manastirii de la Tanacu intr-un centru cautat de oameni (exista o replica strecurata in film, la un moment dat).

La final, chiar exista o eventuala “explicatie duhovniceasca”, exprimata de “parinte”, anume ca s-ar fi incumetat la asa ceva bizuindu-se pe propriile sale puteri. Replica ce intr-un film realist pana la capat si bun ar fi fost esentiala, ar fi fost unul din momentele de tensiune si de empatie al filmului. Insa nu in acest film, unde replica a fost lipita cu scoci de gura actorului.

Un alt motiv pentru care portretul “parintelui” este ratat este varsta sa si modul in care arata in film: 30 de ani, dar aspectul si comportamentul sunt ale unui parinte de cel putin 40 de ani. Or varsta este esentiala, inclusiv pentru faptul ca parintele de 30 de ani a trait si a cunoscut viata de acum din Biserica si parte din radicalismul pe linie traditionalista (slab sugerat in film) sau este legat tocmai de acest lucru.

Este vorba de o generatie anume, de problemele sale, de propriile sale motivatii de a se calugari (care sigur nu vin din viziuni cu ingeri, asa cum se arata in film). Manastirea fara curent electric, fara resurse, izolata, nu inseamna deloc anacronism, prafuire, incremenirea in forme vechi. Manastirea din film nu prea exista in viata reala, iar daca exista, sub nicio forma nu va face valva cu astfel de drame.

Prin urmare, acesta este modul prin care Mungiu falsifica lumea monahala din film: prin faptul ca transforma totul in simulacru, in replici lipsite de viata, replici standard (poate interesante pentru cei care habar nu au de manastiri si de calugari), repetate mecanic. Prin faptul ca maicile par a trai in manastire inertial, fara sa fie prea constiente de ceea ce, totusi, au ales, ca sunt dominate de o mentalitate cvasi-magica, de faptul ca, pe scurt, viata monahala din film nu are duh.

Iar replicile arata, asa cum remarca si pr. Savatie mai sus, un fel de ortodoxie atemporala, invechita, prafuita, bigota (dar fara apucaturi savonarolice, bigota la modul ingust-uman), fara viata, fara oameni. De ce? Pentru ca Mungiu sa fie baiatul bun care pune probleme principiale si iata, este atat de generos incat nu ii ridiculizeaza sau ii demonizeaza pe parinte si pe maici, si pentru ca filmul trebuie sa fie despre altceva, nu despre credinta, manastire, viata duhovniceasca. Trebuie sa fie despre “Alina si Voichita.”

2. cazul Irinei (alias Alina in film). Daca ceea ce falsifica viata monahala din film este mortificarea acesteia, ceea ce falsifica personajul “Alina” este ambiguitatea cu care se trateaza grava sa afectiune psihica. Mesajul implicit, imposibil de evitat din cauza empatiei cu care privim la orice personaj principal de acest gen, sau la o astfel de poveste, este ca “dragostea” Alinei pentru Voichita este impiedicata de manastire. Care “dragoste” este si ea tratata ambiguu in film – lasand loc unei interpretari despre un amor lesbian.

Boala si “dragostea” sunt cele doua lucruri care nu pot fi intelese altfel decat ca o furie cvasi-justificata a Alinei fata de cei care se interpun intre ea si Voichita pentru toti cei care se uita la film fara sa stie cartile Tatianei Niculescu sau fara sa aiba o idee despre ce presupune boala Irinei/Alinei.

Aceasta “intriga”, a unei relatii puternic afective intre doua prietene care este obturata de bigotismul ingust (dar lipsit de rautate) al celor din jur, este complet falsa si total inventata de Mungiu. Un motiv: boala psihica de care sufera Alina/Irina este chiar foarte grava.

Exploziile de violenta, redate in film, nu sunt doar episoade izolate care ar trece daca Voichita ar pleca din manastire si ar merge cu ea in Germania, cum fusese planul initial. Dimpotriva, ele marcau, cel mai probabil, debutul unei accelerate degradari psihice iar episoadele ar fi continuat, din ce in ce mai dese, indiferent de ce s-ar fi intamplat cu Alina/Irina, si, cel mai probabil, totul s-ar fi terminat intr-o tragedie – fie sinucidere, fie uciderea Voichitei, daca nu ar fi fost boala tinuta sub control sub o medicatie severa si control riguros.

De altfel, unul din medicii din film sugereaza acest lucru, dar care spectator va intelege cu adevarat semnificatia acelor vorbe aruncate in coltul gurii? Asadar, chiar daca luam de buna intriga filmului – anume, puternica legatura afectiva intre Alina si Voichita, principalul adversar al acesteia nu este nici dorinta de calugarire a Voichitei, nici manastirea, nici bigotismul, ci BOALA. Patologia. Lucru care este eludat de Mungiu pentru ca scopul sau nu este sa faca un film despre bolnavi psihic si dramele psihoticilor si a celor de langa ei, ci sa faca o poveste vandabila si premiabila la festivalurile cu pretentii din Occident.

