Sustine Bad Politics
arhiva stiri
starea vremii
martie 24, 2017, 12:09 pm
Soare
Soare
15°C
Presiunea: 1020 mb
Umiditate: 33%
Vânt: 4 km/h SSV
Răsarit: 6:11 am
Apus: 6:33 pm
 
ANUNTURI UMANITARE
Editorialele editiei
Retrocedarile ilegale din Transilvania contesta Tratatul de la Trianon. Chestiunea optantilor unguri analizata de Prof. Univ. Dr. Ioan Sabau – Pop
Aciduzzul | 7 aprilie, 2014 | 0 comentarii | 124 vizualizari |
(2 voturi )

prof. univ. Dr. Ioan Sabău – Pop

1. Contextul istoric în care a apărut problema „optanţilor”

După Unirea Transilvaniei cu România prin actul istoric de la 1 Decembrie 1918 au trebuit rezolvate multe chestiuni interne şi internaţionale privind stabilirea graniţelor de vest ale tânărului Stat român, de succesiune ale statelor reglementate de dreptul internaţional, ale cetăţeniei locuitorilor Transilvaniei de până atunci şi nu în ultimul rând de dreptul de proprietate. În privinţa dreptului de proprietate era de soluţionat aspectele privind dreptul de proprietate aparţinând statelor implicate în împărţirea teritorială, pe de o parte, precum şi dreptul de proprietate asupra bunurilor private aflate pe teritoriul Transilvaniei care până la Marea Unire le-au deţinut persoane fizice sau alte entităţi constituite juridic după regulile dreptului privat (societăţi, biserici, bănci, cooperative, asociaţii, etc.) pe de altă parte.

Pentru bunurile care erau supuse unui regim instituţional, adică deţinute de monarhia austro – ungară ca stat imperial, erau de două categorii: prima categorie, care revenea cancelariei imperiale propriu – zis şi a doua, cele care reveneau Ungariei ca parte statală în monarhia bicefală. Aici s-a născut şi prima dificultate de partajare rezultată din complexitatea evoluţiei şi transmiterii formelor de proprietate publică existentă dinainte de 1867 când s-a născut pactul dualist. Adică erau categorii de bunuri care au aparţinut instituţiilor imperiale înainte de 1867 şi care nu s-au transmis formal Ungariei, pactul dualist având atunci o semnificaţie pur politică. Este spre exemplu teritoriul din zonele grănicereşti, garnizoanele militare cu zonele aferente, instituţiile publice ale armatei şi autorităţilor imperiale, (Fondurile publice”entităţi înfiinţate de împăraţii Iosif al II – lea şi Maria Tereza).

În ce le priveşte după anul 1920, guvernul ungar a făcut eforturi să le recupereze sau să le transmită unor particulari de naţionalitate maghiară şi rămaşi în continuare în credinţa Ungariei, pentru a împiedica preluarea de către Statul Român. De exemplu aşa s-a întâmplat cu o clădire publică în Braşov redenumită „Casina maghiară” şi Cercul cetăţenesc Maghiar din Braşov.[1]

Cert este că transmiterea bunurilor caracterizate ca având uzaj public, pe principiul succesiunii teritoriale între statele succesoare, au revenit Statului la care s-a transmis teritorial o provincie, în cazul nostru Transilvania revenind României, toate bunurile publice ale statului ungar au intrat în componenţa patrimonială a României, cu obligarea de a plăti eventuale creanţe accesorii acestor proprietăţi.

O situaţie aparte o prezintă însă regimul juridic al proprietăţii private, care în principiu nu se schimbă, titularii dreptului de proprietate rămânând aceiaşi.

În cazul Transilvaniei, după primul război mondial s-au ivit evenimente importante care au afectat fizionomia juridică şi a formelor de proprietate privată generate de nedreptăţile istorice puternicele stări de lucruri ale relaţiilor feudale prezente încă în Transilvania începutului de sec. XX, instituite de marii proprietari latifundiari unguri, întru – totul ancoraţi în sistemul feudal.

Sub imboldul doctrinei Wilsonniene privind drepturile individuale şi egalitatea indivizilor, al efectelor devastatoare produse de război, a atitudinii Ungariei care făcea eforturi disperate pentru recuperări teritoriale s-au impus atât în România cât şi în statele succesoare imperiului o serie de reforme şi de alte măsuri legislative pentru a soluţiona contenciosul istoric cu Ungaria, foarte greu de clarificat, pe de o parte şi de a reorganiza ţara prin modernizarea şi democratizarea instituţiilor care s-au şi realizat prin Constituţia de la 1923, pe de altă parte şi în fine, de a înfăptui reforma economică şi agrară pentru populaţia românească aflată într-un grad insuportabil de pauperizare seculară. A fost adoptată Legea reformei agrare din 30 iulie 1921 pentru Ardeal, Banat şi Crişana, care avea particularitatea că erau vizate marile proprietăţi ale latifundiarilor unguri care deţineau suprafeţe funciare imense acumulate secular.

Prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, s-au statuat o serie de măsuri care priveau România şi Ungaria; interesează aici faptul că Ungaria a fost obligată să predea României arhivele istorice şi de proprietate privind Transilvania şi totodată pentru locuitorii Transilvaniei care au fost până la Marea Unire consideraţi cetăţeni ai monarhiei habsburgice care s-a destrămat, li s-a pus la dispoziţie un drept de opţiune care trebuia exprimat într-un anumit termen cu privire la cetăţenia pe care o alege fiecare, fie română ca locuitor al Transilvaniei revenită la România, fie a Ungariei, sau fie o altă cetăţenie a statelor succesoare cu provincii istorice preluate din imperiu.

Puşi în faţa acestei opţiuni, în afara populaţiei obişnuite care a rămas în Transilvania, aproape toţi marii proprietari şi reprezentanţi ai autorităţilor din Ungaria prezenţi în Ardeal au preferat să nu recunoască şi nici să accepte Unirea dar foarte important au ales cetăţenia ungară sau în orice caz nu au preferat cetăţenia română şi au plecat în străinătate. De aici s-a încetăţenit şi termenul de „optanţi unguri”.

Efectele importante s-au produs prin această opţiune asupra proprietăţilor din Transilvania, supuse reformei agrare, exproprierii şi corelativ cu împroprietărirea populaţiei sărace în îndreptăţite, indiferent de naţionalitate.

Problema proprietăţilor care au aparţinut „optanţilor unguri” şi care urmau să fie expropriate şi apoi să fie împărţite prin împroprietărire au constituit obiectul unor dispute înverşunate la autorităţile naţionale şi organizaţiile internaţionale ale vremii, controversă care din păcate nu s-a terminat nici până în zilele noastre.

Aşadar termenul de „optanţi” a avut în vedere pe acei locuitori de origine sau declaraţi unguri din Transilvania care după Tratatul de la Trianon nu au acceptat cetăţenia română oferită de prevederile tratatului, ei au „optat” pentru cetăţenia ungară sau altă cetăţenie lăsată la alegere de acelaşi Tratat de Pace.

Disputa juridică care a amplificat conflictul atât cu guvernul Ungariei cât şi cu categoria „optanţilor” a fost născută de Reforma agrară din 1921, când au fost supuse exproprierii şi moşiile întinse care au aparţinut proprietarilor unguri, fie cei care au devenit cetăţeni români prin Tratat (foarte puţini), sau care au rămas cetăţeni unguri după ce ei au optat pentru cetăţenia ungară.

În intenţia Statului român era aplicarea Reformei agrare din 1921 fără nici o discriminare. Acest lucru i-a nemulţumit pe optanţi, care au încercat să impună în favoarea lor o serie de privilegii, scop în care au făcut lobby la mai toate forurile politice şi juridice atât din România cât şi în plan internaţional. Ungaria a făcut din această dispută o politică de stat cu prioritate.

Optanţii au înaintat la început cereri în faţa Tribunalelor din România prin care au contestat măsura exproprierii care s-a făcut în mod egal pentru toate marile proprietăţi. Instanţele româneşti în anii 1921 – 1923 au confirmat legitimitatea exproprierilor şi a reformei agrare prin împroprietărirea populaţiei sărace.

În perioada, după înlăturarea regimului bolşevic a lui Bella Kun în august 1919, în august 1919, chiar cu sprijinul armatei române, s-a instalat la putere în Ungaria Guvernul condus de Miklos Horty. Optanţii unguri cu proprietăţi în Ardeal au sesizat Guvernul hortyst de la Budapesta, care la 16 august 1922 se adresează Conferinţei de Pace a Ambasadorilor de la Paris, susţinând că prin măsurile de aplicare a reformei agrare şi tratamentul juridic aplicat marilor latifundiari unguri „constituie o flagrantă violare a tratatelor”. România a aplicat un tratament egal pentru toate proprietăţile supuse exproprierii şi mai apoi atribuirii în mici suprafeţe pentru populaţia fără avere, chiar recunoscut acest model de „optanţi” ei pretindeau că li se cuvine un tratament preferenţial.[2]

Deşi a ocupat mult atenţia opiniei publice europene în epocă, acel demers în faţa organismelor şi instanţelor internaţionale are încă o serie semnificativă de necunoscute.

