Sustine Bad Politics
arhiva stiri
starea vremii
octombrie 22, 2017, 7:27 am
Ceaţă
Ceaţă
10°C
Presiunea: 1010 mb
Umiditate: 100%
Vânt: 0 km/h N
Răsarit: 7:39 am
Apus: 6:20 pm
 
ANUNTURI UMANITARE
Editoriale / Opinii
Ziua Ungariei este o zi a crimei pentru romani: copii, femei, bătrâni, preoţi şi dascăli schingiuiţi şi ucişi nevinovaţi. Interviu Dan Tanasă – Vasile Lechinţan. Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta. Un Remember de Cristian Negrea
Aciduzzul | 16 martie, 2013 | 0 comentarii | 280 vizualizari |
(2 voturi )

“Mihălţule! Mihălţule! Botez de sânge! Cu mult sânge de duşman te voi răsplăti! De şapte ori au tras ucigaşii cu puştile asupra bieţilor români, neînarmaţi şi nevinovaţi. Optzeci de români au căzut la pământ din care cincizeci strigau că îi dor rănile, iar 30 erau morţi. Dar, afurisitele fiare în loc să deie cel mai mic ajutor celor nenorociţi, de ei, îşi luară puştile pe umeri şi se întorse înapoi la Aiud”. – Avram Iancu, 6 iulie 1848, la Bucium Abrud, in memoria romanilor ucisi in Masacrul de la Mihalţ, comandat de contele Mikloş Banffy. Având în vedere faptul că pe 15 martie iar comunitatea maghiară din România sărbătorește ziua maghiarilor de pretutindeni, prilej cu care liderii maghiari se vor întrece în declarații care mai de care mai sfidătoare la adresa României și a românilor, l-am rugat pe istoricul Vasile Lechințan din Cluj-Napoca să ne explice însemnătatea acestei zile pentru maghiarii și românii din Ardeal.

Domnia sa a avut amabilitatea de a răspunde întrebărilor mele. Îi mulțumesc și pe această cale.

Dan Tanasă: Au maghiarii ce să sărbătorească la 15 martie?

Vasile Lechinţan: Desigur că au, partea luminoasă a Revoluţiei ungare de la 1848, când la Pesta şi Buda (azi Budapesta, Ungaria) s-a declanşat revoluţia împotriva dominaţiei habsburgice, momentul fiind prielnic urmare revoluţiilor începute deja în Imperiul Austriac. S-au formulat 12 puncte în programul revoluţiei maghiare, printre care libertatea presei, desfiinţarea cenzurii, egalitate în faţa legii în chestiunile civile şi religioase, plata dărilor de toţi deopotrivă, desfiinţarea iobăgiei, deţinuţii politici de stat să fie eliberaţi, puncte de o deosebită importanţă pentru accedere la progres, libertate şi civilizaţie. Din păcate, punctul 12 al programului prevedea uniunea Ardealului cu Ungaria, neţinându-se cont de voinţa românilor majoritari în Transilvania şi de aici a pornit dezastrul…

Dan Tanasă: Ce înseamnă pentru românii transilvăneni ziua de 15 martie 1848?

Vasile Lechinţan: Înseamnă amintirea unei crunte perioade de teroare care a urmat, amintirea războiului civil şi a jertfelor numeroase în populaţia civilă românească: copii de vârste diferite, femei, bătrâni ucişi nevinovaţi, preoţi şi dascăli schingiuiţi, case si chiar sate întregi incendiate de către gardiştii secui şi maghiari, distrugerea prin incendiere a unei comori uriaşe a românilor, şi anume arhiva Episcopiei Ortodoxe de la Sibiu, amintirea ameninţărilor teroriste ale lui Kossuth adresate românilor care nu i se supun, într-un cuvânt amintirea terorismului maghiar de atunci.

Cuvântul terorism este relevat de documentele de epocă, nu este o asociere hazardată de acum. Şi abia astăzi ne dăm seama, concret, ce s-a-ntâmplat atunci, pentru că în anul trecut s-au publicat trei volume şi două studii importante pe tema victimelor româneşti de la 1848-1849, autori şi editori de documente fiind dr. Dumitru Suciu (cu o echipă) de la Cluj-Napoca, dr. Ana Hancu de la Târgu Mureş, Elena Mihu de la Târgu Mureş şi eu, Vasile Lechinţan.

Documentele sunt cutremurătoare şi iată că abia la 165 de ani de la dezastru sunt publicate şi urmează şi alte volume la care se lucrează în prezent. Trebuie să ştim exact ce s-a-ntâmplat atunci. De aceea românii şi saşii sunt toleranţi în privinţa sărbătoririi de către maghiari a acestei zile de 15 martie, pornind de la partea luminoasă a evenimentului şi consider că şi maghiarii conştienţi îşi asumă cu responsabilitate şi demnitate trecutul istoric netrunchiat, pentru că jertfele pentru libertate umană de atunci să nu fi fost făcute în zadar.

