Sustine Bad Politics
arhiva stiri
starea vremii
septembrie 24, 2017, 9:58 am
Soare
Soare
13°C
Presiunea: 1020 mb
Umiditate: 87%
Vânt: 4 km/h V
Răsarit: 7:05 am
Apus: 7:09 pm
 
ANUNTURI UMANITARE
Analize-studii
Christopher Lasch despre omul narcisist. Scoala si arta ne pregatesc pentru consumism
Aciduzzul | 12 ianuarie, 2012 | 0 comentarii | 508 vizualizari |
(4 voturi )

Anca Simitopol
Cultura occidentala liberala are ca piatra de temelie vointa autonoma. Ea este, asa cum arata filozofi ca Pierre Manent sau Louis Dumont, dezvoltarea logica a protestantismului, care aseaza individul autonom mai presus de orice in aceasta lume si neaga orice nevoie de ierarhie si de mediere intre individ si divinitate. Capitalismul, expresia economica a liberalismului, a cultivat, la inceputurile sale, tot pe urmele maestrului sau religios, protestantismul, o cultura a muncii si a economisirii, o cultura a imbogatirii nu de dragul bogatiei, ci ca semn ca esti bine-placut lui Dumnezeu (saracii sunt lenesi si neplacuti lui Dumnezeu, deci milostenia nu are niciun sens). Liberalii celebreaza raspandirea in intreaga lume a observatiilor lui Tocqueville din Despre democratia in America: indivizii devin tot mai autonomi si egali intre ei si, potrivit liberalilor, desfasurarea acestui proces nu trebuie stingherita de nimic.

Astfel, oamenii nu trebuie sa fie caracterizati sau influentati de lucruri presupus superioare individului, precum traditia, tara, comunitatea sau familia, deoarece acestea ameninta sa striveasca libertatea individuala. De aceea, individul nu trebuie definit prin altceva decat prin el insusi. Urmand aceasta logica pana la capat, cultura liberala in care traim incearca sa faca din trecut tabula rasa. Surpriza pe care ne-o dezvaluie autorul american Christopher Lasch este ca o asemenea cultura e falimentara. Individul dezinteresat de trecut va fi cu siguranta dezinteresat si de viitor (lucru valabil in egala masura si pentru un popor), pentru ca, asa cum a demonstrat psihanaliza, amintirile dragi sunt o sursa indispensabila in maturizarea unei persoane.

Nascut in 1932, din parinti progresisti, liberali si atei, Christopher Lasch a obtinut doctoratul in istorie la University of Columbia si s-a inspirit initial dintr-un neo-marxism apropiat de cel al lui Marcuse, urmand ca apoi sa critice atat dreapta cat si stanga contemporane pentru proiectele lor progresiste, distrugatoare ale traditiei. Neplacut, desigur, nici de stanga nici de drepata, istoricul american a influentat gandirea altor filozofi, printre care francezul Jean-Claude Michéa.

Cartile sale, precum Haven in a Heartless World, The Culture of Narcissism si The Minimal Self, analizeaza dezvoltarea capitalismului in Statele Unite, urmarind procesul prin care individul protestant chivernisit de la sfarsitul secolului XVIII s-a transformat in individul narcisist al Americii anilor ’60-’70 si, am putea spune, al lumii zilelor noastre. Autorul american arata ca Occidentul liberal, si in mod particular tara sa, caci asupra ei se concentreaza, s-a impotmolit intr-o criza culturala care reprezinta adevarata sursa a crizei politico-economice a capitalismului. In acest articol ma voi concentra in special asupra cartii lui Lasch, The Culture of Narcissism (W.W. Norton & Company, New York, 1979).

