“Propaganda buna este aceea care duce la succes, iar propaganda rea e aceea care-si rateaza scopul, oricat ar fi de inteligenta, caci propaganda nu are misiunea de a fi inteligenta, ci de a asigura succesul” – Paul Joseph Goebbels citat de Vladimir Volkoff. Un caz recent de dezinformare merita sa fie studiat in detaliu, pentru ca reuneste aproape toate elementele unei operatiuni exemplare. Din acest motiv, ii vom consacra cateva pagini. Este vorba de operatiunea “Bosnia”, care ar putea prefigura altele de acelasi gen.

Clientul

O declaratie a agentiei private de relatii cu publicul Ruder Finn Global Public Affafrs, citata de Jacques Merlino in cartea sa Les verites yougoslaves ne sont pas toutes bonnes a dire – “Nu e bine ca toate adevarurile iugoslave sa fie cunoscute”, arata ca, intre lunile August 1991 si Iunie 1992, clientul acestei afaceri a fost republica Croatia; din luna Mai a anului 1992 pana in Decembrie a aceluiasi an, clientul a fost republica Bosnia-Hertegovina (mai exact, fractiunea musulmana a acestei republici); iar dupa octombrie 1992, a fost regiunea autonoma Kosovo.

Or, se intampla ca, parca accidental, comunitatea mediatica sa fi sarit in ajutorul croatilor, al musulmanilor bosniaci si al kosovarilor, mereu contra aceluiasi inamic: Serbia.

Totusi, nu e prea verosimil sa presupunem ca aceste doua republici nou-nascute si cea de-a treia – care, la ora cand scriu aceste randuri, inca nu are o existenta legala – au putut achita notele de plata ale agentiei Ruder Finn. Dincolo de aceste ectoplasme, se vad profilandu-se clienti mai seriosi.

Adevarul este ca mizele jocurilor geopolitice din Balcani sunt considerabile.

1. Balcanii controleaza drumurile petrolului si gazelor, nu numai pe cele ale Arabiei, Irakului si Kuweitului, ci si, potential, pe cele din Marea Caspica si Kazahstan.
2. Prabusirea comunismului ridica problema dominatiei asupra Europei de Est, care debordeaza de materii prime si mana de lucru ieftina si in curand va primi cu bratele deschise toate exporturile occidentale.
3. Pentru mai multe puteri, printre care Statele Unite si Germania mai ales, e foarte important sa incercuiasca Rusia, inconjurand-o cu o “centura verde” (islamica), sa-i submineze prestigiul, s-o paralizeze cat de mult posibil.
4. NATO, care este chemat sa devina jandarmul lumii, are nevoie sa se antreneze si sa-si experimenteze materialele (de preferinta, pe un teren devotat vendettei universale).
5. Lumea germanica nu a renuntat la ideea de a-si deschide o iesire la Marea Mediterana.
6. Islamul arde de nerabdare sa inceapa o “cruciada pe invers” si dispune de mijloacele fabuloase pe care i le ofera petrolul arab.
7. tarile islamice vor forma o piata cu sapte sute de milioane de cumparatori – nu peste mult, un miliard – oferind si ele o mana de lucru ieftina.
8. Vaticanul, care a permis sa se construiasca o moschee la Roma fara a cere o actiune reciproca in tarile musulmane, prefera sa sprijine prezenta islamica decat prezenta ortodoxa pe teritoriile pe care in realitate ar dori sa le vada intrate complet sub influenta lui.
9. Dunarea este calea naturala care uneste Estul si Vestul Europei.
10. Statele Unite doresc ca Europa sa se unifice, pentru a slabi natiunile europene, dar sub o forma dezavantajoasa si, de preferinta, impotriva Rusiei.

Toate aceste puncte sunt piese componente ale unui joc de puzzle. Ca atare, ele nu permit sa se conchida cine este adevaratul client, unul sau mai multi, care se ascunde in spatele croatilor, al musulmanilor bosniaci si al kosovarilor. Se poate presupune ca respectivul nu-si va lasa masca sa cada prea curand.

Agentul

In domeniul dezinformarii, anii nouazeci au adus trei mutatii principale:

– prabusirea clientului principal (comunismul);
– triumful imaginii;
– vulgarizarea metodelor. Practic, in zilele noastre, la fel cum este suficient sa se consulte Internetul pentru a sti sa se construiasca, cel putin in teorie, o bomba atomica, tehnica dezinformarii, de altfel destul de simpla, sta la indemana oricui are mijloacele de a o pune in aplicare.

Rezultat, privatizarea dezinformarii, care aduce profit, pentru moment, mai multor societati americane ce-si asuma, fara mustrari de constiinta, manipularea maselor, contra unor sume de bani sunatori si zornaitori, impodobiti, de preferinta, cu declaratia In God we trust.

Doua dintre aceste societati sunt cunoscute publicului, sau ar putea fi, daca publicul s-ar preocupa de lucrurile de acest gen: agentia HUI and Knowlton

[nota noastra: Probabil e vorba de agentia Hill & Knowlton. Despre implicarea acesteia in Orientul Mijlociu aflam din articolul “Miturile si legendele Pentagonului”, citam:

Sa ne aducem aminte de povestea fabricata de firmele de PR (“public relations”) “Rendon Groups” si “Hill and Knowlton” despre asasinarea bebelusilor din incubatoarele kuweitiene de catre armata irakiana, relatata de un “martor ocular” – care ulterior s-a dovedit a fi chiar fiica ambasadorului Kuweitului la Washington. Povestea a fost inghitita de Congresul SUA, care, impresionat, a aprobat razboiul din Golf (1991) ]

Care a intreprins operatiunea de dezinformare despre Irak intr-un mod cam balbait, si agentia Ruder Finn, care a executat un “parcurs ireprosabil” in afacerea bosniaca. Jacques Merlino l-a intervievat pe directorul agentiei Ruder Finn, in biroul sau de pe M Street, la Washington D.C, si imprumutam de la el confidentele acestui personaj, numit James Harff. Societatea, spune el, actioneaza cu ajutorul unui fisier, al unui computer si al unui fax. Fisierul contine cateva sute de nume: ziaristi, oameni politici, reprezentanti ai asociatiilor umanitare, universitari. Computerul triaza acest fisier conform unor teme incrucisate, pentru a gasi teme eficiente. Faxul trimite informatii precise tuturor tintelor selectionate. “Meseria noastra”, spune James Harff, “este aceea de a disemina informatii (…) Viteza reprezinta un element esential. Imediat ce o informatie devine buna pentru noi, trebuie sa o ancoram imediat in opinia publica. Caci stim perfect ca prima afirmatie e aceea care conteaza. Dezmintirile nu au nici o eficacitate.”

Intre lunile iunie si septembrie ale anului 1992, in folosul musulmanilor bosniaci, agentia a:

– avut treizeci de intalniri cu principalele grupuri de presa;
– difuzat treisprezece informatii in exclusivitate;
– transmis treizeci si sapte de faxuri de ultim minut;
– expediat saptesprezece scrisori oficiale;
– inaintat opt rapoarte oficiale;
– dat patruzeci si opt de telefoane unor membri ai Casei Albe;
– purtat douazeci de convorbiri telefonice cu senatori;
– lansat aproape o suta de apeluri unor personalitati din mass-media.

