Sustine Bad Politics
arhiva stiri
starea vremii
septembrie 22, 2018, 5:59 pm
Parţial însorit
Parţial însorit
29°C
Presiunea: 1020 mb
Umiditate: 24%
Vânt: 7 km/h V
Răsarit: 7:02 am
Apus: 7:13 pm
 
ANUNTURI UMANITARE
Army/Intelligence
Arta dezinformarii. Propaganda
Aciduzzul | 5 decembrie, 2010 | 0 comentarii | 937 vizualizari |
(2 voturi )

Dezinformarea este un termen aparut recent in limbajul de specialitate, desi se practica inca din antichitate. Este indisolubil legata de informatie, care poate fi viciata in numele unor scopuri bine definite. Sunt concluziile la care a ajuns Vladimir Volkoff, autorul lucrarii Tratat de dezinformare, aparuta la Editura Antet si pe care le prezentam cititorilor nostri. Trebuie facuta o distinctie clara intre un fapt si o informatie. “Ploua” nu este o informatie, ci un fapt. Acesta devine informatie in momentul in care este comunicat de cineva unei alte persoane, fie direct, prin metoda “gura/ureche”, fie mediat, prin telefon, ziar, radio, televiziune etc. Pe parcursul procesului de transmitere a informatiei pot aparea – involuntar sau, dimpotriva, intentionat – distorsiuni, omisiuni, adaugiri de elemente noi etc., care sunt tipice dezinformarii. Orice informatie presupune prezenta a trei variabile, in care nu se poate avea deloc incredere: informatorul (care poate face o confuzie intre ploaie si stropii unui aspersor, de pilda), mijlocul de comunicare (telefonul se aude slab, permitand confuzii intre cuvinte, sau scrisoarea este caligrafiata cvasiindescifrabil, ceea ce duce la acelasi rezultat etc.), informatul (care poate crede ca informatorul exagereaza). Toate aceste elemente ne sugereaza faptul ca aproape orice informatie este supusa riscului denaturarii.

De aici rezulta ca:

– informatia nu contine niciodata adevarul suta la suta. Pe tot parcursul transmiterii se strecoara erori, chiar daca nu exista intentii vicioase;

– in materie de informare, nu exista obiectivitate. Oricine declara ca este obiectiv este fie megaloman, fie rau intentionat, fie excesiv de naiv;

– este firesc ca fiecare martor sa aiba propria sa impresie asupra unui eveniment la care a asistat. Daca impresiile se potrivesc prea bine unele cu altele, ceva este sigur in neregula.

Termenul de dezinformare a aparut pentru prima data in limba rusa, dupa al doilea razboi mondial, si avea rolul de a desemna “practicile exclusiv capitaliste care urmareau aservirea maselor populare”. De aici, termenul a trecut in limba engleza, cu intelesul de “scurgere deliberata de informatii care induc in eroare”. In Franta, notiunea a aparut in 1974 si era definita drept “utilizare a tehnicilor de informare, in special de informare in masa, pentru a induce in eroare, a ascunde sau a travesti faptele.” Autorul insusi a simtit nevoia sa dea o definitie mai precisa termenului de dezinformare: “Tehnica permitand furnizarea de informatii generale eronate unor terti, determinandu-i sa faca acte colective sau sa difuzeze judecati dorite de dezinformatori.”

Dezinformarea trebuie deosebita de propaganda (actiunea exercitata asupra opiniei publice pentru a o determina sa aiba anumite idei politice si sociale, sa sustina o politica, un guvern, un reprezentant) si de publicitate (faptul de a exercita o actiune psihologica asupra publicului, in scopuri comerciale). Mai trebuie facuta o distinctie si intre intoxicare (care vizeaza un grup restrans de persoane) si dezinformare (care vizeaza intreaga opinie publica).

Bazele fundamentale ale dezinformarii au fost puse in antichitatea chineza (aproximativ secolul V i.Hr.) de generalul Sun Ti, in cartea sa intitulata “Arta razboiului”.

Postulatele acestuia erau urmatoarele:

– arta suprema a razboiului consta in a invinge dusmanul fara lupta;

– toata arta razboiului se intemeiaza pe inselatorie;

– un stat inamic trebuie ocupat intact; ruinarea acestuia este o politica inferioara.

Pentru aceasta:

– trebuie discreditat tot ceea ce merge bine in tara adversa;

– reprezentantii claselor conducatoare ale tarii adverse trebuie determinati sa intreprinda actiuni ilegale. Reputatia lor trebuie subminata prin orice mijloace si, la momentul oportun, acestia trebuie supusi oprobiului public;

– trebuie raspandite discordia si galceava intre cetatenii tarii adverse;

– tinerii trebuie intaratati impotriva batranilor;

– traditiile adversarilor trebuie ridiculizate.

Ziarul, cartea si dezinformarea

Exista trei evenimente majore care au dus la dezvoltarea exploziva a tehnicilor de dezinformare: aparitia tiparului (1434), a primului periodic (Köln, 1470) si consacrarea opiniei publice in viata politica a Occidentului (incepand cu secolul XVIII).

Ziarul si cartea au ajuns rapid sa consacre un principiu in spatele caruia dezinformarea putea lua orice forma sau dimensiune: Este adevarat, fiindca am citit cu ochii mei! Ziarul si cartea, intrand in toate caminele in care cel putin o persoana stia sa citeasca, aveau sa priveze rapid puterea regala de monopolul deciziei, iar puterea ecleziastica de monopolul cunoasterii.

