Stiri Romania Revista presei

Postmodernismul a golit expresia artistica de sens, si, dupa ce a ars cu flacara mare depasind cadrul strict al manifestarii artistice, aducand arta in spatiul de zi cu zi, desacralizand-o, agonizeaza in cautarea unei noi forme. Imensa varietate de forme de manifestare artistica si abolirea treptata a reperelor si a cadrelor de manifestare a creatiei artistice, a condus la o criza a sistemului axiologic. De la mimesis-ul si virtuozitatea artei Renasterii si pana in prezent, cu fiecare nou curent au fost daramate sisteme de valori, gustul publicului a fost educat si reeducat, totul culminand cu perioada post-moderna unde, avand in vedere disolutia generalizata a valorilor “clasice” si a celor moderne, este dificil de realizat judecati de valoare pertinente dupa niste repere universal valabile, pentru ca fiecare curent, indiferent ca vorbim despre Dadaism, Suprarealism, are logica sa interna, unica.

Practic, postmodernismul este victima propriei sale libertati, practica indelung exersata pe scara larga a dezinhibarii si ruperea constanta de bariere, golind de sens vocabularul acestuia.

Se pune in acest sens, intrebarea legitima, daca luam in calcul lucrarile a doi expozanti post-moderni, prin ce este mai valoroasa pictura abstracta sau instalatia realizata de unul comparativ cu cea realizata de celalat. Sau, de ce este atat de geniala si de finita o opera de arta post-moderna realizata de un artist cu o cota de piata mare fata de lipsa de valoare a lucrarii unuia care abordeaza acelasi stil, insa este complet necunoscut.

Sau, cat de grav este daca un privitor “vede” cu totul si cu totul altceva decat incvearca sa-i sugereze numele lucrarii…In ultima instanta, avand in vedere elasticitatea extrema a criteriilor de evaluare a unei lucrari, se pune intrebarea care sunt criteriile luate in calcul la stabilirea cotei de piata a unui artist si cat este marketing sau elemente extra-artistice in evaluarea cotei de piata, avand in vedere diferentele enorme in ceea ce priveste recunoasterea publica a creatorilor post-moderni care abordeaza un stil asemanator.

Unii ganditori precum Toynbee sau Malraux considera ca singura iesire din criza de identitate adusa de post-modernism ar fi intoarcerea la religie. Jocul, intamplarea, lipsa de obiectiv si de statut, anarhia, jocul, lipsa de semnificatie, schizofrenia si androginismul (Ihab Hassan) aduse de post-modernism si-au pierdut puterea de seductie iar acum, dupa ce s-a ajuns la saturatie, genereaza forme lipsite de tensiune.

Reintoarcerea la manifestari artistice cu o plaja semantica mai restransa ar echivala cu depasirea “schizofreniei post-moderne”. Realizarea unor lucrari cu un discurs semantic nu ar fi insa suficienta, fiind necesar, mai mult decat oricand, un demers artistic sincer care sa renunte pe cat posibil la exacerbarea unui subiectivism steril.

In acest context al nevoii de sinceritate, atentia se indreapta aproape natural catre artisti care nu au mimat actul de creatie artistica pur si simplu pentru faptul ca boala de care sufereau nu le lasau decat optiunea sinceritatii. In acelasi timp, lucrarile acestora au fost ferite de tentatia importurilor facile si de pacatul virtuozitatii sterile, pentru ca Eul lor dizarmonic incerca cu intransigenta sa se manifeste si impunea munca febrila. Acesti artisti nu au pictat ingeri diafani sau naturi moarte pentru ca pur si simplu dispozitia sufleteasca nu le permitea acest lucru, iar atunci cand au realizat flori sau peisaje, acestea au depasit fara niciun dubiu gustul comun al epocii si au frapat prin tensiune si stranietate.