Stadiul pietei

Agentia Rader Finn a studiat piata, adica starea de spirit mondiala in privinta Serbiei. Situatia se prezenta foarte prost, de pe urma mai multor factori:

– sarbii luptasera eroic alaturi de Aliati, in timpul ambelor razboaie mondiale;
– nazistii infiintasera un stat croat, pe care croatii din prezent il revendicau fara pudoare;
– unii musulmani luptasera alaturi de germani in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, furnizandu-le chiar si o divizie SS: Handschar Division, cunoscuta pentru silniciile ei;
– ustasii croati si musulmanii din solda nazistilor savarsisera un genocid contra populatiilor sarbesti, evreiesti si tiganesti din Iugoslavia. Numarul victimelor difera in functie de surse (de la trei sute de mii la sapte sute cincizeci de mii), dar faptul in sine nu este contestat;
– domnul Franjo Tudjman, presedintele Croatiei, publicase in 1989 o carte care poate fi considerata antisemita, Deruta adevarului istoric, si nu-si ascundea deloc admiratia fata de Ante Pavelici, dictatorul nazist al Croatiei;
– domnul Alja Izetbegovici, liderul musulmanilor bosniaci, publicase si el, in 1970, o Declaratie islamica in care lua atitudine in favoarea unui stat islamist intins din Maroc pana in Indonezia. De asemenea, se pretindea ca in fiecare zi ii multumea lui Dumnezeu ca nu avea de sotie o sarboaica sau o evreica.

Dezinformatorii de la Ruder Finn au apreciat situatia si au inceput sa astepte cu vigilenta ocazia pentru a o rasturna. Trebuie sa spunem, pentru a le reduce intrucatva meritele, ca ignoranta opiniei publice mondiale (si indeosebi a celei americane) asupra situatiei din Iugoslavia era stupefianta, marturie fiind acest dialog dintre Warren Christopher, Secretarul de Stat al Statelor Unite, si David Owen, mediatorul britanic, citat de Michel Collon:

CHRISTOPHER: – Dumneavoastra, europenii, sunteti de vina ca i-ati lasat pe sarbi sa invadeze Bosnia.
OWEN: – Dar acolo locuiau.
CHRISTOPHER: – De mult?
OWEN: – Dintotdeauna.

Primul suport

Primul suport de care s-a folosit agentia a fost publicarea in ziarul New York Newsday a unor articole despre lagarele de prizonieri unde erau inchisi musulmani. Sa-i omagiem perspicacitatea caci, in fond, ce altceva dovedeste un lagar de prizonieri, decat ca nu toti sunt omorati? Dar pretextul se gasise, iar Ruder Finn, care-si infipsese coltii in el ca un buldog, n-avea sa-i mai dea drumul.

Transmitatorul

Ideea de geniu a agentiei Ruder Finn a fost, conform propriei sale marturisiri, aceea de a-si asigura un transmitator evreiesc.

Cuvantul “lagar” fiind suficient, dupa cum lesne se poate intelege, pentru a pune pe jaratic acea comunitate, Ruder Finn a abordat imediat trei mari organizatii: B’nai B’rith Anti-Defamation League, American Jewish Committee si American Jewish Congress. “Le-am propus sa publice o nota in New York Times si sa organizeze o manifestatie de protest in fata sediului Natiunilor Unite”, declara James Harff, fara nici un echivoc. Acest mod de a specula holocaustul nu il socheaza cu nimic. “A reusit formidabil de bine; intrarea in joc a organizatiilor evreiesti alaturi de [musulmanii] bosniaci a fost o lovitura de poker extraordinara.”

Este cat se poate de adevarat, caci dificultatile dintre Israel si lumea araba sunt cunoscute, cata vreme, in Serbia, evreii au convietuit intotdeauna in termeni buni cu populatia autohtona, iar in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial au suferit aceleasi masuri de discriminare, sub opresiunea croato-nazista: evreii purtau steaua, iar ortodocsii, brasarda. Dar jocurile erau deja facute.

“Am reusit sa facem ca, in opinia publica, sarbii sa coincida cu nazistii”, declara James Harff, multumit de sine insusi pe buna dreptate. Da, a fost o lovitura de maestru. De-acum incolo, “puteam prezenta o afacere simpla, o istorie cu personaje pozitive si negative”. Maniheism. O arie cunoscuta.

Iar James Harff se felicita cu caldura: “Am ochit intr-adevar bine, alegand tinta potrivita, tinta evreiasca. Imediat, s-a observat o schimbare de limbaj foarte neta in presa, cu folosirea unor termeni de mare putere emotiva, cum ar fi: purificare etnica, lagare de concentrare, etc., totul amintind Germania nazista, camerele de gazare si [lagarul de la] Auschwitz. incarcatura emotiva era atat de puternica, incat nimeni nu se putea pune contra, riscand acuzatia de revizionism.”

In toate acestea exista si un detaliu savuros, si anume, formula “riscand acuzatia de revizionism”. Practic, sarbii nici macar nu sunt banuiti de a fi folosit camere de gazare, dar e de ajuns sa se puna la indoiala anumite atrocitati care le sunt atribuite, pentru a fi asimilat pe loc celor care se indoiesc de existenta lagarelor mortii din Germania – amalgamul fiind unul dintre reflexele spontane ale dezinformatorului.

[nota noastra: Putin probabil ca James Harff si echipa lui sa fi reusit cu adevarat sa-i manipuleze pe cei ce conteaza din comunitatea evreiasca. De pilda, e imposibil de crezut ca evreica Madeleine Albright, secretar de stat al SUA, era un personaj inocent, usor de pacalit. Se pare ca liderilor evrei din America le-a convenit situatia, pe deoparte pozau in “aparatorii” blanzilor musulmani chinuiti si masacrati de sarbii ortodocsi, pe de alta parte, isi netezeau calea spre resursele din spatiul ex-iugoslav. Despre subiectul acapararii resurselor, Capital, publica acest articol, citam:

Este vorba despre delegatii ale miliardarului american George Soros, care s-a aratat interesat sa cumpere rezervele de carbune din Kosovo. Acordul s-ar incheia cu deplina colaborare a miliardarului albanez Sahit Muja, care locuieste la ora actuala in America, la New York. Conform unor informatii publicate de Wall Street Journal, Sahit Muja, care este director al companiei Albanian Minerals, are acces la bogatiile minerale ale statului Kosovo care mai cuprind si zacaminte de zinc, crom, aur, argint si nichel. Mai mult, valoarea totala a rezervelor de carbune (15 miliarde de tone) este estimata a fi de 300 de miliarde de euro.]

Se pune problema moralei in afacerile de acest gen? Jacques Merlino i-a atras atentia lui James Harff ca nu avea nici o dovada a realitatii celor afirmate in Newsday.

“Sarcina noastra nu este aceea de a verifica informatiile. Nu suntem echipati pentru asa ceva. Activitatea noastra (…) consta in a accelera circulatia informatiilor care ne sunt favorabile (…) Nu am afirmat ca in Bosnia existau lagare ale mortii, ci doar am anuntat ca asa afirma Newsday”.

Procedeul transmitatorilor functioneaza din plin. “Iar acum”, conchide onorabilul domn Harff, “daca vreti sa dovediti ca sarbii sunt niste biete victime, n-aveti decat, veti fi singur singurel.”

In cazul de fata, pronumele “noi” si “noastra” sunt foarte interesante. Sunt un “noi” si un “noastra” avocatesti. Domnul Harff vorbeste in numele clientului sau. Daca sarbii ar fi avut inteligenta (si mijloacele) de a-l plati, ar fi fost un fidel si abil purtator de cuvant al sarbilor, ar fi angajat comunitatea evreiasca alaturi de sarbi, opinia publica mondiala ar fi basculat de partea sarbilor si toti asasinii, violatorii si mancatorii de copii mici ar fi devenit musulmani sau croati – la alegere.