Pana de curand, America, tara tuturor posibilitatilor, s-a sprijinit pe inlaturarea obstacolelor care inregimenteaza individul intr-un grup sau intr-o ierarhie, pe mobilitatea sociala si pe etica protestanta a muncii, lucruri care au facut ca succesul material si spriritual sa fie rezultatul pur al initiativei individuale. Asa cum stim de la Max Weber, succesul protestantului clasic e rodul muncii unui individ care nu-si pierde nici timpul nici banii in flecareli inutile sau intalniri care nu aduc profit, un individ, deci, chivernisit, sobru, moderat, disciplinat si, mai ales, care nu s-ar afunda niciodata in datorii. Incet-incet, insa, ca mai toate lucrurile, acest ideal de disciplina si moderatie a inceput sa decada, aproape fara ca nimeni sa bage de seama.

Cum spune Lasch, nici drasticele norme morale calviniste n-au putut face americanul protestant sa se dea la o parte de la comertul cu rom si sclavi. Asa a aparut, arata Lasch, versiunea secularizata a eticii protestante si anume, yankeul care sustinea imbunatatirea propriei conditii prin care, insa, intelegea imbogatirea materiala nu ca mod de confirmare a mantuirii, dar nici ca scop in sine, ci ca scop pentru imbogatirea morala si intelectuala (p.109).

Urmasul yankeului a mai facut un pas inainte, asa incat in secolul XIX, banul incepea sa devina tot mai mult masura tuturor lucrurilor si oamenilor. Insa burghezul de secol XIX inca avea un acut sentiment al datoriei si al vinei care-l faceau sa-si taie singur micile pofte in vederea bunastarii pe care urma sa o realizeze in viitor prin propriile eforturi. “Henry Ward Beecher”, subliniaza Lasch, “definea inaltul ideal al fericirii ca o stare in care omul e atat de ocupat incat nu stie daca e fericit sau nu” (pp.112-113).

La sfarsitul secolului, succesul in sine si dorinta de a castiga au luat locul idealului de disciplina si stapanire de sine. Corporatiile au inceput sa incurajeze tineri ambitiosi, “plini de energie si initiativa”, care sa se lupte pentru a castiga aprobarea sefului, care sa “stie sa se vanda bine” (p.114). Astfel, traditia lui Benjamin Franklin a fost inlocuita de formulele de succes ale lui Dale Carnegie, in care abia daca se mai intrevad morala calvinista, spiritul de disciplina si economisire, si care invata indivizii sa nu se mai ascunda si sa recunoasca mandri ca iubesc banii si celebritatea.

Asa ajungem la stranepotul protestantului moderat, la omul contemporan care valorifica succesul ca scop in sine, dar un scop lipsit de orice continut si de orice referinta mai mult sau mai putin transcendenta. In acest sens, Lasch distinge intre faima si celebritate, prima fiind rezultatul unor fapte marete, demne de notat in biografii, pe cand cea de-a doua depinde de un pur farmec personal, neidentificat in vreo fapta anume. Astfel, conteaza mai putin ce a realizat o celebritate, cat faptul ca “s-a realizat”, ca se afla in vizorul camerelor de luat vederi si pe copertile revistelor “People”, cu eterna piscina azurie pe fundal, in ciuda nulitatii sau chiar a deplinei absente a meritelor sau performantelor sale.

Aceasta “celebritate” nu si-a castigat respectul celorlalti, care e atributul faimei, deoarece nu a realizat nimic remarcabil, ci e unul dintre asa-zisii oameni “frumosi” pe care oamenii simpli – dispretuiti de cei dintai – il invidiaza.

Fenomenul pe fondul caruia au avut loc aceste schimbari e urmatorul, potrivit lui Christopher Lasch: daca la inceputurile capitalismului industrial, angajatorii priveau angajatii ca pe niste “animale de povara”, nepasandu-le cu ce-si ocupa acestia din urma putinul timp liber, dupa doisprezece sau paisprezece ore de lucru pe zi, la sfarsit de secol XIX, inceput de secol XX, cativa angajatori luminati au inteles cu cat mai valoros e angajatul lor si in calitate de consumator.