Pe de alta parte, prin intermediul acestor doi vectori, autorii sau cei care stateau in spatele lor puteau sa manipuleze in voie constiinta publicului cititor, oferindu-i informatii unilaterale, “adevaruri” prefabricate si conceptii contaminate de ideologii partizane. Un exemplu tipic dat de autor este acela al asa-ziselor “Protocoale ale Inteleptilor Sionului”, text publicat de un oarecare Serghei Nilus la Moscova, in 1905, care acredita ideea ca el contine concluziile secrete ale primului Congres Sionist de la Basel. In esenta, aceste concluzii erau:

– atatarea popoarelor la discordie;

– exterminarea nobililor si a marilor proprietari de pamanturi;

– provocarea de tulburari printre muncitori;

– organizarea unor actiuni de dezagregare sociala prin intermediul presei;

– raspandirea confuziei in randurile opiniei publice;

– instigarea tineretului la depravare;

– subminarea justitiei;

– lupta contra religiei.

Autenticitatea documentului este mai mult decat dubioasa, dar el a cunoscut un larg rasunet dupa ce a fost tradus in numeroase limbi. Impactul a fost imens, iar ideile vehiculate l-au inspirat, printre altii, si pe Hitler in elaborarea politicii sale.

Aparitia radioului

Epoca de glorie, in materie de dezinformare, a acestei inventii a fost atinsa in cursul celui de-al doilea razboi mondial si in perioada de ascensiune a comunismului, care i-a urmat. Virtutile radioului in potentarea dezinformarii au fost speculate in mod genial de Goebbels si Lenin. Cel dintai era de parere ca “o minciuna repetata de o mie de ori ramane o minciuna, dar o minciuna repetata de un milion de ori devine adevar”, radioul fiind instrumentul perfect pentru a repeta o minciuna de milioane de ori. Cel de-al doilea credea sincer ca “a spune adevarul este o prejudecata burgheza meschina”; in consecinta, radioul era utilizat la maximum conform acestei “axiome”, iar adevarul era ocolit cu mare grija.

Limba de lemn

Limba de lemn, utilizata atat in scris, cat si in vorbire, in ziare, carti si la radio, este considerata capodopera dezinformarii, deoarece este imposibil de folosit de cineva fara ca acesta sa nu devina in acelasi timp si dezinformator, si dezinformat. Principalele caracteristici ale limbii de lemn sunt: caracterul impersonal si pasiv al frazelor (“relatiile reciproce s-au strans”, “intr-o atmosfera de stima si respect reciproc”, “s-au exprimat urari” etc.), abundenta mijloacelor lingvistice care servesc la accentuarea obligativitatii (a trebui, a fi dator, cu necesitate, negresit, obligatoriu, neabatut etc.), maniheismul (lipsa nuantelor, impartirea stricta in doar doua categorii a oricarui domeniu sau multimi de oameni – buni si rai, prieteni si dusmani, devotati si tradatori, abstract si concret, general si particular, obiectiv si subiectiv etc.), metaforele si personificarile excesive (hidra capitalista, parintele popoarelor /cu referire la Stalin/, Pentagonul, in loc de SUA etc), codificarea (anumite cuvinte, ca “revizionist” sau “dusman al poporului”, dau semnalul de atac; altele, precum “lipsa de vigilenta revolutionara”, servesc drept avertisment sau amenintare etc).

Limba de lemn nu este apanajul exclusiv al comunistilor. Toti specialistii – medicii, juristii, militarii, preotii, filosofii etc. – au limba lor de lemn. Diferenta consta in faptul ca respectivele jargoane specializate inseamna ceva, cel putin pentru cei initiati, si deci nu sunt dezinformatoare nici pentru cei ce le inteleg, nici pentru cei ce nu le inteleg.

Cum se concepe o operatiune de dezinformare?

O operatiune tipica de dezinformare include in mod obligatoriu mai multe elemente aflate intr-o relatie de interdependenta:

1. Clientul este cel care beneficiaza de pe urma operatiunii de dezinformare si cel care achita nota de plata. El poate fi o persoana particulara, o organizatie, un partid politic sau chiar un guvern.

2. Agentul este cel care, la cererea clientului, concepe, instrumenteaza si raspunde de intreaga campanie de dezinformare. Specialistii considera ca cea mai buna agentie de dezinformare care a existat vreodata a fost Departamentul A din cadrul KGB.

3. Studiul de piata. Inaintea lansarii oricarei campanii de dezinformare, cei care o concep studiaza cu maxima atentie publicul careia urmeaza sa i se adreseze si elaboreaza strategii speciale pentru fiecare categorie ce face obiectul dezinformarii (intelectuali, tarani, populatii din tari subdezvoltate etc.).

4. Suporturile. Acestea sunt definite ca fiind fapte marunte, adevarate sau pretinse ca fiind adevarate, prin intermediul carora publicul este determinat sa creada un anumit lucru avut in vedere de dezinformatori. (n.n. Exemplu: amantele lui Emil Constantinescu. Indiferent daca acestea au existat sau nu cu adevarat, prin vehicularea informatiilor referitoare la aventurile fostului presedinte se acrediteaza ideea ca acesta este o persoana imorala. Acest lucru este valabil in cazul in care E. Constantinescu face, intr-adevar, obiectul unei campanii de dezinformare, fapt care nu se cunoaste cu exactitate.)

5. Transmitatorii sunt mijloacele pe care le foloseste dezinformatorul pentru a inocula mesajul sau in constiinta publica: cuvantul si imaginea transmise de presa scrisa, vorbita, filmata, televizata sau informatizata. Spre deosebire de propaganda, in cazul dezinformarii sunt indispensabili mai multi transmitatori complici, daca se poate inconstienti, care vor putea deveni tapii ispasitori ai operatiunii, daca aceasta esueaza.