– Nu, n-a fost deloc atat de simplu: e cat se poate de evident ca interesele americane si germane, de exemplu, nu coincideau cu interesele sarbesti, ca domnul Harff nu a muncit degeaba si ca a beneficiat fara indoiala de binecuvantarea sau de ochii inchisi ai guvernului sau. Dezinformarea nu poate reusi cu vantul din prova. Concluzia ramane aceea ca poate efectua niste manevre foarte abile, iar realitatea faptelor e ultima dintre grijile ei.

Tema

Tema operatiunii a constat, dupa cum am vazut, in a-i echivala pe sarbi cu nazistii.

Incongruitatea acestei teme nu a avut nici o importanta: sarbii sunt un popor, nu un partid, au luptat contra nazistilor mai bine ca oricine, au suferit mai multe pierderi, proportional, decat oricare, sunt comunisti, sunt ortodocsi, deci in nici un caz nazisti, au fost de partea evreilor in timpul razboiului, nu au purtat un razboi de cucerire ci de aparare a mostenirii lor, au luptat contra musulmanilor, care sunt prin traditie aliatii germanilor: toate acestea nu au avut – si nu au – nici o importanta. Asimilarea a fost realizata de catre mijloacele de informare care s-au aruncat asupra acestei teme ca pestii piranha spre o ciosvarta de carne. Era iremediabila.

Doua elemente au actionat in favoarea temei. Pe de o parte, oroarea legitima a lagarelor de exterminare naziste. Pe de alta parte, vestigiile marxismului, chiar infrant, chiar si demascat. Aceasta ideologie ne-a penetrat cercurile asa-zis ganditoare pana la o asemenea profunzime, incat orice asimilare cu nazismul ne face sa ne pierdem toate reperele bunului simt, din motive care au la fel de multe in comun atat cu detestabilul pact Molotov-Ribbentrop, cat si cu “solutia finala”.

Prin urmare, tema era aleasa perfect. Trebuia sa fie bine primita in mai multe grupuri influente:

– grupurile israelite, din cauza sensibilitatii lor usor de inteles fata de tema exterminarii unei minoritati;
– grupurile postmarxiste, din cauza urii lor la adresa unui val care ar fi putut sa fie fericit;
– grupurile umanitare de toate facturile, atinse de “victimofilie” si avand tendinta de a simpatiza cu primele victime scoase la rampa, victimele sosite mai tarziu interesandu-le mai putin si fiind excluse din randul vedetelor;
– grupurile de intelectuali nostalgici dupa bolsevism si atasati, prin compensatie, de imaginea de forta pe care o proiecteaza Islamul militant.

Restul opiniei publice le-a urmat din doua motive principale:

– influenta preponderenta exercitata asupra mijloacelor de informare pe care le-am enumerat;
– dreptul la proeminenta al primului caruia i se da dreptul de a spune “sufar”. in mentalitatea simplista impusa de televiziune, daca B a spus cel dintai ca suferea, A nu mai are dreptul sa sufere.

Tema “sarbi = nazisti” a fost energizata de nenumarate ori, cateodata cu o remarcabila eleganta profesionala. Exemplu: doua afise. Pe unul se vedeau doua fotografii, una a lui Adolf Hitler, cealalta a lui Slobodan Milosevici, cu urmatoarea intrebare dedesubt: “Discursurile despre purificarea etnica nu va amintesc de nimic?” Celalalt afis prezenta tot doua fotografii, din doua lagare de concentrare: una data din al Doilea Razboi Mondial, cealalta fusese facuta recent in Croatia. si aici, tot o intrebare: “Un lagar unde se purifica etniile nu va aminteste de nimic?”

Tratarea temei: alte suporturi

Sapte suporturi principale au servit la operatiunea de dezinformare “Bosnia”, axata pe tema “sarbi = nazisti”: distrugerile, purificarea etnica, lagarele, violurile, gazele, gropile comune, masacrele de la Sarajevo.

a) Distrugerile

Astfel, numarul din 28 noiembrie 1991 al revistei Paris Match titra: “Dubrovnik, orasul martir – Bijuteria medievala a Croatiei zdrobita de focul armatei iugoslave”. De fapt, vechiul oras Dubrovnik nu a fost lovit nici un moment de focul armatei iugoslave, ramanand practic intact Dar pana si cei care se deplaseaza la fata locului, turistii, vor uita sa faca asocierea de idei.
Actuel, in luna decembrie a anului 1993, publica fotografia unui pod, cu urmatorul text: “Punct strategic de eliminat pentru sarbi, podul din Vukovar era o splendoare a patrimoniului arhitectural si istoric al orasului croat De la inceputul razboiului, aproape cinci sute de biserici, fortarete, muzee si alte monumente istorice din fosta Iugoslavie au fost laminate de artileria sarba si transformate in gramezi de moloz.” Cititorul varsa o lacrima pentru frumosul pod din Vukovar, fara sa se indoiasca de faptul ca si acesta a fost laminat si eliminat, cum insinueaza parsivul imperfect era. Or, la Vukovar nu exista nici un pod. Podul fotografiat se afla la Mostar si a fost distrus… de croati!

Actuel si-a recunoscut eroarea si s-a scuzat pentru confuzia dintre cele doua orase, dar care e ideea care ramane in spiritul cititorului? Distrugerile sarbilor.

L’Evenement du jeudi (12 septembrie 1991), reproducand ziarul Glas Slavonije, a descris atrocitatile savarsite de sarbi in satul Cetekovak – nasuri taiate, urechi smulse, raniti arsi de vii, trupuri decapitate – dupa care satul a fost ras de pe suprafata pamantului. Cetekovakul e la locul lui, dar cine va merge sa verifice? Toate acestea nu inseamna ca nu au existat distrugeri, nici ca sarbii nu au comis partea lor. Dar inseamna ca dezinformarea nu are nevoie de distrugeri reale pentru a-i inspira publicului ideea de distrugere.

b) Purificarea etnica

In cazul de fata, “purificare etnica” este o sintagma care decurge mai mult din logomahie decat din realitate, din moment ce toti iugoslavii sunt asemanatori din punct de vedere etnic. Mai exact ar fi sa se vorbeasca despre o repartizare dificila a teritoriilor intre niste grupuri diferite pe plan religios si cultural. “Purificarea” a fost practicata din abundenta de cele trei grupari prezente dar, in masura in care ecuatia “sarbi= nazisti” fusese deja acreditata, era usor sa se creeze impresia, prin asimilare, ca numai sarbii se facusera vinovati de asa ceva.

c) Lagarele

O presa onesta a incercat sa demonstreze ca termenul “lagar” nu are nimic inspaimantator in sine si ca, fara a mai vorbi de taberele de cercetasi, trebuie sa se faca deosebirea intre lagarele de exterminare, lagarele de concentrare, lagarele de internare, lagarele de triere si lagarele de refugiati. Dar cosmarul lagarelor hitleriste e atat de definitiv consacrat, incat nu mai este nimic de facut: manevrat convenabil, cititorul vede peste tot lagare ale mortii, in pofida unor marturii avizate ca ale doamnei Simone Weil si ale domnilor Elie Wiesel si Simon Wiesenthal, care au declarat totusi sus si tare ca lagarele sarbesti (de prizonieri) nu aveau nimic in comun cu lagarele naziste (de concentrare).