**________________________________________________________________
“Arta nu se comite decat in austeritate si drama, ca o crima perfecta. Nu se poate crea artistic decat in echilibru si pace sufleteasca. Pacea se obtine prin renuntarea la sine. Nu mai sunt aici, nu mai sunt atasat de persoana mea, m-am departat de mine si merg printre realitatile esentiale”. “In toate lucrurile exista un scop; pentru a ajunge acolo, trebuie sa te eliberezi pe tine insuti. Aceasta stare a eliberarii este necesara dar grea caci lucrurile nu sunt greu de facut. Ceea ce este cu adevart greu este de a te pune in starea de a le face” (Constantin Brancusi). Dupa Brancusi, momentul de creatie artistica este, deci, “o stare de vis”, de “renuntare la sine”, de “austeritate”, de echilibru si pace sufleteasca. Acest moment asigura misiunea artei de a crea bucurie.
***

Una dintre cele mai tulburatoare lucrari ale pictorului olandez Vincent Van Gogh este Biserica din Auvers, lucrare realizata cu doua luni inaintea mortii sale, care reflecta nelinistile si pasiunile care-i rascoleau sufletul.

Pictura degaja o tensiune puternica, o concentrare de energie ce se desfasoara pe intraga sa suprafata. Liniile cladirii parca se clatina si intra in vartejul universului. Pictorul nu a respectat legile perspectivei care ii preocupasera atat de mult pe artistii din Renastere pana in vremea sa. Liniile de fuga par haotice si departe de cele ale unei reprezentari reale. In plus, zidurile bisericii sunt strambe iar cele ale acoperisului sunt curbe; aproape ca nu exista in intregul tablou, o linie dreapta, pentru ca trairile paroxistice ale artistului anulau orice preocupare a acestuia pentru simetriile clasice.

Daca Van Gough ar fi pictat imaginea folosind toate resursele legilor constructiei formei, nu s-ar mai fi regasit pasiunea, energia, tensiunea si nelinistea; ar fi rezultat, cel mai probabil, un peisaj care ar fi putut sa redea pitorescul imaginii si care ar fi impresionat printr-un echilibru ce nu il exprima pe artist.

Astfel, in loc sa rezulte un simplu peisaj, Van Gough surprinde imaginea unei biserici ce pare sa aiba propria sa viata si o forta interioara care o comprima incercand sa-i anuleze arhitectura proprie. Pentru a sugera aceasta forta, pictorul s-a folosit de un unghi dublu de vedere asupra peisajului; in vreme ce biserica se vede ca si cum privitorul ar sta la acelasi nivel cu ea, terenul din fata parca este privit de sus.

In acest fel, el a putut-o plasa in jumatatea superioara a tabloului fara sa creeze senzatia vreunui disconfort prin aceasta licenta. Altfel, biserica ar fi avut tendinta, datorita orizontalitatii spatiului ce duce spre ea sa para ca se inalta, amplificandu-se efectul liniilor sale verticale si sa dea impresia ca se indreapta catre marginea superioara a tabloului. Pentru ca ea sa se integreze mai mult in terenul din prim plan, pictorul a plasat o carare bifurcata care da senzatia unei perspective imense in care privitorul este punctul spre care converg liniile de fuga. Biserica, datorita reflexelor verzi de pe suprafata ei, face corp comun cu zona de iarba din partea ei inferioara – se evidentiaza, astfel un romb ce domina intregul tablou.

Liniile curbe ale zidurilor contribuie si ele la acest efect integrandu-se in armonia generala in care predomina neregularitatile si formele rotunjite. Nu se vad umbre proprii, doar vag fiind sugerate umbre purtate fara sa existe volumetrie. Nefiind in totalitate plate, formele sunt cautate pentru semnificatia lor plastica, pentru o anumita expresivitate care ar fi pierdut din forta daca artistul nu s-ar fi concentrat pe acest mod de reprezentare ce renunta la o mare parte dintre reperele imaginii reale.

Contururile negre sunt subliniate cu trasaturi energice si precise de pensula. Tonurile sunt mate iar tusele paralele se deplaseaza ca niste spirale facand din imagine un adevarat vartej; tusele mai marunte sugereaza florile din iarba.

Ceea ce amplifica senzatia de ireal sugerat de tablou este faptul ca jumatatea superioara, unde este reprezentat cerul, este de o tonalitate inchisa iar senzatia de echilibru si forta gravitationala este, in acest fel, inlocuita de cea de dezechilibru, greutatea parand sa apese de sus in jos.

