Prof. univ. dr. Ilie Badescu
„Iar noi locului ne tinem, // cum am fost asa ramanem.” (M. Eminescu). Un neam se tine de locul lui ca sa poata dainui. Pentru ca locul lui de pe pamant are un corespondent al sau in cer. Neamul isi propaga fiinta in timp si peste timp prin generatiile sale succesive. Care pot obosi, se pot risipi, pot asculta glasurile sireneleor de pe marea intindere a veacului si pot expune fiinta neamului la teribile rataciri. Multi isi imagineaza ca problema sentimentului de neam este o chestiune anacronica. Modul de raportare la aceasta realitate sufleteasca poate fi unul inadecvat, dar aceasta realitate ea insasi nu este nici sincronica nici anacronica, este pur si simplu reala.

Pentru limpezire, sa facem o necesara revenire la chestiunea specificului national, cea mai reprezentativa forma de specificare a genului omenesc. in sociologie se spune ca „specificul national” este o chestiune de „apartenenta”. insa apartenenta este o chestiune declarata.

Eu ma declar roman, ungur, francez etc. Dar eul, cel ce se declara, cine este? Obiectiv, spune Nae Ionescu, eu sunt vehiculul unei istorii, purtatorul unei traditii. Acesta este continutul obiectiv al identitatii care face din eul meu o realitate, ceva real si deci specificat. Fara specificare, eul meu este pura virtualitate, iar ca asertiune, este o abstractie.

Prima trasatura a acelei istorii este una de esenta spirituala, caci se refera la modul concret istoric si durabil (persistent) in care un popor a rezolvat chestiunea raului, a raspuns provocarilor existentei incepand cu prima provocare, aceea a timpului si a spatiului.

Provocarea timpului vizeaza un raspuns la intrebarea „cum ma pot sustrage mortii?” sau, si mai precis: „cum ma invesnicesc?”.

Sigur ca un ins poate ocoli aceasta intrebare, dar nu poate ocoli esenta ei, faptul imbatranirii, care, pana la urma, il arunca fata-n fata cu timpul si, daca nu mai are timp, este semn ca a fost invins, a murit, adica n-a existat in timp, si, deci, cu timpul acela, timpul s-a manifestat orb, a trecut „orbeste” prin el, nu s-a poticnit in insul acela de nimic, de niciun rost, ca si cum el nici n-ar fi existat pe suprafata existentei, sub partea de cer daruita lui. Sau, ceea ce e acelasi lucru: insul acela n-a avut nici un rost, a trecut prin viata ca gasca prin apa, adica nici n-a trait, a fost mort inainte de a se trezi la viata, el a fost un adormit.

In teoria imitatiei, a lui G. Tarde, se spune ca insul este purtat de „somnambulismul” imitatiilor, adica starea sociala este un somn prelungit, din care te vor trezi doar inovatiile. Deci, chiar si in acest caz, el n-a putut ocoli chestiunea apartenentei, a identitatii, doar ca a fost vehiculul ei inconstient, pasiv, adica eul sau a fost ca si inexistent. Desi are identitate, egologia lui identitara a fost si este egala cu zero.

Timpul colectivitatii sale s-a propagat prin el, ca timp obiectiv, dar n-a atins prin insul acela niciodata pragul constiintei de sine, al sineitatii libere. Adica n-a imbracat forma timpului subiectiv, al timpului traitor, care este fatalmente si timp moral, caci prin mine se dezleaga chestiuni cum este aceea a binelui si a raului, a iubirii si a urii, a suferintei mantuitoare ori a suferintei absurde etc.

Problema mea ca roman in timp si peste timp este deci aceasta: „cum se invesnicesc romanii?” (sau, la scara strict istorica: cum se perpetueaza ei in si prin timpul lor, trait de ei ca timp etnic). Ne putem intreba, desigur, daca nu cumva timpul colectiv insusi, al unui popor, nu capata, in anumite epoci, aceeasi „decerebrare”, adica daca nu cumva se poate intampla ca manifestarea sa obiectiva sa nu se ridice la forma constiintei de sine active, ofensive, adica la forma unui sentiment identitar asumat, afirmat de acel popor in si prin mijlocirea generatiilor sale.