Sursa: Dan Tanasa via Ziaristi Online

Vedeti si Martiri Romani

Foto: Cristina Nichitus Roncea

Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta. Un Remember de Cristian Negrea

Astăzi, mai mult ca oricând, ar trebui să ne amintim și să le amintim și lor, că acolo unde acum câteva zile s-a arborat drapelul secuiesc, tot acolo a stat arborată și o opincă românească. Spre veșnică amintire a tuturor celor care încearcă să uite asta.

Vedeti si: FOTO-OMAGIU: Armata Romana la Budapesta. Acei oameni minunati cu mitralierele lor eliberatoare si ceaunurile pline pentru unguri infometati si copiii lor desculti. Inedit : Opinca de pe Parlamentul Ungariei. 20 FOTOGRAFII-DOCUMENT

Acest episod, intrat deja în folclor (“Sus opincă, jos papuc / Eu până la Pesta mă duc” un cântec popular din acea perioadă), este unul real şi redau aici descrierea lui făcută de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, între august şi noiembrie 1919. A apărut iniţial în cartea sa “Huzarul negru”, 1926, şi a fost preluat în reeditarea cărţii generalului Gheorghe Mărdărescu (foto, pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta), “Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei”, 1922, realizată de Editura Marist sub titlul “Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii”, 2010.

…Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919.

Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi.

Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb.

Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…”

“Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”
Zis şi făcut.

Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atîrne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…
….
“Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…

“Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea.

Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire.
Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire.

“Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.

“Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.

– Cum îl cheamă?

– Don sergent Iordan.

– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?

– Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…

Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric.

Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali.

Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă…

De-aş fi fost singur! – O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi – poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat!

Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet:

“Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi…”

Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie:

“Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici…”
În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului.

Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da.

L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava lui.

L-am lăudat şi mi-am plimbat mâna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale.

Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea.

Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană – un vulpoi de Mehedinţi.

Purta capela pe sprânceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic.

O crestătură adâncă îi stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o cicatrice respectabilă…

L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu nai-vitate şi scurt: “Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…”

Şi iarăşi cântecul lui: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”

– Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?

Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie:

“E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…”

Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor

El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.
General Marcel Olteanu
“Huzarul Negru”, 1926

Bibliografie:

Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii, Editura Marist, 2010

Sursa: Ziaristi Online

Adauga un comentariu!

Nume (necesar)

Website


*

Editoriale din aceeasi categorie

Autor: Aciduzzul | 24 iunie, 2016 | 0 comentarii | 257 vizualizari | 1 vot

Brexit-ul este, fara doar si poate, un eveniment de proportii epice prin prisma perpectivelor pe care le deschide. Brexit-ul reprezinta prima fisura intr-un sistem monstrous care parea monolit. Practic, intreaga oligarhie americana si europeana, cu monstroasa masinarie media aservita au fost luate prin suprindere, in ciuda manevrelor diperate de a influenta in extremis opinia publica […]

Autor: Aciduzzul | 3 iunie, 2016 | 0 comentarii | 262 vizualizari | 2 voturi

Alegerile locale de duminica se remarca prin ceva unic in ultimii 26 de ani. Nicicand in aceasta perioada de dezmat neobolsevic, de jaf si disolutie a tot ce este romanesc, asadar, nicicand in acest sfert de secol, candidatii oferiti spre votare de gastile de crima organizatea numite eufemistic partide, nu au fost mai jalnici. Practic, […]

Autor: Aciduzzul | 11 ianuarie, 2016 | 0 comentarii | 193 vizualizari | 0 voturi

Charles Simic Widespread ignorance bordering on idiocy is our new national goal. It’s no use pretending otherwise and telling us, as Thomas Friedman did in the Times a few days ago, that educated people are the nation’s most valuable resources. Sure, they are, but do we still want them? It doesn’t look to me as […]

Autor: Aciduzzul | 6 noiembrie, 2015 | 0 comentarii | 188 vizualizari | 4 voturi

Marius Serban Nesimtirea de care a dat dovada, astazi, Iohannis (Ioha), presedintele cu o legitimitate fragila al Romaniei, este strigatoare la cer! Astazi, cand se face fix o saptamana de la moartea oamenilor din Colectiv, Ioha a demonstrat cu varf si indesat ca nu a inteles nimic, dar absolut NIMIC, din cerintele strazii,ca nu a […]

Autor: Aciduzzul | 5 noiembrie, 2015 | 0 comentarii | 99 vizualizari | 2 voturi

George Roncea …peste ei, scârbele astea mizerabile și criminale care au ucis în 89 – ca să ajungă la Putere, au ucis în iunie 90 ca să rămână la Putere – și apoi vreme de 25 de ani ne-au batjocorit, umilit, jefuit, călcat în picioare și scuipat în față. A venit momentul să le arătăm […]

Ofera o donatie
Dacă vrei să contribui și tu, poți dona aici:
fii aproape de noi
Conferinta_AGROstandard
PUB
web design profesionist
Red Moon Media
CAMPANII bp
Atitudine Contemporana
Televiziunea Copiilor
Le Pre
1984 George Orwell
Televiziunea Copiilor
piata BIO
alimente organice
internet manipulation techniques
Adauga banerul de partener Badpolitics pe site-ul tau bad politics
bad politics

2009 - 2017 © BadPolitics