6. Tema are caracter general si trebuie sa fie cat mai simpla posibil. (n.n. In cazul amintit mai sus, tema nu este Emil Constantinescu ci moralitatea oamenilor politici.)

7. Tratarea temei se face in mai multe moduri: fie nedifuzand o informatie, fie difuzand o informatie incompleta, tendentioasa ori de-a dreptul falsa, fie saturand atentia publicului printr-o suprainformare care sa determine pierderea sensului a tot ceea ce e important, fie prin comentarii subiective. (n.n. Amantele lui Constantinescu pot fi elemente ale unei campanii de dezinformare menite sa abata atentia de la saracie, somaj, coruptia puterii, caz in care devine plauzibila ipoteza ca acest subiect de presa a fost instrumentat si lansat de PSD.)

8. Cutiile de rezonanta sunt acele mijloace de informare care preiau o informatie lansata de un transmitator. Pentru dezinformare, este esential sa existe cat mai multe cutii de rezonanta. (n.n. Stirea despre doctorita Rosca, amanta presedintelui, a aparut initial in cateva publicatii ai caror reprezentanti au fost prezenti la conferinta de presa organizata de aceasta. Dupa numai o zi, intreaga presa a preluat si a dezvoltat subiectul, devenind o ampla cutie de rezonanta.)

9. Tinta este, prin definitie, opinia publica.

10. Satanizarea consta in a spune cat mai multe lucruri rele despre inamicul potential, utilizand suporturile dezinformarii: informatii false, declaratii trunchiate, fotografii trucate etc. A se vedea cazul Irakului si al lui Saddam Hussein.

11. Psihoza desemneaza reusita operatiunii de dezinformare si se manifesta ca o stare irationala a publicului, care il impinge pe acesta sa nu mai vada decat ceea ce se intampla in sensul dezinformarii, sa o imbogateasca, sa se dezinformeze el insusi, sa devina din dezinformat dezinformator. In acest context, trebuie spus ca dezinformarea profesionista nu se adreseaza decat in aparenta inteligentei publicului, ea tintind de fapt toate nivelurile sensibilitatii, stiut fiind ca pasiunile sunt intotdeauna mai puternice decat convingerile.

Cum se practica dezinformarea?

Exista numeroase moduri de a trata o informatie, in asa fel incat ea sa devina apta pentru o actiune de dezinformare:

1. Negarea faptelor (Nu este adevarat ca X i-a furat banii lui Y).

2. Inversarea faptelor (Nu X i-a furat banii lui Y ci, dimpotriva, Y i-a furat banii lui X).

3. Amestecul dintre adevar si minciuna (Este adevarat ca X i-a luat banii lui Y, dar asta din cauza faptului ca Y ii datora lui X acei bani, pe care refuza sa-i mai dea inapoi).

4. Modificarea motivului (Motivul pentru care banii lui Y au fost gasiti la X nu este furtul, ci faptul ca X i-a gasit pe o alee in fata casei lui Y).

5. Estomparea (Se face prea multa galagie pentru o suma atat de mica; altii fura miliarde si nu patesc nimic!).

6. Generalizarea (Toata lumea fura in Romania; cum de l-ati gasit tocmai pe X tap ispasitor?).

7. Utilizarea partilor inegale (In cazul mediatizarii furtului, se va acorda un spatiu restrans faptului in sine, iar evidentierea calitatilor morale si ale faptelor bune ale lui Y va ocupa un spatiu mult mai mare).

Utilizarea imaginii in dezinformare

“E adevarat fiindca am vazut” este o afirmatie puternic inradacinata in psihicul uman, mai puternica decat cea mentionata anterior, respectiv “E adevarat pentru ca am citit”.

Iata cateva din avantajele imaginii in materie de dezinformare:

– este literalmente incontestabila;

– informatia vizuala nu are nevoie sa treaca prin creier pentru a ne afecta inima sau pornirile instinctuale;

– imaginea, prin natura ei, se preteaza la toate manipularile posibile: selectie, incadratura, unghi de filmare, animatie, trucaje etc;

– imaginea se adreseaza maselor intr-o masura mai mare decat cuvantul, este usor de perceput, usor de reprodus si devine imediat subiect de conversatie.

Definita drept “paradisul dezinformatorilor”, televiziunea ofera o intreaga serie de facilitati care devin insa foarte usor constrangeri. Materialele trebuie sa fie scurte (“Trebuie sa schimbam subiectul inainte ca telespectatorul sa schimbe canalul” – este una din regulile producatorilor), iar difuzarea informatiilor depinde de orele la care se produc evenimentele (daca un eveniment se produce dupa ora 23,00 este posibil sa nu se vorbeasca nici a doua zi de el). Scurtimea impiedica orice aprofundare a subiectului, iar momentul producerii unui eveniment poate duce la omiterea lui din jurnalele de stiri.

Puterea imaginii este atat de mare, incat prima impresie ramane de nezdruncinat, dezmintirile ulterioare avand efecte minime (In timpul unei emisiuni televizate, Eltin avea un debit verbal ciudat de lent: s-a tras concluzia ca este beat. Ulterior, un operator de imagine a recunoscut ca a incetinit in mod deliberat mersul benzii sonore, dar era prea tarziu. Mitul “betivului” Eltin nu a mai putut fi sters din imaginea publica). La astfel de procedee se poate adauga folosirea mesajelor subliminale, prin inserarea unei imagini in “coada” celor 24 de fotograme percepute de ochiul uman in fiecare secunda. Aceasta imagine – care poate fi, de pilda, portretul unui candidat la alegerile prezidentiale – nu mai este perceputa de ochi, ci ajunge direct in creier, la nivel subconstient, putand provoca reactii si comportamente dirijate in sensul dorit de dezinformator. Astfel de practici sunt interzise in majoritatea tarilor civilizate.