Astfel, s-a trecut de la o economie de productie la una de consum capabila sa gestioneze si timpul liber al angajatului care – o data ce economia americana a devenit capabila sa satisfaca nevoile materiale de baza ale oamenilor – a inceput sa vada cate nevoi avea, la care nici nu se gandise vreodata, pana ce nu a vazut reclamele convingatoare nu doar la diverse produse de fapt inutile, ci la remarcabilul produs care e chiar consumatorul: omul din reclame, mereu nemultumit de ceea ce gaseste pe piata, mereu in cautare de ceva nou, care sa-i produca noi senzatii.

Desigur, Lasch nu vorbeste de un complot mondial care spala pe creier biata victima neajutorata. In viziunea lui Lasch, omul e o fiinta inzestrata cu ratiune care poate spune oricand “nu” unui bun care i se ofera dar, in acelasi timp, Lasch e convins ca numai un om educat intr-o familie care pastreaza traditia unei comunitati poate spune “nu”, si nu unul scos din familie, traditie, comunitate si educat de piata si de corporatie. Lasch se refera, astfel, la ceea ce John Ruskin numea in secolul XIX triumful economicului asupra politicului, pe care englezul il definea ca inlocuirea virtutii crestine a milosteniei cu semi-virtutile de disciplina a muncii si frugalitate (John Ruskin, in John Milbank, Theology and Social Theory, p.200).

Potrivit lui Ruskin, triumful economicului a devenit deplin cand, parasind spatiul public, elementul religios, retras in sfera privata, a lasat un vid care a fost ocupat de piata autoreglata. In absenta unei normativitati etico-religioase, singura limita a vointei individuale autonome este o alta vointa individuala autonoma (“fiecare urmarindu-si fericirea individuala pana la punctul mort al preocuparii narcisiste de sine”), capitalismul fiind, deci, o economie a “razboiului tuturor impotriva tuturor”.

La fenomenul transformarii economiei de productie in economie de consum se adauga, spune Lasch, dezvoltarea birocratiilor si corporatiilor uriase si, ceea ce am mentionat deja, conditiile sociale ale unei vieti caracterizate de “razboiul tuturor impotriva tuturor”. Pe fundalul acestor trei fenomene apare ceea ce Lasch numeste omul narcisist, produsul unei societati narcisiste, si pe care il caracterizeaza astfel: prin “dorinta de a se intelege superficial de bine cu toata lumea, nevoia de a-si organiza viata privata in conformitate cu cerintele corporatiei din care face parte, incercarea de a se vinde pe piata ca orice marfa, lipsa valorilor” (p.123).

Lasch nu sugereaza ca lumea occidentala e plina in totalitate de maladia narcisismului, ci ca fiecare epoca, prin valorile pe care le promoveaza, da nastere anumitor trasaturi care se regasesc in majoritatea membrilor societatii respective si care, atunci cand sunt prezente intr-o mare masura in unii indivizi, se transforma in forme patologice de comportament. Astfel, daca in timpul lui Freud, isteria si nevroza obsesiva erau formele patologice generate de niste trasaturi specifice vechiului capitalism si anume, “acumularea, munca fanatica, represiunea indarjita a sexualitatii”, in noul capitalism nu mai intalnim “nevroza clasica, in care un impuls infantil e reprimat de autoritatea patriarhala, ci versiunea moderna in care impulsul este stimulat si pervertit, fara insa a i se oferi un mod adecvat de satisfacere sau o forma coerenta de control” (p.90). Astfel, potrivit lui Lasch, autoritatea si produsul ei, personalitatea autoritara, tinta atacurilor Scolii de la Frankfurt, nu mai reprezinta nicidecum un pericol in societatea contemporana.

Dimpotriva, pericolul si adevaratul motor al actualului capitalism trebuie localizate exact in directia opusa, in criza autoritatii care caracterizeaza lumea contemporana.

Pentru a intelege ce inseamna narcisismul in contextul societatii contemporane, Lasch il urmareste in patru medii interdependente: familie, arta, scoala si corporatie. Christopher Lasch afirma ca trasatura fundamentala a societatii contemporane este erodarea autoritatii – a parintilor, scolii, Bisericii – in numele emanciparii individului de orice suprastructura care i-ar putea strivi libertatea. Lasch ne spune sa nu ne bucuram prea mult de erodarea autoritatii familiei (care aduce dupa sine erodarea tuturor celorlalte autoritati), caci puterea care vine in locul ei e mult mai drastica.