Culorile sunt cele ale elementelor pe care le descriu dar amplificate la maximum, completand prin trasaturile lor violente caracterul tensionat si incarcat de energie al intregului tablou. Cromatica sugereaza chiar caracterul ciclic, procesual al angoaselor artistului. Astfel, intunericul cerului se inoculeaza treptat, sugrumand, optimismul si vigoarea, sanatatea, prospetimea tonurilor de verde si soarele, caldura si lumina, exprimate de nuantele de galben. Se poate spune ca tema este doar un pretext, sugerand intr-o forma plastica procesualitatea ciclotimiei de care suferea artistul; pictura nu reproduce intr-o masura foarte mare subiectul reprezentandu-l mai mult pe autorul sau.

Spiritul, dorintele, angoasele pictorului sunt reprezentate in acest tablou (“simt in mine o forta, un foc pe care nu-l pot stinge” – Van Gough).

Biserica din Auvers, una dintre ultimele sale lucrari, exprima o forta uriasa care provine din trairile sale paroxistice, din lupta sa incrancenata cu desele episoade depresive si cu refugiul in episoadele maniacale incarcate de o febrilitate maxima. Alunecarea artistului in episoade schizoide din ce in ce mai dense a condus la o intensificare a ritmului de lucru, tocmai pentru ca momentele de tulburare profunda a afectivitatii, catatonia, amorfizarea senzatiilor, “inghetarea sentimentelor”, il faceau sa intrevada marele sfarsit.

„Dragă Theo, n-ar fi bine sa credem ca sunt in toate mintile. Daca imi revin, o voi lua de la capat. Dar ma tem ca nu voi atinge niciodata culmile la care m-a dus boala.“, ii scria artistul fratelui sau.

In ultima partea a vietii, artistul a fost ingrijit de doctori devotati, dar crizele se succedau tot mai repede, neprevazut si infricosator. Intr-o zi s-a simtit mai bine si a iesit, timid, sa picteze, pentru a slabi viitorul atac, pe care il ştia inevitabil. Boala a fost atat distrugătoarea, cat si moasa capodoperelor sale, deoarece tocmai intre doua crize de nebunie, Vincent percepea lumea la intensitate maxima. Imensul vid produs in sufletul sau de schizofrenia insotita de episoade depresive il face pe artist sa incerce sa recupereze timpul pierdut si sa incerce febril sa-l umple in scurtele episoade maniacale.

Presentimentul amortirii afective, aplatizarea senzitiva, adusa de boala, resimtita de artist ca inevitabila, il face pe acesta sa mearga cu toata fiinta sa in sensul opus, efortul sau supraomenesc fiind similar cu spasmul final al unui om care urmeaza sa se innece**.

Boala ii producea halucinatii mistice, de unde, provine, poate, si nevoia de a picta biserica. Brusc, credea ca raiul poate exista pe pamant. Niciodată, misiunea lui nu-i apăruse mai clara. El stia un singur leac pentru boala: munca***.

“Vreau sa pictez mult, fara intrerupere, vreau sa ajung sa nu mai lucrez cu jumatate din fortele mele, ci sa pictez de dimineata pana seara”, ii scria pictorul fratelui si binefacatorului sau, Theo.

____________________________________________________________________
**În 1889, Van Gogh a pictat ultimul său autoportret. L-a numit un „studiu asupra calmului“, ceea ce pare ironic, când ne trezim atraşi în vârtejul de culoare, care îi încercuieşte portretul. E o reprezentare a tulburării fizico-mentale, dar chipul are totuşi expresia calmă. Doar nuanţa undelor de gri-bleu e puţin mai morbidă.

***Dacă privim cum a pictat Van Gogh culesul strugurilor, observăm un val de energie care învăluie tabloul. Oamenii muncesc cu sârg, sub razele solare zeieşti. La Gauguin, în acelaşi cadru, munca se manifestă sub o somnoleţă, personajele fiind copleşite de efort. Nu era vorba doar de tehnică sau de alegerea subiecteleor. Concepţiile celor doi asupra artei erau opuse din fundament. Pentru Gauguin, arta era o aruncare în apa senzualităţii: „Nu asuda, e doar un vis“, spunea el. Dar pentru Van Gogh, nu exista bucurie fară transpiraţie, arta lui conducând spre lume, nu în afara ei. După doar o lună alături de noul său tovarăş, Gauguin începe să se simtă sufocat. E enervat de viteza cu care pictează Van Gogh. Un tablou pe zi, iar uneori, chiar mai multe, îl face pe Gauguin să simtă ceva de care nu se temuse niciodată: invidia.