Razboiul informatiilor

Acesta este un concept stabilit pentru prima data de americani si consta in utilizarea ofensiva si defensiva a sistemelor de informare pentru a exploata, corupe si distruge informatiile si sistemele de informare ale adversarului, protejandu-se insa propriile informatii si sisteme.

Din punct de vedere militar, informatia este de-acum considerata a cincea dimensiune a oricarei batalii, alaturi de dimensiunile pamant, mare, aer, spatiu. Razboiul din Golf, de exemplu, a reprezentat mai mult triumful informatiei decat cel al armamentului, strategiei sau al moralului trupelor.

Culmea cea mai inalta a dezinformarii a fost atinsa gratie mediilor electronice de informare. Internetul se bazeaza mai putin pe calitatea informatiei si mai mult pe capacitatea de cristalizare a unor opinii difuze. Asemenea unui teren propriu-zis, terenul cibernetic apartine celui care il acapareaza mai intai. Majoritatea “navigatorilor” pe Internet sunt dirijati intotdeauna spre aceleasi site-uri, aceleasi solutii, aceleasi intreprinderi, dincolo de care nu fac decat rareori efortul sa mai caute.

Zvonul si dezinformarea ca mijloc de realizare a influentarii psihosociologice

Omenirea, în evolutia sa istorica, a fost marcata de numeroase conflicte politice, sociale, etnice, culturale, militare însotite de ample si diversificate actiuni de diversiune si dezinformare psihologica. Prezente atât în perioada premergatoare conflictelor, sporite ca numar si intensitate pe timpul desfasurarii acestora, dintotdeauna au avut drept obiectiv sa genereze nesiguranta, panica, frica, îndoiala, si pe acest fond sa slabeasca rezistenta psihomorala a luptatorilor si populatiei civile. În acest scop, unul dintre cele mai folosite mijloace a fost zvonul, cu o influenta deosebita datorata puterii de persuasiune si al posibilitatii influentarii unei mari mase de oameni.

Zvonul, ca fenomen psihosocial

Zvonul, ca fenomen psihosocial reprezinta o informatie ce se doreste a fi autentica si cu caracter de noutate, cu posibilitati minime de verificare: o informatie de cele mai multe ori tendentioasa, care circula paralel si în mod frecvent în contrasens cu informatiile transmise prin mijloacele oficiale de comunicare. “Copil al insecuritatii, zvonul creeaza legaturi puternice între membrii unei comunitati a carei tema nu mai suporta întrebari fara raspunsuri” [Maurice Olender – “La Rumeur”, Apud Jean-Noel Kapferer, Zvonurile, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993, p.19.]. Zvonurile sunt creatii colective si au functii si disfunctii sociale.

Chiar daca unele au o sursa de lansare bine sau – cel mai adesea – rau intentionata, prin retransmisii succesive, amprenta personalitatii colportorilor se imprima adânc în continutul lor, cu atât mai mult în cazul zvonurilor emergente, rezultat al „tranzactiei colective” [Tamotsu Shibutani-Improvised News, A Sociological Study of Rumor, The Bobb-Merril Company, Inc., New York, 1966, p.29.], prin punerea laolalta a resurselor intelectuale ale grupurilor umane în vederea interpretarii unor evenimente importante, dar ambigue, despre care lipsesc informatii, sursa oficiala neavând credibilitate.

Se impune considerarea zvonului în raport cu alte fenomene înrudite: ponegriri, bârfe, clevetiri, povesti, legende, vorbe care circula din gura-n gura pentru a identifica posibilitatile reale de influentare individuala si colectiva. Pentru aceasta reamintim ca orice tip de comunicare poate fi definit din sase puncte de vedere: dupa sursa, continut, mod de difuzare, mijloc de difuzare, obiect al comunicarii si natura efectelor produse. Zvonul si vorba provin din surse neoficiale. Primul termen se refera la un proces de difuzare în lant, la o forta de propagare, la o amplitudine al carei rezultat este sunetul care se înalta din toate aceste voci, si pe care-l putem urmari:

Vorba se refera la un proces lipsit de continuitate, ezitant, foarte limitat în spatiu: e normal sa nu se propage nimic, din moment ce e doar o vorba vaga. „Nu e decât o vorba” înseamna ca sunetul abia daca a fost perceput, deci mesajul nu are tocmai o existenta reala, sigura: nici nu se aude. Vorba este lipsita de însemnatate.

La origine, cuvântul „ponegrire” se referea atât la sursa, cât si la efectul unei comunicari: era grohaitul porcului mistret [Jean-Noel Kapferer, Zvonurile, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993, p.41.], iar în prezent acest cuvânt se refera la continutul si obiectul comunicarii: e vorba de comentarii josnice, la limita calomniei, ce se fac pe seama cuiva. Este un tip de mesaj, ce exprima o judecata subiectiva asupra continutului zvonului sau al vorbei.

Cuvântul „bârfa” se refera la obiectul zvonului sau al vorbei. Bârfa se leaga de persoane: povesteste bucuriile si necazurile celor ce ne înconjoara, fie ei bogati sau saraci, persoane însemnate sau neînsemnate. În general, bârfa nu e rautacioasa si se practica în special de dragul de a vorbi, de a avea un subiect de conversatie: interesul pe care îl prezinta e de scurta durata, de aceea o bârfa trebuie repede înlocuita cu alta mai savuroasa.