Freud sustine ca omul e format din sine, eu si supra-eu, sinele reprezentand partea instinctuala, iar supra-eul autoritatea externa internalizata intai prin autoritatea parintilor. Potrivit lui Lasch, sinele si supra-eul au aceeasi sursa: fanteziile arhaice, primitive, agresive pe care copiii si le formeaza despre parintii lor datorita faptului inevitabil ca nici cei mai libertini parinti nu pot satisface absolut toate dorintele copilului.

Dar partea agresiva si auto-distrugatoare a supra-eului se modifica prin experientele ulterioare ale copilului, adica prin faptul ca el vede in parintii sai si in educatia pe care acestia i-o transmit modele demne de urmat si astfel internalizeaza trasaturile pe care copilul le iubeste si admira in parinti. Parintii, la randul lor, exercitandu-si autoritatea, cer copilului sa se ridice la asteptarile lor, de exemplu (in cazurile fericite), sa cultive virtutile bunatatii, dreptatii, frumosului etc.

Acest lucru se realizeaza prin responsabilitatile pe care parintii le atribuie copiilor, prin faptul ca acestia din urma urmaresc munca parintilor sau pot lua parte la ea. Insa in masura in care societatea promoveaza nu talentele reale, ci imaginea, parintele care face o munca automata, birocratica si lipsita de continut (agent P.R., agent de vanzari), nu mai are ce transmite copilului. Si este evident faptul ca nu se poate asigura continuitatea intre generatii fara transmiterea unei cunoasteri reale.

In acelasi mod, intrand in contact cu scoala, Biserica, cu societatea, in general, copilul internalizeaza asteptarile acestora din urma, prin faptul ca-si gaseste aici modele pe care le urmeaza.[1]Asa se formeaza ceea ce Lasch numeste “eul ideal”. In masura in care aceasta experienta lipseste, adica toate formele de autoritate dintr-o societate sunt erodate, supra-eul agresiv se dezvolta pe seama “eului ideal”.

Desi potrivit psihanalizei toti copiii isi formeaza initial o imagine primitiva si falsa a parintilor ca niste creaturi agresive, intrucat, dupa cum am spus, toti copiii sufera din pricina interdictiei, in cazurile in care modelul bun (demn de imitat) al parintilor lipseste, copilul ramane cu aceasta imagine primitiva a parintilor si o internalizeaza, caci copilul insusi se sperie de libertatea absoluta cu care e confruntat si se pedepseste singur prin aceste imagini terorizante.

Asa se dezvolta individul narcisist. Initial, in “narcisismul primar”, nou-nascutul o percepe pe mama ca facand parte din propria sa existenta si confunda dependenta lui de mama, care-i satisface imediat nevoile, cu propria sa omnipotenta. Potrivit lui Lasch, sfatul expertilor, ca parintii sa se rezume la a-si manifesta doar afectiunea fata de copil, separand-o de autoritate, nu este doar fals, ci si extrem de nociv. Parintii increzatori in propriile capacitati de educare a copilului nu-si pot permite sa ia in considerare toate dorintele copilului, dar nici sa le ignore, intrucat, in acest din urma caz, copilul va identifica autoritatea cu forta si va retine ca cel mai puternic invinge.

Dar efectul nu e diferit in primul caz, de lipsa de autoritate, caci copilul, dispretuindu-si parintii ca fiind slabi, inventeaza inconstient alt “set” de parinti puternici care-si manifesta puterea arbitrara. Potrivit lui Lasch, numerosi tineri americani au declarat ca-si viseaza parintii ca niste monstri, desi, in realitate, parintii sunt libertini sau neglijenti si nu i-ar pedepsi niciodata.