Este o constatare pe care o face un contemporan, Onisifor Ghibu, cărturar polivalent care a scris despre procesul (procesele) optanţilor, „se cunoaşte, dar cred că nu destul de bine, ce a fost cu acel proces”.[3]

După ce Conferinţa ambasadorilor de la Paris s-a considerat că nu poate fi investită să soluţioneze litigiul, Guvernul Ungariei a folosit prilejul de a pune în acţiune încercarea cercurilor revizioniste de a ţine în atenţia permanentă a opiniei publice mondiale pretenţiile Ungariei care ar fi fost restrânsă în graniţele ei pe nedrept. Pe lângă pretenţiile exorbitante ca echivalent al proprietăţilor expropriate s-au depus eforturi constante de a câştiga simpatia şi sprijinul cercurilor conducătoare din lumea occidentală pentru refacerea Ungariei în teritoriile dinaintea primului război mondial, folosită ca pretext.

Fenomenul s-a desfăşurat astfel:

După formarea statelor naţionale după primul război mondial, provincii şi teritorii însemnate care au aparţinut imperiului habsburgic s-au alipit sau au format statele naţionale. Ungaria a fost supusă acestui proces şi a „pierdut” teritorii care pretindea că îi aparţin ca un drept istoric. Ungaria a fost redusă în graniţele stabilite prin Tratatul de la Trianon prin care s-a pus capăt Conferinţei de Pace de după război.

Ungaria a readus în scenă problema optanţilor unguri cu vecinii săi Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, unde au avut proprietăţi întinse un număr de cca 300 de familii de mari proprietari care se revendicau ca aparţinând blazoanelor şi titlurilor nobiliare maghiare. Proprietăţile lor au ajuns să facă parte şi să fie cuprinse în teritoriile statelor succesoare Ungariei, între cele menţionate şi România care şi-a extins suveranitatea naţională asupra Transilvaniei (Legea reformei agrare din 30 iulie 1921, se exprimă pentru teritoriile din Ardeal, Banat şi Crişana). Un număr însemnat de cca 200 de familii aveau proprietăţi şi în Transilvania, după statistici deţineau aproape 80% din suprafeţele agricole şi de pădure, în numele statului ungar al cărui cetăţeni şi erau.

Alături de guvernanţii Ungariei nu au recunoscut, nu au acceptat Unirea Transilvaniei cu România şi s-au opus măsurilor de expropriere adoptate de România. Iniţial au opus rezistenţă negând orice autoritate a statului român în ce-i priveşte, a cărui cetăţenie oferită au refuzat-o.

În faza următoare ca cetăţeni unguri au pretins să fie exceptaţi de la expropriere solicitând sprijinul Ungariei şi al organizaţiilor internaţionale.

Cereau să fie lăsaţi să rămână şi mai departe stăpâni peste moşiile din Ardeal chiar dacă s-au expatriat părăsind cu bună credinţă teritoriile de acum ale României şi să se găsească „şi pe mai departe în situaţiunile de care beneficiază din vremea feudalilor”.[4]

Cu toţii au făcut plângere la Liga Naţiunilor împotriva Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi României, prin care solicitau ca să rămână în proprietate sau moşiile lor să fie răscumpărate la preţuri astronomice. Pretindeau că li se cuvine un tratament ca foşti stăpâni, în cazul nostru al Transilvaniei şi stabilirea despăgubirii să fie pe măsură în cadrul reformelor agrare.

Poziţia Guvernelor Cehoslovaciei şi Iugoslaviei a fost cât se poate de clară. Au răspuns fără echivoc că problemele legate de organizarea politică şi economică prin reforma agrară din fiecare ţară constituie o chestiune absolut de proprie de suveranitate internă, în care nu avea ce căuta Liga Naţiunilor. Astfel că această chestiune a fost tranşată foarte clar, cererile optanţilor unguri au fost expediate de la Liga Naţiunilor ca o chestiune internă a Cehoslovaciei şi a Iugoslaviei, fără nici un fel de alte discuţii, finalizându–se simplu cum a considerat în viziune proprie fiecare stat.

În relaţiile cu România problema optanţilor unguri a luat o altă turnură la care au concurat 2 factori în principal. Cercurile de interes ale optanţilor înfiltrate în sferele puterii din România timpului sprijinite puternic din aval de influenţa Vaticanului la rândul său cu pretenţii, au fost foarte abile şi pe de altă parte, factorii decizionali ai României au manifestat naivitate şi slăbiciuni neîngăduite.

Guvernanţii, cercurile puterii şi parte însemnată din fruntaşii României au crezut de cuviinţă că este mai bine să se ducă tratative având convingerea de justeţea măsurilor adoptate. A fost o capcană întinsă diplomaţiei româneşti, care nu a fost sesizată. Era previzibil că optanţii adânc înrădăcinaţi în concepţiile lor feudale care şi corespundeau intereselor lor, au refuzat evidenţa unei situaţii de fapt şi de drept. Au adoptat o poziţie total rigidă şi au mizat pe câştigul cauzei, după cum au şi reuşit până la un loc.