[nota noastra: in privinta “lagarelor naziste”, poate ca e util de consultat declaratiile lui Grüner Miklos ]

In rest, o alta parte a presei a mers mult mai departe. Anumiti cititori isi amintesc fotografia unui om emaciat stand in spatele sarmei ghimpate, care a facut turul lumii, intarind campania de satanizare a sarbilor. A fost nevoie de vigilenta unei nemtoaice de buna credinta, care a remarcat ca sarma ghimpata era prinsa in cealalta parte a stalpilor, pentru ca sotul ei, un ziarist scrupulos, sa se deplaseze la fata locului spre a efectua o ancheta aprofundata, care a dezvaluit ca:

– in fotografia originala, omul emaciat era inconjurat de alti oameni, care nu erau deloc emaciati;
– omul emaciat, pe nume Fikret Alici prizonier, ci refugiat;
– refugiatii se aflau in afara gardului de sarma ghimpata, iar fotograful, inauntru; sarma ghimpata nu inconjura un lagar, ci o pasune!

Ziaristul Thomas Deichmann a ajuns deci la concluzia ca imaginile, fotografiate cu aprobarea republicii sarbe, fusesera manipulate deliberat pentru a crea iluzia unui lagar de concentrare. De aici au urmat polemici si procese, in care au fost implicate publicatii diverse ca Novo, Die Weltwoche, The Guardian si Uving Marxism, pentru a nu cita decat cateva. La nivel absolut, adevarul s-a restabilit, dar cine o stie? Falsa impresie creata de imaginea cu omul emaciat dincolo de sarma ghimpata e mult mai convingatoare decat toate dezmintirile, oricat de solid argumentate.

d) Violurile

Ideea “lagarelor de violuri” – inca o lovitura de poker, cum ar spune, probabil, James Harff – a fost de-a dreptul geniala. Publicului i s-a creat impresia ca sarbii aveau un “plan sistematic” de violuri. La Libre Belgique (22 ianuarie 1993) scria: “Violarea femeilor in arsenalul terorii sarbesti.” Le Nouvel Observateur (nr. 1471, ianuarie 1993) adauga: “Nu mai incape nici o indoiala asupra caracterului sistematic al acestei practici in cadrul planului de purificare etnica.” La Gauche (10 februarie 1993) nu se lasa nici ea mai prejos: “Se pare ca extremistii sarbi folosesc violul ca arma de razboi in cadrul politicii lor de epurare etnica.”

Oroarea era generala. Ziarele titrau: Rape by Order, Rape Horror, Rape Camps, A Pattern of Rape, Viols en Bosnie, Europe face a l’horreur – „”Viol la ordin”, “Oroarea violurilor”, “Lagarele de violuri”, “Violuri sistematice”, “Violuri in Bosnia”, “Europa fata in fata cu oroarea” (n. tr.). Nimeni nu se indoieste ca femei musulmane, croate si sarboaice erau violate ocazional dar, sincer vorbind, nu suntem atat de siguri ca pentru asta era nevoie de ordine si ne intrebam cum ar fi putut servi acest amestec fiziologic de grupuri culturale la “purificarea” lor. Totusi, intrebarea nu este aceasta.

Statisticile sunt mai mult decat indoielnice. Jacques Merlino relateaza ca, la cincizeci de kilometri de lagarul din Tuzla, se vorbea despre patru mii de femei violate; la douazeci de kilometri, nu mai erau decat patru sute. La zece kilometri, ramasesera patruzeci, ceea ce inseamna mult, nu contest. in total, se vorbise cu darnicie despre douazeci sau saizeci de mii de femei musulmane violate. Comisia Natiunilor Unite avea sa estimeze numarul victimelor la doua mii patru sute (din toate cele trei comunitati laolalta), pe baza a o suta nouasprezece cazuri cunoscute, iar Comisia Consiliului de Securitate a interogat doua sute douazeci si trei de victime care au evocat cam patru mii cinci sute de cazuri (inca o data, din toate cele trei comunitati la un loc). Dar ce a retinut publicul? Ca sarbii au violat sistematic – nu episodic – un mare numar de femei musulmane.Toate acestea sunt ilustrate cu o cantitate minima de fotografii, revistele L’Express si Paris Match reproducand-o chiar pe aceeasi.

Este adevarat ca a existat si scrisoarea Luciei Vetruse, o calugarita bosniaca presupusa a fi fost violata impreuna cu alte doua surori de membrii militiilor sarbesti. Lucia Vetruse i-a scris maicii superioare pentru a-i spune ca traise “o experienta atroce, inexprimabila” si pentru a o ruga s-o ajute “sa accept aceasta maternitate nedorita”. Scrisoarea a fost publicata in revista Notizie dei gesuiti d’Italia si reprodusa de diverse organe de presa, printre care La Libre Belgique si La Croix, care a prezentat documentul pe prima pagina. in data de 14 ianuarie 1996, La Libre Belgique a dezmintit onest: “Responsabilii au aflat – cu oarecare intarziere, din pacate – ca aceasta scrisoare era un fals, ca fusese redactata (poate pornind de la fapte reale) de un preot din Bosnia, cu scopul de a sensibiliza comunitatea internationala.”

e) Gazele

Unul dintre modurile de a face un adversar sa para deosebit de odios, dupa cum am vazut deja, este, acela de a afirma ca foloseste o arma care nu e fair play. Gazele, in special, au o presa proasta, pe de o parte din cauza utilizarii lor de catre germani in timpul Primului Razboi Mondial, iar pe de alta parte din cauza camerelor de gazare din al Doilea Razboi Mondial. Bineinteles, si acest procedeu a fost pus in aplicare contra sarbilor.

Ziarul Le Soir din 10 aprilie 1995, a scris: “Se pare ca sarbii au folosit gaze. Surse bosniace si occidentale i-au acuzat pe sarbi de folosirea gazelor.” Este adevarat ca Le Soir precizeaza ulterior ca acestea sunt “gaze iritante (in genul celor folosite pentru mentinerea ordinii)”. Dar Die Welt din aceeasi data de 10 aprilie 1995 anunta fara echivoc: “Sarbii au folosit gaze.” Iar N.R.C. Handelsblad din 28 iulie 1995 declara: “Purtatorii de cuvant americani au stabilit ca, la Zepa, sarbii au folosit arme chimice.”

f) Gropile comune

S-a folosit din plin sintagma groapa comuna, care are ceva inspaimantator, desi nu inseamna nimic mai mult decat ceea ce este: o groapa comuna. Nu conteaza ca, in cele din urma, aceste gropi comune s-au dezvaluit ca fiind o nimica toata, sau ca pana in ziua de azi nu s-au gasit in ele nici femei si nici copii, ca un razboi este inainte de toate un macel si produce cadavre care trebuie totusi sa fie ingropate, iar trei mii de musulmani declarati a fi ajuns pe fundul “gropii comune” de la Srebrenica s-au dovedit a fi, in luna septembrie a anului 1996, destul de vii ca sa voteze. Ceea ce conteaza este ca ajunge sa se arate la televiziune o parcela de pamant rascolit proaspat si sa se anunte ca dedesubt s-ar putea sa existe un numar de X cadavre, determinat arbitrar, iar ceea ce va ramane in spiritul telespectatorului nu este “s-ar putea ” ci numarul X, care de altfel va avea tendinta sa creasca atunci cand telespectatorul le va vorbi prietenilor sai despre emisiune.

g) Masacrele de la Sarajevo

Sa reamintim faptele: se afirma ca, in datele de 27 mai 1992, 5 februarie 1994 si 25 august 1995, sarbii au bombardat populatia civila (musulmana) de la Sarajevo. Pierderile au fost considerabile, prima oara in fata unei brutarii, celelalte doua dati intr-o piata comerciala. Sarbii neaga ca ei au tras. Investigatiile au demonstrat ca, in toate cele trei cazuri, ipoteza unui tir sarbesc nu era verosimila. Studiul balistic arata ca mortierele sarbilor nu puteau atinge locurile lovite. Pe de o parte, nu exista gropi in forma de palnie, cum creeaza intotdeauna obuzele de mortiere. Pe de alta parte, victimele nu prezinta rani la cap si la piept, ci numai in partile inferioare ale trupului, ca in urma unei bombe cu explozie la sol. Observatorii militari ai O.N.U “care au anchetat imediat dupa [ultima] catastrofa au indicat ca era posibil ca [obuzul] sa fi fost lansat de musulmani” (Telemoustique, 30 Noiembrie 1995).