Astfel, in lipsa modelului bun, copilul ajunge sa prelungeasca identificarea dintre el si mama cu identificarea dintre el si lume. Iar in procesul cresterii sale, cand separarea dintre el si lume devine evidenta, va face tot posibilul s-o anuleze. Cu alte cuvinte, pentru narcisist lumea e o oglinda, o extensie a sinelui, narcisistul pastrand confuzia, din narcisismul primar, dintre dependenta de ceilalti si omnipotenta sa, si nemaifiind capabil sa distinga intre realitate si iluzie (pp.79-91, The Minimal Self, pp.182-184).

Un copil care se simte amenintat de sentimentele agresive indreptate catre sine si proiectate asupra celor din afara (reflectate, in primul rand, in imaginea parintilor “supra-omenesti”, din mintea sa) incearca sa-si gaseasca echilibrul in mod inconstient imaginandu-se pe sine omnipotent, bogat si frumos. Mai ales in situatia in care parintii insisi se lasa convinsi ca “au doar o viata de trait” si ca nu trebuie sa si-o traiasca prin copilul lor, dar fac eforturi, in acelasi timp, sa fie parinti ideali, ei incearca sa compenseze lipsa de sentimente spontane fata de copil cu solicitudinea.

Astfel, parintii cred in mod sincer dar abstract ca trebuie sa-i ofere tot ce e mai bun copilului, deoarece merita, si incearca sa-i satisfaca toate dorintele materiale si sa-i aranjeze toate detaliile vietii, distrugand astfel capacitatea copilului de-a sta pe propriile picioare. Dupa cum am spus deja, modelul bun de parinti il determina pe copil sa-si imite parintii, sa mearga pe urmele lor. Modelul mai sus prezentat il determina, in schimb, pe copil sa se identifice cu parintii sai, adica sa ia faptul ca parintii ii satisfac toate dorintele drept propria omnipotenta.

Ulterior, in viata, copilul, viitorul narcisist, nu mai e capabil sa imite eroi, ci ajunge sa se identifice (transpuna in) cu celebritati (simboluri ale omnipotentei nule sub raport axiologic) pe care le invidiaza si pe care le percepe ca pe o extensie a sinelui. De aceea societatea narcisista valorifica celebritatea si spectacolul.

Narcisistul depinde de admiratia celorlalti, nefiind insa capabil de vreun angajament intelectual sau sentimental fata de lume si cei din jur, si imparte lumea in cei bogati si puternici si oamenii simpli, neputand accepta ca nu face parte din randul celor dintai. Iar faptul ca ajunge sa inteleaga nu doar ca e lipsit total de celebritate, ci si ca ar putea muri fara ca nimeni sa fie afectat de disparitia sa din spatiul microscopic pe care-l ocupa, reprezinta o lovitura covarsitoare pentru el. Lipsa distinctiei dintre realitate si iluzie, pe care copilul o experimenteaza la o varsta frageda, e mentinuta de cultura consumerista, spre exemplu de nenumaratele jocuri video care dau impresia copilului ca poate fi si face orice.

Acest lucru impiedica omul sa-si constientizeze limitele si vulnerabilitatea si tocmai impresia de omnipotenta face omul tot mai vulnerabil in fata lumii, deoarece un om se formeaza ca om doar prin confruntarea, dureroasa, cu regula exterioara. In opinia lui Lasch, cultura consumerista e dominata nu de lucruri ci de iluzii. Expunerea continua la iluzii, de tip jocuri video, filme si multe altele, distruge capacitatea omului de a identifica atat realitatea, cat si magia. Nepasarea copiilor de a intelege trucurile unui magician sau de a afla cine vorbeste in aparatul de radio, spre exemplu, arata, spune Lasch, “prabusirea ideii de realitate insasi, dependenta de capacitatea de distinctie intre natura si artificiu, intre realitate si iluzie. Aceasta indiferenta tradeaza incapacitatea de a fi interesat de altceva decat de sine” (p.160).

Arta postmoderna, potrivit lui Lasch, functioneaza dupa acelasi mecanism ca si cel al capitalismului. In ciuda militantismului ei anti-capitalist de suprafata, arta postmoderna nu este de fapt decat o extensie logica a acestuia din urma. In viziunea lui Lasch, incepand cu arta suprarealista, arta postmoderna nu mai are ca scop sa creeze iluzia de realitate si sa faca cititorul sau spectatorul sa se regaseasca in personajul artistic. Din contra, scopul este acela de a pune la indoiala dreptul realitatii de a se declara “mai reala” decat lumea fabricata in opera de arta.