Cuvântul „clevetire” reprezinta o definitie a mesajului din punct de vedere al sursei. Ca si ponegrirea, reflecta si o judecata de valoare, un mod de a discredita zvonul sau vorba, reprosându-i provenienta dintr-o sursa total lipsita de credibilitate. Atunci când avem de-a face cu surse oficiale sau care se bucura de respect, mesajul primeste un titlu de noblete: este o „informatie”. În cazul unei erori, nu este un zvon ci o „informatie falsa”.

Întelegem astfel, prin zvon, idei, relatari, afirmatii sau presupuneri ce pot fi în întregime false sau continând unele elemente adevarate, dar distorsionate în raport cu situatia si centrele de interes ale unor indivizi sau colectivitatea determinate.

În lansarea si asigurarea circulatiei zvonurilor se mizeaza pe unele caracteristici ale acestuia:

– noutatea;

– plasarea actiunii sub aspectul consecintelor în viitor;

– corelarea continutului sau cu sperantele, asteptarile, aspiratiile si temerile indivizilor sau colectivitatilor.

În conditiile în care are loc împletirea continutului informatiei cu interesele si aspiratiile celor ce receptioneaza, zvonul poate determina stari de spirit curente de opinii, atitudini si comportamente specifice mesajului transmis.

Ca forma specifica de comunicare, îndeosebi interpersonala, zvonul are la baza o serie de mecanisme psihologice ce exploateaza unele caracteristici general-umane, cum ar fi:

– curiozitatea;

– dorinta unor oameni de a se arata ca fiind bine informati, depasind informatia oficiala;

– tendinta de a amplifica o stire prin elemente si comentarii personale;

– reactia fireasca de a transmite mai departe o informatie, anumite stari psihice (nemultumire, anxietate) etc.;

– capacitatea imaginativa si anticipativa, nevoia de a integra necunoscutul într-un univers cunoscut, de a transmite noutatea imediat.

Jean Delumeau explica psihologic zvonul prin credulitatea maselor [Jean Delumeau, Frica în Occident, vol.1, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1986, p.291.]. Zvonurile analizate de acest autor se brodau pe doua elemente: frica si gândirea magica. Frica, emotia absolut fireasca, ne face uneori sa vedem primejdia mai mare decât este ea în realitate.

Anxietatea patologica conduce la reactii dezaptative si se fondeaza pe situatii si elemente periculoase inexistente. Receptarea si retransmiterea continutului zvonului sunt potentate si de importanta pe care fiecare individ o acorda datelor vehiculate prin intermediul acestuia. În lipsa adevarului sau corespunzând pe de-a-ntregul realitatii, este suficient ca informatia sa se transmita fara încetare din om în om pentru ca zvonul sa-si realizeze circulatia dupa o logica proprie, în care distorsiunea informatiei este o conditie fundamentala pentru a se putea manifesta si actiona, pentru a se putea propaga.

Daca privim propagarea ca un fenomen obiectiv ce este un produs al comunicarii intragrupale si intergrupale, putem nuanta întelegerea factorilor care maresc posibilitatile de grupare, gradul de omogenitate si asezare spatiala, de coeziune spirituala si comunitate de interese si importanta temei, concordanta dintre continutul mesajului si motivatiile individuale si de grup. Cu cât e mai mare interesul mediu în cadrul colectivitatii cu atât cresc sansele de raspândire a zvonurilor. Pe timpul transmiterii zvonurilor, apare ca proces specific modificari si distorsiuni ale informatiei pe care le contine [Coord. Jean Niculescu – Psihicul si realitatea câmpului de lupta, Ed. Militara, Bucuresti, 1979, p.189.].

Distorsiuni ale informatiei specifice zvonului

Nivelarea. Reducerea sau amplificarea informatiei, facilitarea întelegerii si relatarii ei. Pe masura ce un zvon circula, el tinde sa devina mai scurt, mai concis, mai usor de înteles. Versiunile sugestive cuprind tot mai putine cuvinte si detalii. Reductia nu merge, însa, pâna la disparitia totala a mesajului.

Efectele ei se produc dupa urmatoarele reguli:

– cu cât o povestire este mai scurta si mai concisa, cu atât are sansa sa fie reprodusa mai fidel;

– cu cât subiectul are mai putine detalii între care sa aleaga riscul distorsiunii ulterioare, scade;

– relatarea devine atât de scurta încât este memorata mecanic, lucru care confera si rapiditate circulatiei (asa se explica rapiditatea cu care circula din om în om) .

Accentuarea. Zvonul este supus si unui proces de accentuare, în sensul ca sunt retinute si produse selectiv un anumit numar limitat de detalii. Accentuarea este complementul inevitabil al reducerii. Una nu poate sa existe fara cealalta.

În interiorul acestei tendinte se produc fenomene ca:

– sunt retinute cuvinte, imagini sau simboluri bizare sau frapante;

– adoptarea unei forme numerice, detaliile accentuate fiind multiplicate în povestire;

– plasarea desfasurarii evenimentului la timpul prezent; în general într-un cadru dinamic, spatio-temporal.

Asimilarea. Continutul zvonului este ajustat si în functie de atitudinile, aspiratiile si motivatiile transmutatorului, ale grupului din care acesta face parte. Acest proces evidentiaza capacitatea de ajustare conform predispozitiilor emotionale ale celor care raspândesc zvonul, ale intereselor lor, ale prejudecatilor individuale si de grup, asigurând, astfel, circulatia lui într-un mediu determinat si nu în oricare altul.
Aceste trei tendinte-reductia, accentuarea si asimilarea actioneaza simultan si reflecta un proces de subiectivare, care are ca rezultat deformatiile ce caracterizeaza zvonurile. Formulele introductive care netezesc lansarea zvonurilor – „se spune”, „am aflat”, „cica”, „am auzit” – contin nemijlocit avertismentul adresat ascultatorului asupra acestor posibile erori.