De Standaard (3 august 1995) afirma ca, potrivit soldatilor francezi din trupele O.N.U, “un anumit numar de tragatori de elita musulmani actionau pentru a-si dobori cu deliberare propriii civili.” Personalitati militare importante, fara a mai pune la socoteala publicatii ca Die Weltwoche, Foreign Policy, The Nation, Deferise and Foreign Affats Strategic Policy, The Times, The Sunday Times, The Independent London, The Toronto Star, puneau insistent la indoiala atacurile sarbesti, iar lordul Owen insusi a declarat la B.B.C, in 30 octombrie 1995, ca masacrul din 4 februarie 1994 nu putea sa fi fost opera sarbilor. Toate acestea nu au impiedicat isteria celorlalte organe de presa sa se dezlantuie: “Azi, pe strada principala din Sarajevo, curgeau valuri de sange (…) Ploua cu obuze peste civilii din capitala Bosniei” (C.B.S. 27 mai, 1992). „Nebunia sarbeasca a ucis din nou. Carnagiu la Sarajevo” (La Derniere Heure, 29 mai 1992). Sau, scurt si cuprinzator: “Serbia e agresoarea” (De Standaard, 30 mai 1992).

Aceste manifestari de indignare, atat de slab documentate, se finalizeaza bineinteles cu apeluri la represiune si razbunare. Atrocitatile comise in direct de sarbi cer sa li se acorde ajutor extern celor din Bosnia care nu mai au nici o speranta” (C.B.S, 27 mai 1992). “Se pare ca a fost nevoie de imaginile dramatice ale bombardamentului din centrul orasului Sarajevo comis de armata sarba, pentru a convinge Comunitatea sa ridice tonul” (Le Monde, 29 mai 1992 – observati importanta imaginii). “Oroarea de la Sarajevo zguduie in sfarsit lumea. in fine, Belgradul e sanctionat” (Le Sot, 30 mai 1992). “Ultimul masacru a facut sa devina inevitabila o reactie a marilor puteri” (Le Nouvel Observateur, 10 februarie 1994).

Practic, reactiile comunitatii internationale au fost din ce in ce mai brutale. Au inceput cu amenintari la adresa sarbilor si cu livrari de armament din partea Statelor Unite pentru musulmani, si s-au terminat cu trei mii de misiuni ale avioanelor NATO care au bombardat tinte sarbesti, militare si civile, cand nici una dintre tarile membre NATO nu era in razboi cu Serbia. Unii au fost acuzati de crime de razboi pentru mult mai putin.

Deosebit de interesanta, din punct de vedere al dezinformarii, este atitudinea domnului Jean Daniel, care descrie in Le Nouvel Observateur din 31 august 1995 o intrevedere pe care a avut-o cu primul-ministru Alain Juppe. Cei doi cad de acord pentru a recunoaste ca macelul de la Sarajevo este, dupa toate probabilitatile, o provocare musulmana: “Au fost in stare sa provoace un carnagiu printre ai lor! Am observat eu cu emotie”, consemneaza domnul Daniel. si, imediat, se pun de acord si sa aprobe atat provocarea, cat si rezultatul acesteia: “Au facut NATO sa se trezeasca din amortire”, remarca primul-ministru. “Pentru mine, acest lucru nu schimba cu nimic cauza bosniaca”, conchide ziaristul, care se declara a fi un suflet sensibil.

In cazul de fata, ceea ce retine atentia este inlantuirea intentiilor:

– scopul este acela de a lovi o anumita parte din conflict;
– pentru aceasta, trebuie ca opinia publica sa ceara lovirea acelei parti;
– drept care, acea parte trebuie sa fie antipatizata de opinia publica;
– deci, trebuie sa comita atrocitati spectaculare; daca nu comite atrocitati care sa se poata filma si exploata cu usurinta:
– pe deoparte, se vor inventa;
– pe de alta parte, vor fi comise de altii si puse in seama ei.

Altfel spus, suportul operatiunii de dezinformare va fi, de aceasta data, fabricat de la inceput si pana la sfarsit:

– in consecinta, partea vizata e lovita;
– dar trebuie sa se justifice, a posteriori, aceste lovituri care ies din uzantele tarilor civilizate: atunci, dezinformarea isi dubleaza intensitatea;
– si asa mai departe.

Falsificari

Dezinformarea si-a lasat frau liber in legatura cu Bosnia, iar lucrul care trebuie retinut e ca numarul de ocazii cand a fost surprinsa in flagrant delict nu schimba cu nimic opinia publica. Sa citam doar cateva exemple, imprumutate din diverse publicatii:

– fotografia unei mame prezentata ca fiind croata, la picioarele crucii de pe mormantul fiului ei. Pe cruce e scris numele fiului, cu caractere chirilice – deci, e vorba de un sarb.
– fotografia unui torturat. Ni se spune ca e vorba de un musulman caruia i s-au taiat trei degete pentru a nu mai putea face semnul V al victoriei. Poarta pe inelarul mainii drepte o verigheta: deci, e un ortodox;
– taranci sarboaice care par sa venereze niste latrine. Adevarul e ca latrinele au fost construite in locul unei biserici distruse;
– o taranca, inarmata cu o pusca, urmata de un copil mic. Ni se spune ca sunt musulmani refugiati, dar copilul are pe cap o ceaikasa (un soi de cascheta militara), tipic sarbeasca;
– militieni inarmati, deosebit de patibulari, prezentati ca sarbi. Insignele lor reprezinta esichierul croat. (Asupra acestui subiect, Le Nouvel Observateur a publicat erate in numerele 1470 si 1473);
– alte ziare publica dezvaluirile micutei Anisa, care i-a vazut pe sarbi taind nasuri si urechi la Tuzla. Tuzla nu a cazut niciodata in mainile sarbilor;
– Amnesty International le atribuie sarbilor cosul cu ochi scosi a carui poveste a spus-o deja Malaparte, in legatura cu Ante Pavelici, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial;
– Agentia Reuter semnaleaza, la data de 20 iulie 1998, ca Muntenegru este o mica republica iugoslava “populata in majoritate de musulmani”: sunt in proportie de 18%;
– imagini cu strazile distruse din Vukovar au fost folosite ca decoruri ale luptelor de strada din Dubrovnik, unde nu au avut loc lupte de strada;
– musulmanul prizonier intr-un lagar de concentrare sarbesc, filmat de B.B.C. in 1992, era Branko Veleci, un ofiter sarb, prizonier intr-un lagar musulman;
– niste copii omorati intr-un autobuz sunt prezentati ca fiind musulmani. Ritualul funerar care apare apoi e ortodox;
– o fotografie prezinta o femeie croata plangandu-si fiul ucis la Posusje, intr-un atac sarbesc. Sarbii nu au atacat niciodata satul croat Posusje care, in schimb, a pierdut treizeci si patru de oameni omorati de musulmani.