Teatrul experimental este cel mai bun exemplu de opera care incearca sa convinga spectatorul ca “arta, ca viata insasi, e o fictiune: atribuirea arbitrara de semnificatii unor experiente de fapt lipsite de orice semnificatie” (p.161). In aceasta lume, religia isi pierde sensul, caci credo quia absurdum nu mai are nicio semnificatie intr-o lume in care totul e absurd. Artistul postmodern face din chiar viata lui o opera de arta, urmarindu-si cu atentie toate senzatiile, fara a se rusina sa expuna vreuna.

Dar acest lucru vine exact in continuarea capitalismului care incurajeaza indivizii sa nu se teama sau sa se rusineze de propriile senzatii si dorinte, pentru ca totul poate fi satisfacut de bunurile de consum. In maniera postmoderna, o revista care face reclama la produse de infrumusetare, spune Lasch, pune pe coperta un titlu care poate fi foarte bine acela al unei carti postmoderne, care opune dominatiei capitaliste o presupusa emancipare: “Opera ta de arta esti tu insuti” (p.168).

Lasch e de acord cu Hannah Arendt ca o identitate reala, stabila nu poate exista decat in relatie cu o lume obiectiva si stabila. In cuvintele Hannei Arendt, oamenii isi regasesc identatea prin obiectivitatea lucrurilor, prin faptul ca “se raporteaza la acelasi scaun si aceeasi masa”. Pentru ca lucrurile obiective sunt inlocuite de iluzii (in fiecare an apar sute de noi jocuri video si gadget-uri care reprezinta realitatea pentru o parte considerabila din populatie), oamenii nu mai pot da seama de sau intelege separatia dintre ei insisi si lume sau dainuirea lumii si a obiectelor facute de mana omului.

Potrivit lui Lasch, scoala, ca si arta, pregateste individul pentru societatea de consum. Exista un acord general ca standardele educationale au scazut considerabil. Conservatorii, spune Lasch, deplang aceasta situatie, considerand ca de vina e democratizarea educatiei care ar fi accesibila in mod real probabil doar unui procentaj de 10% din populatie. Radicalii, dimpotriva, celebreaza acest fapt, vituperand impotriva vechiului model scolar “fascist” care-si propunea, in viziunea lor, sa produca genii. Din perspectiva istoricului american, ambele premise sunt false. E uimitor, considera Lasch, ca societatea contemporana a atins o rata de alfabetizare fara precedent, dar in acelasi timp a creat noi forme de analfabetism.

Indivizii se exprima tot mai greoi, cu un vocabular tot mai redus, sunt tot mai incapabili sa faca deductii logice sau chiar sa-si inteleaga drepturile prevazute in constitutie (pp.225-226). Ca urmare, manualele scolare au fost simplificate, datorita plangerilor ca cele dinainte erau mult prea greoaie si ca nu invatau copiii lucruri practice. Asa se face ca lectiile de gatit, de sanatate, sexualitate si multe alte discipline neacademice (care ar fi putut fi invatate acasa) au inlocuit discipline precum latina sau greaca veche care oricum isi pierdusera orice utilitate.

Dar, in viziunea lui Lasch, motivul pentru care standardele au scazut nu e pentru ca majoritatea care se bucura acum de binefacerile educatiei e proasta (caci, spune el, standardele au scazut si la Harvard sau Princeton care cu greu pot fi socotite institutii de invatamant pentru mase). Potrivit lui Lasch, pentru a intelege acest fenomen, trebuie sa ne intoarcem la inceputul secolului XX, si chiar la Revolutia Franceza, in cazul european. Pentru a avea buni cetateni, Republica nu putea lasa educatia copiilor pe mana parintilor si trebuia sa impuna in educatia scolara anumite norme in concordanta cu principiile ei.