Efecte individuale si colective ale propagarii si receptarii zvonului

Zvonurile pot fi spontane, generate de încercarile oamenilor de a-si explica evenimente, procese, fenomene despre care nu au date certe sau deliberate adica sunt concepute si lansate cu scopuri bine determinate de catre organele de specialitate, în scopul de a determina o anumita atitudine, comportare a unor indivizi sau grupuri umane. Elaborarea deliberata a zvonurilor, în cadrul conflictelor militare din secolul XX, au evidentiat preocuparea existenta în toate tarile de a organiza si instrui înca din timp de pace forte si organe specializate (cuprinzând politologi, psihologi, sociologi, lingvisti, etc.) care sa „construiasca” zvonuri ce ofera explicatii mistificate, dar cu un mare grad de credibilitate, în scopul influentarii fortelor armate adverse, a unor mari comunitati umane si chiar populatii.

Aparitia presei, apoi a radioului si în sfârsit explozia audiovizualului nu a fost însa de natura sa potoleasca zvonurile. În ciuda mijloacelor de comunicare în masa, publicul continua sa preia o parte a informatiei din gura-n gura. Expresia „din gura-n gura” defineste un mijloc de transmisie: conversatiile în doi, discutiile în grup, confidentele, discursurile solemne.

Obiectul zvonurilor, pornind de la aceste particularitati ale retransmiterii permanente, îl poate constitui scaderea eficientei, grupului caruia îi este destinat urmarind influentarea moralului si coeziunea acestuia. Pentru ca un zvon sa devina eficace, prin efectele individuale sau colective, este necesar a cunoaste anumite conditii ce realizeaza eficacitatea.

Retinem dintre acestea:

– publicul este actor, informatia reprezentând o valoare, „aur curat” aceasta încearca astfel sa obtina cât mai multa informatie;

– starea de spirit a grupului si situatia psihologica a epocii accentueaza sau diminueaza;

– în cadrul grupului determina mobilizarea atentiei acestuia, care încearca sa reconstituie puzzle-ul alcatuit din crâmpeie de informatii;

– având uneori un sâmbure de adevar, este privit în totalitate exprimând adevarul;

– producând dezorganizarea functionarii psihicului individual si al comportamentului colectiv, zvonul produce panica generatoare de catastrofe;

– martorii unor evenimente raspund mai mult în functie de gradul de probabilitate a lucrurilor în functie de ceea ce observa. Unul dintre specialistii studiului minciunii G. Durandin [G. Durandin, Les rumeurs, multiplicat Lecons de psychologie sociale, Paris, l950.]

Analizând rezultatele unor experiente rezuma în felul urmator comportamentul:

1. martorii dau informatii false cu aceeasi siguranta cu care le dau pe cele corecte fiind în acelasi timp de buna credinta;

2. numai în mod cu totul exceptional se poate obtine o marturie în totalitate exacta;

3. de multe ori ceea ce declaram reflecta mai degraba automatismele gândirii noastre de gândire, decât ceea ce au vazut cu adevarat;

4. în consecinta, daca mai multe declaratii coincid, aceasta nu înseamna neaparat ca sunt adevarate. Asta înseamna pur si simplu, faptul ca mai multe persoane împartasesc aceleasi automatisme si aceleasi clisee mutuale, percepând faptele în acelasi fel si totusi eronat [I. Gritti-Elle, „Le rumeur”, Stanke, Ottawa, 1978.].

– nivelul capacitatii de procesare sociala a informatiei individuale sau colective duce la interpretarea gresita a unui mesaj, neîntelegere ce se poate accentua. Un caz celebru ilustreaza felul în care procesul neîntelegerii se poate repeta: în masura în care de fiecare data noul mesaj ramâne ambiguu, acesta permite o interpretare personala din partea fiecarui nou receptor. În cazul nostru, este vorba de transformarile suferite de un articol de presa în momentul reluarii lui de alte ziare [J.N. Kopferer, Op. cit., p.61-62.]. În timpul primului razboi mondial, un ziar german „Kolnische Zeitung” a fost primul care a anuntat caderea orasului Anvers. Titlul de pe prima pagina era: „La vestea caderii Anversului s-au tras clopotele”.

Pentru ca ziarul era german, se întelegea de la sine ca în Germania se trasesera clopotele în cinstea acestei victorii. Informatia a fost reluata de ziarul francez „Le Marin”. Potrivit informatiilor din „Kolnische Zeitung”, „preotii din Anvers au fost fortati sa traga clopotele dupa ce orasul a fost ocupat”. stirea din „Le Marin” e preluata de „Trimes” la Londra: „Potrivit ziarului „Le Marin”, via Koln, „preotii belgieni care au refuzat sa traga clopotele la caderea Anvers-ului au fost demisi din functie”.

A patra versiune se afla în „Corriere della Sera”: Potrivit ziarului „Trimes”, citând informatii din Koln, via Paris, „nefericitii preoti care au refuzat sa traga clopotele la caderea Anversului au fost condamnati la munca silnica”. Ziarul „Le Marin” reia aceasta ultima informatie: Potrivit unei stiri din „Corriere della Serra”, via Koln si Londra, se afirma ca „barbarii cuceritori ai Anvers-ului i-au pedepsit pe nefericitii preoti pentru refuzul lor eroic de a trage clopotele, spânzurându-i în clopote cu capul în jos, ca balante vii”. Astfel, „Le Marin” a fost cel care a alimentat zvonul barbariei germane la Anvers.