Pentru ca popoarele isi propaga fiinta prin mijlocirea generatiilor trecatoare. Generatiile trec, dar fiinta neamului ramane. Insa la scara vreunei generatii exista riscul neasumarii neamului, al unei atat de slabite constiinte de neam, incat pe durata secventei sale istorice neamul isi pierde cu totul consistenta si puterea spirituala. Acea generatie a venit pe lume deja imbatrinita si a ramas asa, imbatranind, pe durata trecerii ei, neamul insusi.

Si atunci ne putem intreba, daca nu cumva si popoarele vegeteaza, in atari perioade, la scara unor asemenea generatii, trecand prin timp straine de fiinta lor, insensibile la „duhul”, la sufletul lor, ca popoare? Ceea ce ar fi o egologie etnoidentitara vida, golita de continut, tradand un sazut sentiment al identitatii, al sinelui etnic. Generatia aceea ar fi o generatie alienata, obosita, una prin care fiinta neamului isi pierde vlaga, se arata vlaguita, decerebrata, obosita. si tot astfel, exista insi dar si generatii atat de puternice in sentimentul lor de neam ca nu le poti gandi decat prin trasatura tineretii.

Generatia interbelica ne apare ca o generatie tanara. Generatia Labis la fel. De cate ori pasii mi s-au potrivit, cat de pasger, cu oricare dintre marile figuri ale acestei generatii, care a inobilat neamul romanesc si cultura romana, am avut sentimentul ca pasesc langa tinerii cei mai luminosi, radiind de stralucire, de vigoare, de frumusete, emanand bucurie. Oricat de varstnci ar fi, au inimi tinere.

Si tot asa mi s-a intamplat sa pasesc, din nevointa contemporaneitatii, pe langa tineri atat de batrani si asa de vlaguiti ca am amutit de mila si uimire. Asa de tineri si cu „inimi asa de batrane si urate”, cum spune poetul. Timpul este, iata, categorie obiectiva si totodata categorie traitoare. Pentru fiecare, la rand, ins si generatie, timpul este o intrebare. Eu, in chip direct si deopotriva prin mijlocirea generatiei mele, sunt purtatorul acestei intrebari asupra modului in care imi trec // petrec fiinta etnica prin istorie, ca vreau ori ca nu vreau.

Si, in final, ma adaug la neamul din care fac parte ori ma scad din vesnicia lui, adica existenta mea este un „scazamant ontologic”. Cand raspund unei asemenea intrebari (daca raspund), eu ma descopar in ipostasul general al celor care traiesc istoria ca pe o cale a neamului intreg, impartasita de cei de azi cu cei de dinaintea lor, din vremea lor si de dupa ei, inaintand prin timp ca pe o vale a mantuirii. Eu ma invesnicesc in secventa de istorie care-mi revine prin darul vietii numai prin si numai daca ma pot mantui cu tot cu neamul din care fac parte, cu cei de aceeasi apartenenta cu mine, ca unii pe care-i port in fiinta mea; in caz contrar, eu sunt un esec.

Deci omul este locul bun sau rau al existentei si acesta este sensul acelei afirmatii din limba romana: „omul sfinteste locul”. Pentru om, asadar, intrarea in existenta este ca o plonjare intr-un ocean de potentiale risipiri, de teribile rataciri, de vanturari (atractul plecarii din fiinta neamului), de imprejurari pierzatoare (xi), din care se poate sustrage facand bine, savarsind fapte bune, prin munca si statornicie (αi), iar la toate acestea vegheaza Dumnezeu (existenta este „ograda lui Dumnezeu”, este „gradina divina” – α).

Cu fiecare, asadar, ca ins si ca generatie, se implineste o speta etnica ori, din contra, se risipeste, se pierde pur si simplu o sansa obiectiva. Cu fiecare dintre noi, fiinta sociala numita popor slabeste („se scade”) ori se intareste („se adauga”). Asumandu-mi neamul dezbatranesc (ma adaug fiintei sale nemuritoare), netraindu-l, imbatranesc cu o viteza teribila, ma intunec, nici nu-mi pot aminti ca am trait, caci insasi amintirea este un proces de memorie colectiva, cum ne invata Jung.