Au supralicitat pretenţii exorbitante în cazul supunerii la expropriere, prin intermediul Guvernului Ungar au cerut printre altele un preţ cu mult superior celui plătit proprietarilor români. Din cele consemnate în documentele la îndemâna şi analizate de istorici[5] se pretindea o despăgubire globală de peste 33 miliarde lei care să se achite imediat; plata să se facă în franci aur şi coroane aur cu o singură tranşă, plata 20% pentru deranjul în proprietate, cu păstrarea unor proprietăţi la alegere. După ce contenciosul a trecut la instanţele internaţionale, nu s-a mai discutat în moneda naţională a României, care la acea dată era convertibilă.

Moneda naţională a României era cu mult mai puternică decât în zilele noastre, iar pentru a face o comparaţie cu pretenţiile emise ceea ce era insurmontabil, bugetul anual al ţării nu depăşea 13 miliarde de lei.

Cel care demască în numele României aceste pretenţii absurde a fost Nicolae Titulescu reprezentantul principal al României la Liga Naţiunilor.

El a surprins substratul problemei bazându-se pe intuiţia sa juridică şi calităţile de diplomat, cu toate că la început nu era iniţiat în aspectele disputei. Excelenta lui pregătire diplomatică, darul oratoric şi autoritatea de care se bucura a dus la acceptarea punctului de vedere că reforma agrară din România, în jurul căreia gravitau reclamaţiile optanţilor este o chestiune exclusiv internă a României în care Liga Naţiunilor nu se poate amesteca.
S-a ajuns la o concluzie similară cu a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei şi s-a redactat un document proces – verbal care trebuia să închidă contenciosul pendinte la Liga Naţiunilor. Delegatul Guvernului Ungar a participat la redactare şi a semnat procesul – verbal, alături de Nicolae Titulescu şi reprezentanţii desemnaţi de Liga Naţiunilor.

Cercurile oficiale maghiare au dezavuat actul semnat cu toate că reprezentantul Ungariei avea depline puteri în numele guvernului. S-a pretins că nu are dreptul să semneze aranjamentul care s-a făcut, au înlocuit delegatul la Ligă cu contele Apponyi. La Liga Naţiunilor nu s-a clarificat această repoziţionare a Ungariei care şi-a renegat semnătura cu puteri depline a propriului reprezentant, erau necesare clarificări, în acelaşi timp România nu a reacţionat pe măsură. Lucrurile au rămas în suspensie şi conflictul diplomatico – juridic readus în actualitate.
Statul Român nu are o reacţie decisivă, cursul contenciosului se schimbă în cazul României, odată cu numirea lui Apponyi, un remarcabil reprezentant al conservatorismului anacronic, al stărilor feudale depăşite, inteligent şi inflexibil, tocmai un personaj potrivit pentru asemenea misiune din partea Ungariei.

Onisifor Ghibu, contemporan cu evenimentele şi cunoscător al parcursului procesului optanţilor unguri afirmă că Apponyi chiar fiind deplin interesat şi tributar rânduielilor feudale, era o figură remarcabilă a politicii feudale maghiare care a menţinut populaţia românească din Transilvania într-o stare de aservire şi inferioritate economică existentă dinainte de Revoluţiile de la 1848, tocmai bun acel Apponyi foarte capabil şi convingător pentru misiunea acordată, vorbitor fluent în mai multe limbi (germană, italiană, franceză, engleză), afişa o ţinută şi atitudine diplomatică, care captiva auditoriile în mod deosebit cel neiniţiat în domeniu. Sarcina principală a lui era să tragă linie peste tot ce făcuseră antecesorii săi şi să readucă lucrurile în discuţie de la început.

Guvernul României a jucat totul pe „Cartea Titulescu”, însă marele profesor şi diplomat român stăpân pe argumente, cu dreptatea de partea lui nu a mai luptat cu aceeaşi forţă. Dornic de afirmare şi orgolios nu a vrut să rateze duelul diplomatic şi oratoric cu ecoul pe care îl putea produce de la tribuna Ligii Naţiunilor, era o ocazie remarcabilă de afirmare a personalităţii sale pe scena diplomaţiei internaţionale, ţinea mult la propria persoană faţă de care a trecut în plan secund o chestiune naţională atât de importantă.

Este tot atât de adevărat că toate premisele erau de tranşare favorabilă României şi o asemenea victorie în faţa Ungariei ar fi avut răsunet în toate cancelariile occidentale, iar Titulescu s-ar fi umplut de glorie.