Intre timp, lucrurile s-au schimbat, pentru ca Republica abia daca mai rezoneaza in mintea cuiva, iar cea care guverneaza viata statului si a cetatenilor lui este piata autoreglata care, urmarindu-si propriile ei finalitati autonome, care nu cunosc decat legea profitului, stimuleaza si “satisface” in acelasi timp dorinta de “celebritate” a indivizilor. Daca vrea atat “resurse umane” cat si buni consumatori, piata trebuie sa-i formeze pe acestia din scoala, care-si pierde astfel statutul de institutie al carei scop este transmiterea cunoasterii devenind in schimb mijloc de satisfacere a “cerintelor pietei”.

Daca standardele au scazut, in viziunea lui Lasch, aceasta nu e pentru ca noile generatii sunt incapabile intelectual sa asimileze latina si logica, ci pentru ca aceste discipline sunt lipsite de valoare pe piata, iar rolul scolii devine tot mai mult sa modeleze nu inteligenta reala a copiilor, ci imaginea, aparenta lor, pentru ca, o data iesiti din scoala, sa se poata vinde cat mai bine. Asadar, scoala participa la ingrosarea trasaturilor narcisiste, incurajand in copii formarea unei imagini de sine gonflate, necorespunzatoare capacitatilor si cunostintelor reale.

Fara ca cineva sa-l fi ajutat sa-si dezvolte talentele si capacitatile reale, individul iesit din scoala are ca scop sa ajunga manager intr-o corporatie de succes. Dupa cum spune Lasch, potrivit unui studiu asupra a 250 de manageri din doisprezece mari companii americane, liderul corporatist nu e atat unul care cauta sa-si faca o avere fabuloasa, cat unul caruia ii place “sa fie conducator de echipa si sa castige”, “teama cea mai mare fiind aceea de a fi un loser”.

Noul manager este un individ incapabil sa dezvolte relatii personale profunde sau sa-si asume un angajament social, are o foarte mica loialitate fata de compania la care lucreaza si de aceea isi alege clienti puternici pe care sa-i poata folosi impotriva companiei, daca se iveste ocazia. Asa cum invata o carte de management, spune Lasch, “succesul, in ziua de azi, inseamna nu doar sa fii in fata, ci sa fii in fata tuturor celorlalti” (p.92). Potrivit lui Lasch, lumea corporatista este mediul perfect pentru narcisist pentru ca acestuia din urma i se da impresia (prin faptul ca este tratat drept “partener”, desi in mod real ramane nimic mai mult decat un angajat) nu doar ca i se ofera, dar ca el insusi isi mentine deschise posibilitati nenumarate si ca poate ajunge si el oricand director de corporatie.

Angajatii sunt de multe ori constienti ca sunt manipulati (orele lungi petrecute la birou, de exemplu), dar nu-si permit sa raspunda in vreun fel conducerii pentru ca accepta regulile jocului. Astfel, daca un angajat (partener, de fapt) e daramat de oboseala fizic si psihic, acest lucru nu inseamna nicidecum ca depune niste eforturi incompatibile cu conditia umana insasi, ci doar ca ceva nu functioneaza bine in organismul lui, asa ca trebuie sa ia niste vitamine sau sa consulte un psiholog. Daca se simte gol pe interior, acest lucru nu se datoreaza faptului ca-si cultiva permanent imaginea, lipsita de orice esenta, ci faptului ca nu munceste, nu calatoreste, nu cumpara indeajuns din bunurile de consum care promit sa-i umple vidul interior.