Nimic nu se adauga in lume decat prin fiinta morala a popoarelor, care nici nu memoreaza „intamplarile” altfel decat prin categorii paradigmatice, iar acestea sunt, fundamental si implicit, morale. Nu este oare semnificativ faptul ca, etimologic, „intamplare” vine de la „in templum”?! Iar „templum” inseamna si „locul unde augurii observau auspiciile”, „loc consacrat pentru auspicii” (deci cadru al profetiei, al proorocirii), dar si „tribuna pentru discursuri, senat”, adica spatiu al legitimarii lucrurilor si faptelor, aspect intarit de sensul tare al termenului care este acela de „templu”, „loc sacru”, „sanctuar”.

Apartenenta la un neam te sfinteste. Parasirea neamului te sminteste, ba te poate si indraci, te arunca in transa diavoleasca a injuraturii de neam, spumegata si urat mirositoare, atestand demonul mut dinlauntrul fiintei tale stalcite. Neamul este o varianta a Gradinii Raiului, lasata de Dumnezeu in lume sub forma virtualizata a darului identitatii. A-l cultiva inseamna a dobandi actualizarea gradinii.

A-l desconsidera, in toate formele lui, inseamna a pierde Raiul, a lasa in paragina cea mai de pret gradina si singura casa a fiintei care este neamul tau si limba pe care acesta o vorbeste cu evlavie, nerusinat (ce penibila este fuga de limba romana in universitati, in institutii etc. etc. Vae victis!).

Intrebe-se tinerii sofisticati de azi, cat de mandri sunt de credinta lor si de faptul ca vorbesc romaneste, ca sunt purtatorii unei comori sfinte, cum spune poetul basarabean, Mateevici: „limba noastra-i o comoara”. Si de cate ori, vai!, s-au simtit rusinati ca sunt romani, ca vorbesc romaneste, ca sunt de o stirpe cu sfintii si martirii neamului lor, cu eroii pe care manualul de istorie se sfiieste, in chip netrebnic, sa-i memoreze cum se cuvine.

Prin urmare, omul poate, prin faptele lui, sa confirme caracterul sfintit (daruit) al existentei; prin viata daruita, prin fapte bune, prin vocatie (expresia personalizata a harului) poate si se poate adauga „gradinii” vietii, ori o poate urati, murdari, degrada, dezgradi, prin pofte, dez mat, nelimita, nesabuinta, nesimtire de sine insusi si de neamul sau etc. El este „locul” (y) in care se rezolva, iata, ecuatia existentei si, deci, chestiunea raului.

Romanii, asadar, se invesnicesc prin mantuirea intru Hristos Domnul, angajand in acest scop (aducand la dimensiune verticala, ascendenta) conceptia despre munca, stabilitate, vecinatate etc., adica tocmai „spatialitatea”, dimensiunea orizontala a existentei. Altfel spus, am putea raspunde ca romanii raspund intrebarii timpului prin ceea ce M. Eliade a denumit crestinism cosmic, invesnicirea naturii si a convietuirii, iar tehnica folosita este „liturghia cosmica”, proiectarea existentei in taina participarii mistice a intregii firi la Sf. Liturghie, ca in nunta mioritica.

Acest fel de a fi, a simti, a gandi si a actiona impreuna cu ceilalti se fixeaza, la randul sau, in tipare durabile, care au proprietatea de a sistematiza traiul in comun si de a schematiza temele vietii zilnice. Thomas si Znaniecki, sociologi americani, au numit aceste tipare scheme sociale.

Gratie lor, omul poate organiza existenta, iar defectiunea lor dezorganizeaza societatea in intregul ei. Noi am numit aceste „tipare” sau feluri pilduitoare de a fi „invataturi spirituale”. Cand aceste invataturi sunt impartasite de popoare, prin generatiile lor, le numim „invataturi populare” sau ale popoarelor.