Vastele sale cunoştinţe juridice, spiritul intuitiv, spontaneitatea oratorică dubla foarte mult, chiar acoperea nerecunoaşterea unor detalii tehnice, a unor statistici, număr de persoane, suprafeţe, etc. şi o putere genială de a specula pe greşelile şi argumentele adversarilor dovedite atât în procesele de răsunet din ţară şi ce interesează aici pentru interesele României. Este dificil de reproşat că nu a rezistat ispitei de a-l învinge pe Apponyi şi a riscat acceptând disputa tocmai pe interese patrimoniale, politice şi financiare ale României.

În pledoaria sa din 20 aprilie 1923, a demascat enormitatea pretenţiilor Ungariei, numindu-le „imposibilitate amorală” dublată de imposibilitate financiară pentru că cererea de plată în aur depăşeşte de peste 2 ori şi jumătate cifra totală a bugetului român. Titulescu a adus argumente decisive atunci când a învederat textual că România are perspectiva unei economii moderne că „a căutat să imprime legislaţiei agrare un caracter obiectiv ca semn al unei dreptăţi severe, poate, dar dreptate egală pentru toţi: Aceasta a făcut să trateze pe picior de egalitate atât optanţii unguri cât şi proprietarii români”.[6] Titulescu a adus argumente şi dovezi concludente în direcţia că reforma agrară din 1921 a vizat în egală măsură pe toţi ţăranii cultivatori de pământ „independent de orice consideraţie asupra naţionalităţii anterioare şi astfel un mare număr de ţărani unguri sunt astăzi proprietari în Transilvania datorită legilor româneşti de expropriere pe un pământ care, altfel nu le-ar fi revenit niciodată.”

Trebuie recunoscut meritul istoric al diplomatului şi eminentului jurist care a fost Titulescu, în prima etapă dobândind un succes covârşitor prin semnarea procesului verbal care statua justeţea cauzei României, care a scos Transilvania din feudalism în care a fost abandonată la discreţia grofilor unguri de Pactul dualist de la 1867, şi că, în definitiv chestiunile de reformă şi de proprietate ţin de suveranitatea României, constituie o politică internă fără să poată fi internaţionalizată.

1. 2. Repere de desfăşurare ale procesului optanţilor şi hotărârile adoptate

Ca urmare a sforilor trase prin culisele cancelariilor europene unde simpatiile împărtăşite pentru România şi Ungaria erau împărţite, după Unire înflăcărarea personalităţilor care au susţinut în Occident cauza dreaptă şi jertfele aduse de poporul român s-a mai atenuat, fie considerând ca o misiune îndeplinită, fie mai ales de angrenarea în luptele interne pentru putere şi pentru acumularea de avere, pentru mulţi fruntaşi politici interesele ţării au fost trecute în plan secundar. Au început să apară germenii care săpau la temelia României Mari şi din interiorul ţării, lupta pentru putere şi averi orchestrată chiar de Casa Regală au dat semnele de slăbiciune ale Statului Român, simpatia occidentală erodată sau diminuată. După război toţi actorii s-au concentrat pe reconstrucţia internă a statelor rezultate din prima mare conflagraţie. Era propice pentru România să-şi croiască propriul drum şi să se afirme egal cu celelalte state, aruncând balastul care până atunci o încetinea.

Prudenţa şi poate ignoranţa în egală măsură cu dezinteresul pentru destinele ţării care ne urmăresc ca o fatalitate istorică până în zilele noastre, au făcut ca unele lucruri să se îndrepte într-o direcţie greşită, cu acumulare în timp şi cu efecte în lanţ, până în zilele noastre când plătim poliţele unei consecvente captivităţi istorice.
Este şi situaţia generată de procesul politico – istoric al optanţilor unguri care a stat la rădăcina proceselor aceloraşi optanţi la Tribunalul arbitral de la Paris.

Este adevărat că Titulescu a susţinut interesele României în toate fazele îndelungatului proces dar aceasta după ce Apponyi a tras sfori cu abilitate şi a reuşit să impună că problema trebuie soluţionată la nivelul Ligii Naţiunilor, adică, caracterul intern al reformei agrare este discutabil şi trebuie aduse soluţii în instanţe internaţionale.