Trebuie sa remarcam mai multe lucruri: pe de o parte, daca distanta dintre prima si ultima versiune e apreciabila, trecerea de la o versiune la alta nu are nimic surprinzator. Se supune unei logici de clarificare a cuvintelor ambigue sau de percepere selectiva a lor. Pe de alta parte fiecare ziarist a introdus câte un element nou: dispunând de o informatie prea saraca, a încercat sa reconstituie un puzzle complet cu riscul de a inventa piesele ce lipseau.

Aceste elemente reflecta starea de spirit a momentului: razboiul din 1914 devenise aproape un razboi sfânt. Franta avea sa-si ia revansa asupra germanilor, spalând rusinea înfrângerii din 1870 si eroismul era cu atât mai mare cu cât dusmanul era descris ca un barbar. Deformarea confirma cliseele ce se vehiculau despre nemti, justificând temerile latente ale populatiei;

– prin interventia mediilor de informare, publicul zvonurilor sporeste considerabil, nemaifiind strict local, ci international;

– raportarea permanenta la sistemul de referinta folosit de fiecare pentru a evalua o informatie;

– zvonul prezinta anumite strategii si filtre caracteristice specifice categoriilor socioprofesionale. În cadrul unei anchete întreprinse în U.R.S.S.[Bauer R.A., Gleicher D.B., Word of mouth communication in The Soviet Union, Public Opinion Quarterly 28, 1964, p.216-224.], în legatura cu credibilitatea zvonurilor, 95% dintre intelectuali, fata de 56% dintre taranii intervievati, au declarat ca zvonul e mai plauzibil decât informatia transmisa de mediile de informare oficiale. taranii acorda cea mai mica încredere zvonurilor, dar sunt cei care le folosesc cel mai mult.

Pentru ei zvonul este un substitut al mediilor de informare oficiale, acestea fiindu-le mai putin accesibile. Dimpotriva, intelectualii beneficiaza pe scara larga de mediile de informare oficiale, dar au nevoie de un zvon pentru compensatie. Pentru ei, zvonul este un conectiv: permite decaderea inteligenta a informatiilor oficiale. Intelectualii au astfel si ei nevoie de zvonuri pentru a dobândi o perspectiva asupra mediilor de informare si pentru a dovedi ca nu se confunda cu publicul larg.

În concluzie, putem afirma ca zvonul nu este neaparat „fals”, în schimb el este neaparat neoficial. El demonstreaza ca toate certitudinile sunt de natura sociala: este adevarat tot ceea ce grupul din care facem parte considera ca fiind adevarat.

PROPAGANDA

Propaganda este considerata o activitate sistematica de transmitere, promovare sau raspandire a unor doctrine, teze sau idei de pe pozitiile unei anumite grupari sociale sI ideologii, in scopul influentarii, schimbarii, formarii unor conceptii, atitudini, opinii, convingeri sau comportamente. In sensul clasic, se constituie ca un subsistem al sistemului politic al unui partid, al unui grup social sau al unui regim de guvernare; in prezent insa, se dezvolta numeroase forme de propaganda (economica, tehnica, medicala, sportiva, culturala), diferentiate dupa continut sI prin raportare la profilul grupului social care o initiaza, urmarind realizarea unor scopuri persuasive.

Ca sistem, propaganda dispune de:

1.o structura institutionala specializata (aparat de conducere ierarhica, centre de organizare, centre de studiu, proiectare sI difuzare de mesaje)

2.ideologie sI valori aflate in corespondenta cu interesele sI obiectivele gruparii sociale pe care o reprezinta; acestea sunt luate ca referinta pentru programarea sI realizarea propagandei

3.mijloace sI metode de transmitere a mesajului; studiul sociologic al acestora distinge urmatoarele grupuri mari de metode:
-afectiva – consta in organizarea mesajelor astfel incat acestea sa provoace trairi sI adeziuni colective, mai ales de tip emotional. Mai intai se indica consecintele negative ale unei optiuni personale provocate de o agentie anume (afectarea intereselor, amenintare a pozitiei individuale, impiedicarea realizarii unor obiective personale importante etc) pentru a declansa reactia afectiva negativa fata de aceasta sI apoi se prezinta o alternativa diferita care ar avea numai efecte pozitive.

Accentul nu este pus pe argumentarea logica sau prezentarea unor fapte relevante, ci pe acele informatii care au o profunda rezonanta afectiva.

-a faptelor – (Merton, Lazarsfeld); este concentrata pe transmiterea de fapte cat mai concrete, saturate de amanunte relevante pentru persoanele ale caror optiuni ar urma sa fie modificate. Accentul nu este pus pe fapte generale, ci pe cele personalizate sI care dispun de potentialitatea descoperirii unei surprize de catre receptor. Indemnurile directe, lozincile, apelurile zgomotoase la urmarea unor cai sunt inlocuite de o astfel de selectie sI prezentare a faptelor care provoaca optiunea persoala pentru acea cale prezentata ca cea mai buna dintre cele posibile. In felul acesta se lasa impresia autonomiei personale in luarea deciziei.

-persuasiva – presupune aplicarea regulilor retorice de organizare a adiscursului, mai ales prin utilizarea unor cuvinte saturate emotional sI care se bazeaza pe persuabilitatea membrilor audientei.

O alta distinctie importanta se face intre propaganda tactica (proiectata pe termen scurt pentru obtinerea unor efecte imediate) sI propaganda strategica (pe termen lung, destinata formarii sau modificarii valorilor, atitudinilor de baza sI conceptiilor proprii indivizilor sI societatii.