In fine, Voichita este, probabil, cel mai nerealist, mai inventat personaj al filmului, mai cu seama in partea a doua a filmului. Este subtil dar puternic diferentiata de celelalte maici, lucru probabil inexistent in realitate. Cu certitudine, insa, atitudinea de subtila distantare sau chiar razvratire din film (observata de pr. Savatie) nu a existat in realitate.

Voichita, in ultima parte, are figura neverosimila a unei persoane ce traieste o revelatie, careia ii cade un val de pe ochi, descoperind ca ceea ce fac parintele si maicutele cu Alina/Irina, ca ceea ce se petrece in manastire este gresit. Gresit nu doar ca remediu punctual, ci gresit exisential (pentru ea), nepotrivit, neadevarat.

Ea fuge afara cand are loc una din slujbele de exorcizare si “parintele”, de altfel, observa slabiciunea ei – anume, necredinta. De fapt, ea abia acum descopera, vrea sa ne transmita Mungiu, ca fragila sa acomodare psihologica la noul rol jucat (cel de maica) este ceva lipsit de sens real, ca nu mai poate sa continuie inertial aceeasi placa presarata de vorbe duhovnicesti preluate mecanic de la parinte.

Voichita este cheia de interpretare a filmului si, de fapt, Voichita esti tu, spectatorule, cu ea, adica, se presupune ca empatizezi cel mai mult, cu ea sa traiesti nehotararile legate de plecarea in Germania, alaturi de Irina/Alina, sau ramanerea la manastire, cu ea vei trai revolta fata de tratamentul aplicat acesteia si finala distantare (fara sa fie insotita de o condamnare justitiara sau vehementa) de parinte si maici, atat de prea sugestiv (telefonat) exprimata de Mungiu prin cadrul filmat de la final, in biserica, in care apar si politistii, in care Voichita sta deoparte de obste, separat, langa altar (deci ea, nu ceilalti, sunt cel mai aproape de Dumnezeu).

Ar fi multe alte aspecte (mentionam doar “detaliul” important al faptului ca se sugereaza, totusi, ca Irina nu a fost alimentata in mod special in timpul slujbelor de exorcizare, desi in realitate episodul psihotic de care suferea se manifesta tocmai prin REFUZUL oricarei alimentari sau hidratari) insa, per total si pe scurt, observam ca Mungiu a facut un film despre/inspirat de cazul Tanacu fara legatura cu personajele reale, cu lumea Bisericii si cu drama petrecuta in realitate. Atunci e fictiune?

Da, insa o fictiune asumata cu jumatate de gura si nesincer de Mungiu, fictiune care nu ar fi existat in absenta cazului real si a investigatiei Tatianei Niculescu Bran, care e tratata in asa fel incat regizorul sa aiba spatele cat mai acoperit, din toate punctele de vedere.

O fictiune in numele careia nu se poate pretinde dezbaterea unor lucruri de substanta, asa cum declara Mungiu, si care nici macar nu poate determina o discutie serioasa despre sistemul sanitar sau orfelinatele din Romania. Pana la urma, ramai doar cu impresia ca trebuie facut ceva, domne, cu bigotismul asta, cu inapoierea asta…

Sursa: Savatie Bastovoi via Razboi Intru Cuvant

Adauga un comentariu!

Apăsaţi aici pentru a anula un răspuns.

Nume (necesar)

E-mail (necesar dar nu va fi publicat)

Website

CAPTCHA Code *

– Domnule profesor, omenirea a marcat, în acest an, împlinirea unui secolde la declanşarea Primului Război Mondial. Cum aţi caracteriza, în câteva cuvinte, acest sinistru al istoriei, care a provocat moartea a circa 17milioane de oameni? Sigur că, în esenţă, ne gândim la numărul de morţi şi la uriaşele distrugeri materiale. Dar, în ce priveşte […]

Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul “material” al acestui fenomen divin. “O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg […]

Ceea ce stim despre avangarda literara, artisica in general, este ca ea reprezinta factorul dinamic in miscarea artei, ca are rolul noului fata de vechi, ca este deschizatoare de drumuri, precursoare a artei viitorului, sondand noi cai de exprimare, impulsionand cursul literaturii, al artei, spre noi orizonturi, respingand traditia ca factor fosilizant, retrograd. Din acest […]

La sfarsitul anului trecut, Cotidianul a publicat poate cea mai completa sinteza a evenimentelor din decembrie 1989, realizata de unul dintre cei care a fost in miezul problemei. Noi am publicat prima parte, sub titlul: Decembrie 1989: Atacul Ungariei asupra Romaniei vazut de serviciile secrete romanesti (I). “Neorevizionismul ungar a devenit vârful de lance al […]