Usuratatea din modul de prezentare a informatiilor bosniace atinge punctul culminant cu acea reactie a unui caricaturist american care, la data de 19 aprilie 1993, a refuzat sa-i trimita redactorului sau sef un desen umoristic referitor la verdictul pronuntat in afacerea Rodney King (negrul american batut bestial de politisti): “Date fiind complexitatile rasiale si juridice ale acestui proces, am decis ca ar fi preferabil sa nu abordam o asemenea problema cu limbajul sumar al unei caricaturi de actualitate. Va voi trimite, in schimb, un desen despre razboiul din Bosnia” (citat de Peter Brook, Foreign Policy, iarna 1993-l994).

Si sarbii au operat falsificari. Excedat de cautarea violatorilor sarbi, scriitorul Nebojsa Jevrici i-a facut pe anchetatorii americani sa creada ca cel mai mare violator din toti era un anume Gruban Malic. Gruban Malic este eroul unui roman al lui Bulatovici.

Tribunalul penal international s-a grabit sa-l inculpe pe cel mai mare violator… pana in momentul cand s-a descoperit pacaleala. Daca dorim sa studiem serios dezinformarea, trebuie sa revenim la profunda intuitie a marilor inaintasi, Lenin si Goebbels: in psihocratie, adevarul nu conteaza, la limita nici macar nu exista, exista numai ceea ce sunt facuti oamenii sa creada sau, si mai bine, ceea ce sunt facuti sa creada ca cred.

Logomahia

Razboiul din Bosnia a dat nastere unei logomahii de circumstanta. Am discutat deja despre cuvintele lagar, groapa comuna, purificare etnica. Termenii a elibera si a ocupa au fost si ei de mare folos. Am auzit vorbindu-se despre Krajina “eliberata” de croati si despre Bosnia “ocupata” de sarbi, lucruri de care ar rade si curcile, daca ar sti istorie: dar iata ca publicul n-o cunoaste, iar nestiinta tintei este una dintre marile puteri ale dezinformatorului.

Rauvoitorul joc de cuvinte sarbolsevic este apanajul unui gazetar care l-a inventat, gasindu-l foarte comic. Mai exista si sarbo-valeti care, cel putin, nu are pretentii de umor.

Mai interesanta mi se pare expresia autoproclamata, care i se aplica pe un ton reprobator Republicii Sarbe, de parca nu s-ar fi proclamat singure toate republicile din lume, incepand cu cea franceza si cea americana. La fel de semnificativa este si folosirea sistematica a expresiei criminal de razboi pentru niste persoane inculpate pentru crime de razboi dar inca necondamnate si, deci, trebuind sa beneficieze de prezumtia de nevinovatie. Toata lumea a putut auzi la radio ca, in timpul luptelor dintre sarbi si adversarii lor croati sau musulmani, sarbii erau intotdeauna doar ucisi, cata vreme oponentii lor nu erau decat asasinati, ceea ce da mult mai bine intr-o epoca a victimofiliei.

Manualele scolare si dictionarele au luat si ele parte la joc, atribuind operatiunile de purificare asa-zisa etnica numai sarbilor, cand croatii si musulmanii le-au practicat si ei.

Am dori, pentru exemplificare, sa citam in extenso un text aparut in Infos junior din 23-29 septembrie 1995. Aceasta publicatie pentru tineret a ales cuvintele “Bosnia – Marturia de la Fatima” ca text de coperta.

“Cum a inceput razboiul? Dupa caderea comunismului, Iugoslavia s-a spart in bucati. Croatia, in 1991, apoi si Bosnia, in 1992, s-au pronuntat prin referendum pentru independenta. Sarbii nu recunosc aceste doua republici, in care sunt minoritari. Vor sa domine regiunea, obtinand maximum din teritoriu. Prin urmare, ataca cele doua tari.”

(Aceasta relatare istorica e ipocrita. Daca referendumul era acceptabil in provinciile Croatia si Bosnia, atunci de ce nu a fost valabil si in Bosnia sarbeasca? Faptul ca sarbii bosniaci au refuzat sa participe la referendumul organizat de musulmani nu e relatat.
Se intretine cu buna stiinta confuzia dintre sarbii din republica Serbia si sarbii din Republica sarbeasca.)

“Ce s-a intamplat la Sarajevo? in luna aprilie a anului 1992, sarbii incep sa asedieze si sa bombardeze capitala Bosniei. Sarajevo simbolizeaza ceea ce urasc sarbii ultranationalisti: un oras unde traiesc impreuna musulmani, croati si chiar sarbi. ii acuza pe musulmanii bosniaci ca vor sa cladeasca o republica islamica dupa modelul iranian. Ceea ce e fals, caci acestia sunt europeni, iar cultura si modul lor de viata seamana cu ale noastre.”

(“Capitala Bosniei” presupune o tara independenta atacata de straini, pe cand sarbii care ataca orasul Sarajevo sunt la fel de bosniaci si “sarajevieni” ca si musulmanii. Nu prea putem intelege cum ar uri un oras pe care il considera capitala lor. si cunoastem destul de bine Declaratia islamica a domnului Izetbegovici pentru a sti ca ceea ce doreste el sa construiasca este intr-adevar o republica islamica. E de ajuns sa calatorim in regiunile musulmane din Iugoslavia, pentru a constata ca viata si cultura locuitorilor baricadati in gospodariile lor inchise nu seamana deloc cu viata si cultura occidentala.)

“Cum traieste un copil din Sarajevo? De trei ani, micii sarajevieni locuiesc intr-o imensa inchisoare. Nu pot iesi din orasul inconjurat de sarbi. Nu-si parasesc cartierul, caci deplasarile sunt periculoase, din cauza obuzelor. Apa si curentul electric se intrerup foarte des, iar scolile sunt inchise. La ce viseaza copiii? La pace, bineinteles, si sa revada marea.”

(Pasaj sentimental, destinat sa aduca lacrima in ochii copiilor de scoala. E un razboi just. Se omite numai sa se mentioneze ca in Sarajevo traiesc si sarbi si, pe deasupra, un tunel aflat in mainile musulmanilor leaga orasul si exteriorul. Sa revada marea?… Viziune sentimentala a unui oras asediat dur. Dar iata ca urmeaza esentialul: chemarea sangelui, atat de caracteristica pentru intelectualii care nu au trait niciodata un razboi.)

“Ce trebuie sa se faca pentru a reveni pacea? Bombardamentele avioanelor NATO si ale Fortei de Reactie Rapida (F.R.R) asupra pozitiilor sarbesti din jurul oraselor Sarajevo, Gdrazde si Tuzla pot readuce pacea. Pentru prima oara, de fapt, sarbii au fost pedepsiti si, fara indoiala, vor fi obligati sa se aseze la o masa a tratativelor, altfel riscand sa se expuna unor noi represalii.”

Din partea unui text destinat sa instruiasca tineretul, ne-am fi putut astepta la mai multa impartialitate si moderatie, dar la drept vorbind ne-am fi inselat. Dezinformarea penetreaza la toate nivelurile, imbiba toate terenurile, daca nu urmareste un scop universal ramane egala cu zero.