Elitele pot urma aceste invataturi sau nu si, in acest din urma caz, ele se indeparteaza pana la instrainare de popoarele peste care superfeteaza. Popoarele au memorat numai acele invataturi care cuprind secretul manifestarilor implinitoare, care fac din fiecare ins un purtator al vasului tainic al implinirii fiintei colective, adica un „preot al creatiei” si al partasiei cu neamul.

Unii poarta acest vas al darurilor cu toata responsabilitatea, altii, din contra, il arunca mereu, caci vasul acesta are proprietatea de a reveni la fiecare dintre noi ca o invitatie la slujire si deci ca un prilej de relua ta implinire a menirilor spirituale, de fiinta ale insului. Incat timpul tau, daruit tie prin darul vietii, poate fi interval de gratie, adica de manifestari implinitoare si deci de bucurie, ori, din contra, poate deveni un cadru de nesfarsite risipiri, de viata fara sens, de suferinta absurda. Insul purtator si implinitor de daruri este destinat, iata, gratierii.

Din contra, cel ce nu conteneste sa risipeasca darurile, in frunte cu darul apartenentei, isi risipeste insasi viata, o transforma in ca dru al unei bizare liturghii intoarse, caci, in loc de a implini darurile, le risipeste, le arunca de la sine, ceea ce este tot una cu pragul apostaziei, cu paganismul. Lepadarea de neam este, iata, act antiliturgic, liturghie intoarsa, antecamera apostaziei.

Cine se leapada de neam se poate lepada si de Dumnezeu. Spunem ca insul acela dispretuieste invataturile gratierii, care ne invata calea spre mantuire si alege, in schimb, invataturi false, caci cuprind in ele promisiuni mincinoase. Le numim, de aceea, idolatrii, adica pseudoinvataturi zidite de invatatori mincinosi, de indrumatori si initiatori in „cultul” rasturnat al pierderii si al nimicirii.

Sursa: Revista Clipa/ Ziaristi Online

Foto: Tineri pentru tineri

Adauga un comentariu!

Apăsaţi aici pentru a anula un răspuns.

Nume (necesar)

E-mail (necesar dar nu va fi publicat)

Website

CAPTCHA Code *

Marius Șerban Odată cu intrarea într-o nouă stare de criză, după ce tocmai am ieșit din una de alertă, pentru că, nu-i așa, starea de continuă criză este singura formulă prin care mai poate fi controlată cât de cât o populație debusolată, anomizată, se vântură tot felul de versiuni de proiecte de lege, prin care, […]

Brexit-ul este, fara doar si poate, un eveniment de proportii epice prin prisma perpectivelor pe care le deschide. Brexit-ul reprezinta prima fisura intr-un sistem monstrous care parea monolit. Practic, intreaga oligarhie americana si europeana, cu monstroasa masinarie media aservita au fost luate prin suprindere, in ciuda manevrelor diperate de a influenta in extremis opinia publica […]

Alegerile locale de duminica se remarca prin ceva unic in ultimii 26 de ani. Nicicand in aceasta perioada de dezmat neobolsevic, de jaf si disolutie a tot ce este romanesc, asadar, nicicand in acest sfert de secol, candidatii oferiti spre votare de gastile de crima organizatea numite eufemistic partide, nu au fost mai jalnici. Practic, […]

Charles Simic Widespread ignorance bordering on idiocy is our new national goal. It’s no use pretending otherwise and telling us, as Thomas Friedman did in the Times a few days ago, that educated people are the nation’s most valuable resources. Sure, they are, but do we still want them? It doesn’t look to me as […]

Marius Serban Nesimtirea de care a dat dovada, astazi, Iohannis (Ioha), presedintele cu o legitimitate fragila al Romaniei, este strigatoare la cer! Astazi, cand se face fix o saptamana de la moartea oamenilor din Colectiv, Ioha a demonstrat cu varf si indesat ca nu a inteles nimic, dar absolut NIMIC, din cerintele strazii,ca nu a […]