Obsesia luminii**, este una dintre constantele lucrarilor artistului, nevoia de lumina putand fi asimilata ca o fuga din fata intunericului bolii.
Van Gough este unul dintre putinii artisti care au scos in evidenta cu mare claritate ca pictura este arta a luminii; nici o alta arta nu contine lumina, ci doar o poate sugera. Sculptura doar cheama si refuza claritatile si penumbrele prin accidentele modeleului. Doar pictura creeaza lumina si, de aceea, cei mai mari artisti au fost pictori ai luminii (Leonardo da Vinci, Rembrandt, Vermeer).

In acest sens ascendent, Van Gouhgh se gaseste la zenit, acolo unde lumina capata intensitatea ei suprema, intensitatea solara. Intr-adevar, daca exista in istoria culturii un creator a carui viata a fost nu numai confiscata ci pur si simplu martirizata de aceea sete tiranica de lumina, de absolut, de certitudine, acela a fost Van Gough” (Istoria vizuala a artei, Claude Frontisi)

Obsesia luminii apare pregnant si in Biserica din Auvers, nevoia imensa de lumina alternand, insa, cu intuitia intunericului care apasa intreaga compozitie. Chiar daca este “apasata” de intuneric, lumina este predominanta, totusi, in aceasta lucrare, fiind asimilata cu speranta, cu depasirea unui episod de amorfizare afectiva

**_____________________________________________________________________
Vincent Van Gogh s-a nascut la 30 martie 1853, deci in zodia Berbecului. Aceasta zodie marcheaza, in emisfera noastra, victoria luminii asupra intunericului deoarece, pe masura ce soarele inainteaza spre Berbec zilele cresc in detrimentul noptii. Este zodiac impulsului creator, momentul celei mai mari puteri vitale. Curba vietii lui Van Gogh, drumul sau spre lumina, pare sa urmeze cursul acestei zodii. Atasamantul pe care-l va manifesta fata de ciclul vital al germinatiei simbolizeaza apartenenta lui la Berbec. Fiinta din aceasta zodie izbucneste in inconstienta sin u este niciodata sigura de ceea ce anume este: este inadaptabila deoarece instinctul ei viguros elibereaza forte noi necunoscute inca. Aceste forte pot echivala cu un foc devorator cu o izbucnire anarhica, dezordonata, cu un vulcan devastator. Are o mare putere de expansiune dar nu se poate stapani si are un caracter inconstient, dezorientativ, primitiv. “Simt in mine o forta, un foc pe care nu-l pot stinge”, scria pictorul. Aceasta forta va exploda in perioada de la Arles, cea mai fecunda si mai exaltata perioada din viata sa.

Aceasta putere este contracarata de ascendentul Cancerului. Exista o incompatibilitate intre doua nature fundamental diferite – una care merge inainte si e indrazneata, temerara, risca totul, traieste pentru viitor si progres…si cealalta care da inapoi, se retrage in sine, traiste in refugiul ei interior, in sensibilitatea sa vulnerabila, in trecut, pentru a se conserva, pentru amintiri, de unde si o dualitate care se exprima prin iesiri si prin retrageri in sine, prin faze de exteriorizare motrica si prin faze e contemplatie si visare, de entuziasm si de depresie.

La scurt timp, artistul picteza o alta lucrare cutremuratoare „Lan de grau cu corbi“, ultima sa lucrare ajungand sa fie un strigat disperat fata de tensiunea puternica, insa retinuta, degajata de Biserica din Auvers. Deşi e un peisaj, Van Gogh niciodata nu a simtit mai mult dorinta de a scapa de toata pictura peisagista, de a-si manifesta prin aceasta dispetul faţă de regulile care nu puteau sta in fata trairilor sale paroxistice. In acest sens, inceope cu traditia perspectivei ce creeaza iluzia spatiului adanc. In tabloul sau, perspectiva este inversata. Toate obisnuinţele privitorului de a citi un mesaj vizual sunt dinamitate, dand o senzatie de sufocare, dar si de exaltare.
In ciuda eroicei lupte dintre arta si nebunie, Van Gogh a inţeles ca, uneori, niciuna nu caştiga. (M.S.)