Razboiul prin imagine

Imaginea a fost folosita mult in timpul operatiunii de dezinformare “Bosnia”. Daca, intr-o fotografie sau la televiziune, se vedeau soldati tragand cu armele, eram aproape siguri ca erau sarbi, sau cel putin ca aveau sa fie prezentati ca sarbi. Daca apareau copii plangand sau familii in doliu, nu ne indoiam ca erau copii si familii croate sau musulmane. Daca se aratau copii sarbi, acestia se jucau de-a razboiul, “in timp ce fratii lor mai mari devasteaza deja cartierele musulmane si croate”, preciza textul.
Verva caricaturistilor s-a consumat si ea mult pe cheltuiala sarbilor. Cuvantul Serbia era scris cu un S in forma de zvastika. Radovan Karadjici era reprezentat cu coada si furca.

Sarbii prezentau intotdeauna o asemanare vizibila cu maimutele.

intrucat trebuia sa se creeze impresia ca sarbii incepusera razboiul si, deci, sa se faca tabula rasa din tot ceea ce precedase evenimentele cele mai recente, o caricatura reprezenta trei sarbi cu un aer feroce, printre care si un copil, iar legenda spunea: “Militian razbunandu-si cumnatul omorat in 1917, soldat razbunandu-si verisoara violata in 1944, bebelus gandindu-se sa-si razbune tatal in 2023.”

De vreme ce o campanie de dezinformare, cand e dusa pana la capat, ajunge obligatoriu la o forma de nebunie, o alta caricatura reprezenta “Craciunul la Sarajevo”. Doi soldati sarbi tocmai crucificasera un copil, iar unul dintre ei ii spunea celuilalt: “Doar nu era sa asteptam treizeci si trei de ani ca sa facem treaba asta”.

Situatia era rezumata foarte clar de o caricatura aratand un specialist in relatii cu publicul spunand la telefon: can do you a dead baby on a cross or Tve got some nice gouged eyes! (Va pot face rost de un copil mort pe o cruce sau am niste ochi scosi foarte reusiti.) Cum sa faca rost de asa ceva? Gasea el. Iar daca nu gasea, ii comanda. Daca nu comanda, realiza fotomontaje. in cel mai rau caz, raspandea zvonuri, de care sigur avea sa se agate cineva. Sa nu uitam: daca piata e favorabila, suportul nu are absolut nici o nevoie sa fie real.

Psihoza

Un esantion al formulelor ne va forma o idee asupra starii de psihoza in care s-au afundat mijloacele de informare in voie, apropo de Bosnia:

“Oroarea cotidiana… Nebunia criminala a comandantilor sarbi… Atrocitati fara egal in Europa de cel putin o jumatate de secol… Violuri de o bestialitate aparte… Exista, in tabara sarbilor, criminali de razboi… Cumplita marturisire a atrocitatilor comise de un tanar sarb… Latura intunecata care exista in fiecare om (…) e aici, in toata oroarea ei sangeroasa… Un viol este intr-adevar o crima impotriva umanitatii… Rusinea din Bosnia… O piatra pe inima, un copil in burta, povestesc unii, suspinand… Totul indica o dorinta deliberata de umilire, de anihilare a fiintelor, ai carei principali protagonisti au fost sarbii… Sarbii au creat un infern Cetnik in toata regula: violuri si omoruri cu repetitie… Sarbii au depasit o noua limita in oroarea razboiului… Damnatii Europei… La limita urii… liniste, se ucide… intoarcere spre infern… Lagarele rusinii… Macelarii lui Mladic… Psihiatrul nebun… Militarismul sarbesc… Cea mai terifianta actiune la care au luat vreodata parte Natiunile Unite… Cea mai mare tradare de care s-a facut responsabila O.N.U… Ultimul stadiu al unei politici aberante, devorata de propria ei logica… Nici chiar Diavolul insusi n-ar fi putut concepe un ultragiu atat de crud… Un monstru din filmele de groaza care se credea mort si taiat in bucati, al carui fiecare tentacul se umfla, prinzand o viata autonoma…”

Climatul a devenit de asa natura, incat au ajuns sa se raspandeasca si sa fie crezute cele mai absurde fabule. Exemple:

Tragatorii de elita sarbi primesc cate trei sute de dolari pentru fiecare copil omorat. “Comunitatea sarbeasca din Elvetia este acuzata de a-si petrece concediile de odihna masacrandu-si fostii compatrioti din Bosnia, mitraliind, spintecand, violand. Acesti oameni se alatura mitologiei sangeroase a lui Barba-Albastra, Landru si alti Jack Spintecatori,” (24Heures de Lausanne si La Tribune de Geneve din 12 iunie 1993, cu inspiratul titlu: “Oroarea in bocanci”)

“O persoana a declarat, in fata comisiei bosniace pentru crimele de razboi din Brcko, ca a vazut camioane care duceau cadavre spre fabrica de carne a orasului. Un alt martor, refugiat in Croatia, spune ca a vazut, in interiorul uzinei, cum se debarasau sarbii de cadavrele incomode.” (Remarcati ca Le Monde din 11 mai 1994 nu-si formuleaza acuzatia: o insinueaza).

Laurii acestei afaceri ii revin, dupa parerea mea, unui ziar canadian, Weekly Word News, care a anuntat, sub titlul de Vampire Hunted as War Criminal in Bosnia (“Vampir urmarit in Bosnia pentru crime de razboi”) ca numitul Stanislav Bajici, sarb bosniac, era cautat pentru ca bause sangele a cinci mii de victime. Informatia e atribuita unor functionari ai O.N.U si decorata cu un superb portret robot al “demonului bautor de sange”, cu tot cu coltii de vampir.

Literatura de voiaj n-a intarziat sa apara. Am citit recent un roman a carui actiune se desfasura in Bosnia si unde toti tortionarii specializati in taierea sanilor femeilor purtau la gat o cruce ortodoxa mare. in paralel, o banda desenata publicata a facut pe fata elogiul unei “noi politici de fermitate care ii va constrange in sfarsit pe sarbi sa respecte acordurile de incetare a focului prea mult timp calcate in picioare”.

Chemarea sangelui

Psihoza provoaca in mod firesc chemarea la varsare de sange. Se poate presupune ca acesta era scopul urmarit.
Mijloacele de informare ii reproseaza blocului NATO ca a ramas “cu arma la picior”. Ziarele americane titreaza: Time to Use Force (“E timpul sa se foloseasca forta”) dupa care se felicita: Getting Tough at Last (“in sfarsit, masuri dure”). in Le Point, un scrib le reproseaza occidentalilor ca “ii ataca pe sarbi fara sa-i distruga”. in L’Evenement du jeudi, altul tuna si fulgera: “A sosit timpul sa i se aplice Serbiei o serie de atacuri aeriene”. in aceeasi publicatie, un al treilea declara ca sarbii sunt o “adunatura de lasi, de betivi si de bestii” si, in consecinta, trebuie “sa se distruga tara (sic), sa se bombardeze orasele Pale si Belgrad”.