Cea mai imporatnta forma de propaganda a fost considerata pana in prezent propaganda politica. Pentru J.Ellul (54) aceasta este, de fapt, ”un dialog care nu exista”. La nivel international, ea iti propune sa ”remodeleze psihologia celor cu care se afla in competitie, in conditiile in care caile diplomatice, economice sau militare au devenit inoperante sau excesiv de costisitoare. Propaganda politica nu urmareste descoperirea unor adevaruri, ci convingerea interlocutorilor reali sau potentiali.

In acest sens, Gustve Le Bon, mentiona existenta a patru factori principali de convingere, pe care ii prezenta ca pe un fel de ”gramatica a persuasiunii”:

-prestigiul sursei – sugestioneaza si impune respect

-afirmatia fara probe – elimina discutia, creand totodata impresia documentarii erudite a celor care reprezinta sursa de mesaje

-repetarea – face sa fie acceptata ca fiind certa o afirmatie compatibila cu obiectivele sursei

-influentarea mentala, care intareste (itereaza) convingerile individuale incipiente sau apartinand indivizilor fara personalitate

Tot in domeniul politic (dar poate fi folosita cu succes si in alte domenii) se distinge intre:

-propaganda alba; utilizeaza materiale provenite din surse oficiale, continad noutati culturale, artistice, aparent inofensive, cum ar fi: stilul de viata, prezentarea unor personalitati considerate exemplare pentru viata culturala, sportiva, muzicala, fara a aduce in discutie elementele care ar pune in discutie performantele spatiului social din care provin personalitatile respective. Valoarea psihologica a unor astfel de colaje poate fi pentru ascultatorii (cititorii) nepregatiti sI fara luciditate, considerabila. Cercetarile au relevat o eficienta mai mare a propagandei albe in randurile tineretului prin transmiterea unor emisiuni radiofonice de muzica tanara in alternanta cu scurte buletine de stiri. Pe fondul perceptiv pozitiv creat de contextul muzical, remanenta mesajelor din stiri este deosebit de mare, deoarece propaganda se realizeaza neostentativ sI creeaza impresia unui dialog intre egali.

-propaganda neagra vehiculeaza, in general, materiale ”fabricate”, puse pe seama fie a unor institutii inexistente pe care ascultatorul/cititorul/privitorul nu le poate verifica, fie pe seama unor institutii care exista, dar care au cu totul alte preocupari decat cele din stirile fabricate. Mesajele ”artizanale ”lansate in spatiul social pot surprinde prin ”noutatea” lor, sI asfel, pot genera un curent favorabil sursei de emisie. De pe aceleasi pozitii se emit stiri facandu-se precizarea ca provin din zvonuri neidentificate.

-propaganda cenusie este cea mai frecvent folosita de centrele de dezinformare. Specificul sau consta in combinarea informatiilor partial reale cu cele integral false alcatuind stiri cu aspect aparent precis, care insa nu pot fi verificate complet. Publicul care identifica, episodic elemente pe care le cunoaste, poate fi usor indus in eroare de asemenea fabricatii, punand noutatile pe seama unor lacune personale de informative.

Sursa: Spyology

Adauga un comentariu!

Nume (necesar)

Website


*

Editoriale din aceeasi categorie

Autor: Aciduzzul | 14 septembrie, 2015 | 0 comentarii | 409 vizualizari | 1 vot

Michael Thomas “9/11 was an Anglo-American black operation executed in collusion with Israeli Secret Services and Saudi Arabian financiers.” — 9/11 Investigator. Undoubtedly the 9/11 attacks on New York City and Washington DC are the most misrepresented by officialdom in US history. Whereas the assassination of John F. Kennedy is now understood to have been […]

Autor: Aciduzzul | 14 septembrie, 2015 | 1 comentarii | 448 vizualizari | 6 voturi

Autor: Aciduzzul | 17 ianuarie, 2015 | 0 comentarii | 900 vizualizari | 3 voturi

Serghei Malkov, membru la Academia Militară rusă, prezice începutul unui nou război mondial în următorul deceniu. Oamenii de ştiinţă de la Academia Militară au ajuns la această concluzie, bazându-se pe teoria ciclurilor Kondratieff (după numele savantului Nikolai Kondratieff). Ciclurile Kondratieff pot fi definite ca o succesiune regulată a modificărilor structurale din cadrul economiei moderne. Întinzându-se […]

Autor: Aciduzzul | 17 ianuarie, 2015 | 0 comentarii | 391 vizualizari | 2 voturi

Teoriile conspirației au început să apară în jurul atacurilor de la Paris. Printre colportori. politicienii turci, în frunte cu președintele Erdogan, ale căror opinii coincid perfect cu cele de la Moscova și Teheran. Aceștia sugerează (când nu o afirmă direct) că serviciile secrete americane sau israeliene s-ar afla în spatele atacurilor de la redacția Charlie […]

Autor: Aciduzzul | 12 ianuarie, 2015 | 0 comentarii | 623 vizualizari | 1 vot

“Liviu Maior (n.r. tatal actualului director SRI) – agent dublu”. “Florian Coldea coordoneaza toata activitatea SRI”. Senatorul PSD Valer Marian a facut, recent, o noua declaratie politica, si aceasta incendiara, vizat fiind prim adjunctul directorului SRI Florian Coldea, despre care spune ca ar fi vinovat, printre altele, de infractiuni de abuz in serviciu contra intereselor […]

Ofera o donatie
Dacă vrei să contribui și tu, poți dona aici:
fii aproape de noi
Conferinta_AGROstandard
PUB
web design profesionist
Red Moon Media
CAMPANII bp
Atitudine Contemporana
Televiziunea Copiilor
Le Pre
1984 George Orwell
Televiziunea Copiilor
piata BIO
alimente organice
internet manipulation techniques
Adauga banerul de partener Badpolitics pe site-ul tau bad politics
bad politics

2009 - 2018 © BadPolitics