Repetăm nu s-a întâmplat aşa în cazul Cehoslovaciei, unde în provincia Slovacă 25% din populaţie era de origine maghiară şi marile proprietăţi aparţineau magnaţilor unguri şi la fel în cazul Iugoslaviei unde situaţia de proprietate în provincia Novi – Sad era asemănătoare. Se pune legitim întrebarea, cum de a reuşit Cehoslovacia să evite internaţionalizarea contenciosului cât timp reforma agrară a acestei ţări nu era atât de progresistă cu aceea iniţiată de România, istoria maghiarimii a fost mai prezentă în Slovacia, unde au evoluat centre de cultură şi de civilizaţie ungureşti (Gheorghe Rakoczi şi contele Andrassi), de asemenea mari proprietăţi, în fine capitala Ungariei feudale a fost la Pojon (Bratislava zilelor noastre).

Este un argument că diplomaţia românească şi drept consecinţă reprezentaţii săi cel puţin în problema analizată, nu a fost calificată şi nici nu s-a ridicat la nivelul care ar fi trebuit chiar dacă printre cei care ne-au reprezentat, figura centrală a fost marele şi admirabilul Titulescu. Titulescu şi Apponyi se cunoşteau foarte bine, acelaşi contemporan al lor (Onisifor Ghibu) susţine că lui Titulescu i-a surâs perspectiva de a-l înfrunta ca adversar pe reprezentantul ungur şi nutrea convingerea sigură că va câştiga cauza României. Era un prilej deosebit pentru Titulescu să poarte o luptă la asemenea nivel, în diplomaţie este un prilej care nu poate să fie pierdut. Era o muncă nemaipomenită, pentru că teza românească, pe lângă argumentele juridice necesita o documentaţie amplă: statisticile demografice; de structura proprietăţii, studii pedologice, geografice, componenţa populaţiei pe particularităţi etnice, date ale recensământului populaţiei din mediul rural, puterea economică, stadiul de dezvoltare al economiei, geneza istorică a formelor de proprietate, etc.

Titulescu şi-a dat seama de complexitatea situaţiei, pe care el nici nu o cunoştea la început, a dobândit o documentare pe care a sintetizat-o remarcabil pe parcurs şi la cererea lui Guvernul român a angajat cca 50 de specialişti cu notorietate din toată Europa, au fost preferaţi profesori la universităţi europene din Franţa (17 universităţi) la care s-au adăugat 33 de universitari din Elveţia, Germania, Suedia, care la rândul lor total necunoscători au trebuit să se documenteze. S-au făcut cercetări şi s-au redactat materiale în mai multe limbi.

Franţa juca un rol important în diplomaţia europeană de după primul război mondial. La solicitarea Guvernului Franţei adresat Academiei Franceze prin universităţile de renume dar şi pentru a fi utilizat ca material informativ şi documentar s-au făcut cercetări riguroase şi chiar s-a redactat şi s-au publicat în volum: „La REFORME AGRAIRE EN ROUMANIE – et les Optants hongrois de Transylvanie devant la Societe des Nations – „, publicată în anul 1927, când disputa procesuală era în toi. Este de remarcat că s-au cerut cercetări şi păreri cel puţin în aparenţă neutre, care susţineau partea României. Generozitatea Guvernului Român era dictată de credinţa că dreptatea este de partea lui şi au fost cooptaţi şi alţi cercetători.

Este cazul profesorilor erudiţi din Anglia şi Germania, în care Ungaria avea un lobby puternic şi personalităţi influente din aceste ţări erau de partea Ungariei. Ex. au fost cooptaţi şi au depus lucrări la dispoziţia decidenţilor prof. J.E.G. de Montmorency, profesor de drept la Universitatea din Londra; prof. Karl Strupp, profesor la Facultatea de drept din Frankfurt.

Angrenarea unui număr atât de însemnat de persoane în acest demers a produs haos şi nesincronizare, partea bună a documentării este că în urma selecţiei făcute s–au putut extrage sintetic concluziile necesare dezbaterii din faţa Ligii Naţiunilor. Însă foarte important, materialele elaborate au fost în faza următoare utilizate la Tribunalul arbitral româno – ungar de la Paris, unde s-au discutat la nivel de cuantum sumele plătite despăgubiri pentru optanţii unguri când litigiul a devenit de drept privat. Titulescu a coordonat apărarea României dar nu a fost singurul actor în scena unde s-au desfăşurat disputele, la Tribuna Ligii Naţiunilor, la Curtea de la Haga, la comisiile unde părţile au fost invitate pentru explicaţii şi în fine la Tribunalul arbitral.

I-au fost alături Alexandre Millerand, a fost prim – ministru al Franţei şi Sigmund Rosenthal un remarcabil maestru al barei şi cunoscător al dreptului internaţional. Rosenthal avea o bogată experienţă fiind preţuit de Brătianu însuşi care l-a numit consilier din partea României la Conferinţa de Pace de la Paris. El a lucrat în sub – comisia privind responsabilităţile războiului şi a violării legilor războiului.