Foarte crestinul Présent preconizeaza solutii staliniste: sarbii “trebuie sa-si ia clicile si clacile” [in orig. prendre leurs cliques et leurs claques = “sa se duca de unde-au iesit” /”la origini” / “sa dispara” (n. tr.)] Le Monde se burzuluieste si el: “Ce sa mai spunem, altceva decat sa urlam de revolta?… Nu s-a incercat nici macar un bombardament mic, acolo…”

In aceasta atmosfera, nu e de mirare ca, dupa atentatul de la R.E.R (Réseau Express Régional), Ministerul de Interne a incercat sa sugereze publicului ca se descoperise o “pista sarbeasca” si ca, in pofida parerii militarilor de grad superior care se gaseau la fata locului si repetau continuu ca nu exista nici o solutie militara pentru problema bosniaca, sondajele relevau (Le Monde, 1 ianuarie 1993) ca saptezeci si sase la suta din francezi erau favorabili folosirii fortei armate in Bosnia. E adevarat ca scopul era “protejarea ajutoarelor umanitare”, dar se stie bine ca forta nu se poate folosi atat de limitat. Cand pocnesti, apoi pocnesti. Iar cand in sfarsit s-a folosit forta, acest lucru nu s-a facut nici un moment “pentru a proteja ajutoarele umanitare”, ci impotriva sarbilor din Pale, si totusi, a trezit o satisfactie generala.

Cateva rateuri

Stralucita operatiune de dezinformare Bosnia, oricat de admirabil a fost orchestrata, a dat nastere totusi mai multor nepotriviri.
Unii militari competenti, care actionasera la fata locului, au facut sa se auda cateva falseturi. Personalitati ca domnul Jean Dutourd, de la Academia Franceza, domnul Jacques Laurent, de la Academia Franceza, generalul Pierre Marie Gallois, parintele fortei de soc franceze, domnul Alain Griotteray, au refuzat sa urle intr-un glas cu sacalii. Revistele Le Point, Le Canard enchaine, L’Evenement du jeudi, au publicat uneori si articole impartiale. Le Courrier international a semnalat, in legatura cu “tragedia de la Gorazde”, ca “autoritatile bosniace mentineau o fabrica de armament la Gorazde, incalcand insasi notiunea de zona de securitate” si ca “numarul de pierderi de la Gorazde a fost exagerat cu deliberare prin transmisiunile radio ale amatorilor despre care se credea ca emiteau din oras, dar in realitate proveneau din afara”.

Cativa oameni lucizi au devenit constienti, cel putin partial, ca erau supusi unei operatiuni de dezinformare.

Astfel, The New Statesman (31 iulie 1992), dezvaluind incasarile agentiei Ruder Finn (optsprezece mii de dolari pe luna, suma realmente rezonabila, date fiind rezultatele obtinute), comenta ca daca, fie si in privinta armelor, Croatia nu era supusa embargoului impus sarbilor, probabil ca acest lucru era due to better PR – “datorat unor relatii cu publicul mai bune”.

Le Point din 13 martie 1993 nu se situa nici el foarte departe de adevar cand constata: “Totul se intampla ca si cum mass-media – televiziunile in special – ar avea nevoie sa ingreuneze bilanturile pentru a atinge cat mai sigur pragul de declansare a emotivitatii spectatorului sau a cititorului”.

Iar Max Clos, in Le Figaro din 30 aprilie 1994, conchidea fara ocolisuri: “in total, mass-mediile occidentale s-au lasat intoxicate pasiv, fara a se intreba nici un moment daca versiunea furnizata lor era macar veridica. De ce? Pentru ca, in acest conflict, este ‘corect politiceste’ sa se tina partea musulmanilor bosniaci contra sarbilor ortodocsi.”

Nici nu s-ar fi putut spune mai bine. Dar trebuia mai mult decat atat pentru a le deschide ochii dezinformatilor-dezinformatori. Pentru ei, tot ceea ce mergea in contra directiei pe care si-o stabilisera trecea drept “dezinformare sarbeasca”, pe cand sarbii s-au dezvaluit absolut incapabili nu numai sa dezinformeze, ci si sa informeze pe cineva. Daca generalul Morillon facea declaratii contrare curentului, se vorbea despre “strania toleranta a colonelului Morillon”; daca generalul Rose nu urma nici el directia, era “naiv [sau prost] ca un miel care se pregateste sa fie fatat”. Ce? indraznea el sa recunoasca “bunavointa sarbilor bosniaci” dovedita de intalnirile cotidiene cu Radovan Karadjici?!

“Avem motive de neliniste”, comenteaza fin un ziarist. “Bunavointa psihopatului de Karadjici? Pana si bravul general Morillon a inteles pana la urma”. De asemenea, daca sarbii discutau un ultimatum, erau niste criminali, daca i se supuneau, erau lasi, iar daca lordul Carrington facea un gest de pace, “reincepea mascarada acordurilor de incetare a focului incalcate inainte de a se fi uscat cerneala pe hartie”.

Publicul accepta aceasta simfonie maniheista, in pofida tuturor nepotrivirilor. Una peste alta, putem deci spune ca operatiunea Bosnia fost executata cu o mana de maestru. Felicitari.

[nota noastra: Toata consideratia pentru analiza domnului Vladimir Volkoff. intr-adevar, trebuie recunoscuta maiestria oponentilor. Felicitarile sunt justificate. Chiar daca au beneficiat de sprijin politic, arme, bani si voluntari din tarile islamice, albanezii si bosniacii nu au fost in stare sa-i doboare pe sarbi. A fost nevoie de interventia NATO ca rezistenta sarbilor sa slabeasca. Zona balcanica ramane “butoiul cu pulbere”, poate ca in Grecia si Cipru se va aprinde fitilul, cu siguranta suflul exploziei ii va atinge si pe neprietenii Ortodoxiei]

Sursa: Filehost via Mihail Andrei

Adauga un comentariu!

Apăsaţi aici pentru a anula un răspuns.

Nume (necesar)

E-mail (necesar dar nu va fi publicat)

Website

CAPTCHA Code *

Orice poate sa iasa din vaccinarea cu editoarele genetice Pfizer si Moderna. Vaccinatii sunt adevarate bombe cu ceas si nimeni nu poate spune acum cand acestia vor “exploda” si vor deveni un adevarat biohazard. Pentru ca, din pacate, vaccinatii nu se pot dezvaccina. Estimarile celor mai multi specialisti variaza intre 12 si 14 luni. De […]

Legea vaccinarii obligatorii a fost adoptata in UNANIMITATATE in comisia de santate din Camera Deputatilor. Adica au votat-o toate “partidele” politice, fara exceptie! Chiar daca au fost aduse sute de amendamente fata de varianta adoptata acum doi ani de Senat, ce sa vezi, s-a pastrat neatins un articol, cu ginion, articolul 13 care prevede la […]

Nici nu stiu cum sa formulez cat mai bine: traim intr-o lume de prosti sau traim intr-o lume a prostilor? Poate ca mai bine ar fi sa reformulez si sa scriu ca traim intr-o lume in care prostii sunt majoritatea covarsitoare. Ii vezi la tot pasul: vor sa fie mereu sefi, au gura mare, cred […]

Cele mai multe dintre evenimentele majore ale ultimelor decenii au venit ca reactie la un eveniment precedent, de multe ori fals, o provocare menita a pregati opinia publica pentru ceea ce va urma. Comentatorii politici numesc astfel de evenimente inscenate – false flag – un steag fals. Cele mai clare exemple de atacuri inscenate sunt […]

Miza “alegerilor” europarlamentare 2019 este, din perspectiva papusarilor locali si a sefilor lor alogeni, una cat se poate de simpla: cati imbecili vor mai fi vrajiti de necesitatea de a-si exercita “dreptul” de vot in numele democratiei, in perspectiva urmatoarelor “alegeri”, prezidentiale, parlamentale si locale. Prostilor, evident, nu le spune nimeni cui foloseste acesta iesire […]