A fost un jurist remarcabil, cu vocaţie, erudit, calităţi dublate de intransigenţa personală care o făcea pentru documentare proprie, în cercetarea dovezilor şi stabilirea faptelor. A fost membru în comisia de unificare a legislaţiei civile şi comerciale de pe lângă Ministerul Justiţiei, şi din 1923 face parte din Comisia de reparaţii de la Paris, pentru aplicarea art. 181 din Tratatul de la Trianon. Era printre cei recomandabili de a participa şi la procesul optanţilor unde a debutat ca reprezentant al României. După prestaţia sa remarcabilă, Ion Brătianu i-a propus să fixeze onorariul, la care i-a răspuns cu demnitate „Onoarea de a fi reprezentat ţara mea în acest proces constituie cel mai frumos onorariu al vieţii mele”.

Rosenthal nu poate fi uitat, ar fi nedrept să i se atribuie totul lui Titulescu, care s-a folosit de pregătirea şi cercetarea probatorie în proces făcute în munca de filigran a lui Rosenthal. Acurateţea argumentelor sale, concluziile şi memoriile scrise pe care le-a depus şi apoi publicat în „Pandectele române” sunt dovada eforturilor sale susţinute cu tenacitate.

Într-adevăr contrastul puternic a reieşit din limbajul a două lumi diferite, lumea reprezentată de Titulescu un liberal şi democrat european şi lumea feudală opusă care l-a avut exponent pe Apponyi, acesta vorbea în numele unei aşa – zise „patrii maghiare sfinte” care a fost nedreptăţită la Conferinţa de Pace şi trebuie să i se facă dreptate, chiar şi prin restituirea/despăgubirea proprietăţilor rămase în Transilvania.

Litigiile au fost adjudecate cu privire la stabilirea despăgubirilor la Tribunalul arbitral româno – ungar de la Paris, la Tribunalul civil de mare instanţă din Paris se găsesc dosarele litigiilor purtate de Statul Român versus optanţii unguri, între coperţile dosarelor se găsesc consemnate preocupările, eforturile, susţinerile părţilor şi pentru cele mai multe hotărârile pronunţate. Investirea s-a făcut prin cererea depusă la 29 decembrie 1923 în numele optanţilor de Ungaria. Investirea, procedura şi obiectul rezultă din convenţia care s-a impus părţilor.[7]

În urma proceselor, care, purtate pe la diferite instanţe internaţionale, politice şi juridice, au durat peste 7 ani, în arbitraj s-au stabilit sume care urmează să fie despăgubite de către Statul Român celor care au reclamat sub denumirea încetăţenită de optanţi unguri.

Dreptul lor de proprietate s-a transformat în drept de creanţă constituit prin două fonduri, cel mai important fiind ce al optanţilor de la Balle, în Franţa. România a efectuat acolo toate vărsămintele la care a fost obligată, în franci elveţieni şi coroane aur, după cum a fost convertită obligaţia.

Tot în contextul despăgubirilor optanţilor unguri, România a renunţat la despăgubirile care îi erau datorate de Ungaria, stabilite de Comisia creată prin Tratatul de la Versailles, cerând guvernului ungar să facă din aceste sume vărsăminte pentru a fi satisfăcuţi optanţii unguri.

În împrejurări normale şi stabile din punct de vedere juridic chestiunea marilor proprietăţi care au aparţinut magnaţilor unguri ar trebui să fie cu totul încheiată. Statul Român a luat măsura exproprierii după care în baza Legii reformei agrare din 1921 a împroprietărit categoria ţăranilor săraci şi îndreptăţiţi. În succesiunea lor evenimentele istorice şi faptele juridice îşi produc efecte definitive, progresul şi evoluţia societăţii a schimbat structura de proprietate peste tot, iar anumite aspecte nu mai pot fi reversibile.

Readucerea în actualitate a pretenţiilor de proprietate după 1990, de către urmaşii „optanţilor” este o eroare cu atât mai gravă cu cât există voci şi autorităţi ale Statului Român care găsesc aplicabile legile de restituire şi în cazul acestora.

Ioan Sabău – Pop / Ziaristi Online
________________________________________
[1] Clădirea reclamată şi redenumită „ Casina maghiară (sau ungară)” , a constituit obiectul unui litigiu soluţionat în faţa instanţelor româneşti în anii 1924 – 1926 în acest sens Decizia nr. 2794/1929, Casaţia Română, publicată în Buletinul Curţii de Casaţie şi Justiţie 1929, partea II, p.p.. 186 – 193, reeditată şi comentată de: I. – D. Chiş, Cartea funciară, vol. I, Legea nr. 7/1996, Ed. U.J., 2012, p. 147 – 152. Speţa citată pune în discuţie chestiunea dacă actele de vânzare ale statului maghiar a bunurilor de orice natură din Ardeal, în raport cu legile maghiare trebuie recunoscut de Statul Român. S-a statuat că dispoziţiile de ordine publică într-o lege ungară, nu pot naşte un obicei cu putere de lege. Imobilul a devenit proprietatea statului român potrivit Legii din 2 noiembrie 1921. Cu alte cuvinte legile publice maghiare nu-şi mai găsesc aplicare pe teritoriul Transilvaniei.
[2] Pentru detalii V. Nistor: Mari avocaţi ai României, Ed. U.J., 2011, p. 269 – 271.
[3] O. Ghibu: Oameni între oameni. Amintiri. Reeditare, Ed. Eminescu, 1990, p. 320 – 328.
[4] Onişor Ghibu: Op. cit. p. 321.
[5] A se vedea Vasile Nistor, op. cit. p. 270.
[6] Vasile Nistor, citat preluat, op. cit. p. 27.
[7] A se vedea Jugement du Tribunal arbitral romano-hongrois dans une affaire – type d´optant hongrois, in „La REFORME AGRAIRE EN ROUMANIE et les optans hongrois de Transylvanie devant la Societe de Nations” op. cit., p. 5-12, Paris, la 10 janvier 1927.
– See more at: http://www.ziaristionline.ro/2014/04/06/retrocedarile-ilegale-din-transilvania-contesta-tratatul-de-la-trianon-chestiunea-optantilor-analizata-de-prof-univ-dr-ioan-sabau-pop/#sthash.AdWnB1b2.dpuf

Sursa: Ziaristi Online

Adauga un comentariu!

Nume (necesar)

Website


*

Editoriale din aceeasi categorie

Autor: Aciduzzul | 11 ianuarie, 2016 | 0 comentarii | 170 vizualizari | 0 voturi

Charles Simic Widespread ignorance bordering on idiocy is our new national goal. It’s no use pretending otherwise and telling us, as Thomas Friedman did in the Times a few days ago, that educated people are the nation’s most valuable resources. Sure, they are, but do we still want them? It doesn’t look to me as […]

Autor: Aciduzzul | 6 noiembrie, 2015 | 0 comentarii | 1376 vizualizari | 5 voturi

Marius Serban Se pare ca romanii nu invata nimic, dar absolut nimic, din greselile trecutului. Exista similaritati intre “revolutia” de acum 26 de ani si miscarile de protest din 2015 din Piata Universitatii. Ambele evenimente au aparut pe un fond de revolta mocnita a unor mase extinse de oameni, ambele au fost declansate de incidente […]

Autor: Aciduzzul | 5 noiembrie, 2015 | 0 comentarii | 157 vizualizari | 2 voturi

Marius Serban Incet-incet Piata Universitatii incepe sa semene cu protestele de acum cativa ani care au debutat furtunos, insa, s-au fasait lamentabil, dirijate cu finete de manipulatorii serviciilor secrete. OK, ati dat jos niste neobolsevici patetici, reprezentantii unui sistem corupt, bolnav, un cancer care macina incet Romania. Pana aici este bine! Dar, de ce nu […]

Autor: Aciduzzul | 5 noiembrie, 2015 | 0 comentarii | 1196 vizualizari | 3 voturi

Victor Roncea Am mai scris despre uriaşele sume de bani vehiculate de agenţi sub steag străin care pretind că lucrează “non-profit” în regim de “voluntariat”, pentru te miri ce: de la salvat balenele din Marea Neagră (chiar şi cele care SAR pe la TV) la salvat interesele noului KGB, bine reprezentate de “Reţeaua Deschisă” a […]

Autor: Aciduzzul | 5 noiembrie, 2015 | 0 comentarii | 66 vizualizari | 2 voturi

După ce au ajuns la guvernare în alianță cu PSD, luptând ”crunt” împotriva guvernării PDL, nu o vor recunoaște vreodată, pentru că sunt prea cuminți și ascultători când în joc le este interesul, dar mai ales liberalii din teritoriu s-au trezit dintr-odată că trebuie să se unească cu PDL-ul. Pentru consolidarea dreptei, nimic altceva! Lipeala […]

"Producatori si bazine legumicole"
Ofera o donatie
Dacă vrei să contribui și tu, poți dona aici:
fii aproape de noi
Conferinta_AGROstandard
PUB
web design profesionist
Red Moon Media
CAMPANII bp
Atitudine Contemporana
Televiziunea Copiilor
Le Pre
1984 George Orwell
Televiziunea Copiilor
piata BIO
alimente organice
internet manipulation techniques
Adauga banerul de partener Badpolitics pe site-ul tau bad politics
bad politics

2009 - 2017 © BadPolitics