Ceea ce ne arata Christopher Lasch este ca narcisistul nu e un om care se iubeste prea mult pe sine, iar societatea narcisista nu e una hedonista. Hedonismul presupune placerile “calde”, viciile clasice (mancarea, bautura, sexul), care pot fi satisfacute si a caror satisfacere atinge o limita naturala. Narcisistul insa nu-si valorifica dreptul la fericire, ci traieste in ascetismul datoriei de a fi fericit, punand inainte placerile “reci”, adica placerile care nu pot fi satisfacute niciodata, cum ar fi vanitatea. In acest sens trebuie inteleasa, potrivit lui Lasch, valorificarea de catre societate a succesului in sine – nu ca atribut a ceva – care se testeaza prin invidia celorlalti, ceea ce confirma fantezia de omnipotenta. Din copilarie, individul alearga neobosit dupa succes fara a-si ingadui o clipa de ragaz pentru a se bucura de acest succes (tocmai pentru ca succesul e o iluzie), impunandu-si un ascetism pe care, daca l-ar vedea intr-o persoana religioasa, l-ar echivala batjocoritor cu nebunia sau fanatismul.

De cand e mic, copilul ia in acelasi timp lectii de pictura, de pian, de karate, de inot, etc., fara sa exceleze in vreuna dintre aceste activitati, dar fiind multumit sau mai degraba multumindu-si parintii ca le face pe toate. I se transmite, astfel, din copilarie, prin parinti, ideea ca traieste intr-o lume care-i ofera posibilitati nelimitate si, dupa cum am vazut deja, iluzia de omnipotenta ii spune ca si el are capacitati nelimitate prin care se poate bucura de infinitele posibilitati.

In spatele iluziei libertatii se ascunde reprosul emotional ca ne-ar putea trece prin cap sa nu depunem toate eforturile pentru a srpijini aceasta cultura care ne-a eliberat de sub tirania vechilor autoritati, care ne ofera posibilitatea sa facem lucruri de negandit pana acum. Dar mai mult decat atat, sinele se intoarce cu o forta covarsitoare, cu mult mai mare decat cea a supra-eului, impotriva individului. Asa cum spune Lasch, iluzia de omnipotenta e insotita de reversul ei, sentimentul esecului total, asa incat in cazul esecului (care este de multe ori inevitabil, caci foarte putini dintre noi ajung celebritati in lumina reflectoarelor sau directori de corporatii), sinele se intoarce cu o ura covarsitoare impotriva individului: cum, acum cand mi se ofera toate oportunitatile, eu am clacat? eu! nu am putut lua acelasi numar de lectii, ca si colegii mei? eu! nu am fost capabil sa lucrez 12 ore pe zi? etc.

Potrivit lui Lasch, acceptand regulile jocului, sustinem cu totii societatea narcisista. Asa cum spune el, “daca omul de jos ii invidiaza pe cei sus-pusi, acest lucru nu e decat pentru ca ii suspecteaza de incalcarea regulilor jocului, asa cum i-ar placea si lui, de altfel, sa faca, daca ar avea curajul”. Dar ignora faptul ca modul de promovare este fundamentalmente anormal, ca societatea are la varf non-valori (“elite corporatiste cu mentalitate anti-elitista”) si “nu-i trece prin minte sa insiste asupra altor reguli” (p.317).

Cartea lui Lasch descrie un nou tip de paternalism care isi are originile in a doua jumatate a secolului XIX, a fost completat de New Deal si apoi s-a strecurat in viata de zi cu zi a societatii americane. Studii despre New Deal au aratat, spune Lasch, ca reglementarea guvernamentala a business-ului s-a facut ca urmare a cererilor oamenilor de afaceri si ca agentiile de reglementare isi recruteaza forta de munca din business.

Astfel, politicile de welfare si de reglementare nu merg impotriva capitalismului si nu vin dintr-o “ura implacabila impotriva business-ului”, ci dimpotriva toate merg mana-n mana: “agentiile de reglementare controleaza competetia si stabilizeaza piata, in timp ce sistemul de welfare socializeaza ‘costurile umane’ ale productiei capitaliste, ridicand rata somajului, mentinand diferente salariale neadecvate si asigurari neadecvate pentru boala si batranete” (p.394). Daca sfarsitul secolului XIX experimenta triumful economicului asupra politicului, putem spune ca acest triumf este acum completat de un altul: “triumful terapeuticului” (titlul unei faimoase carti a lui Philip Rieff), caci societatea narcisista e totodata una “terapeutica”.

Narcisistul, care se simte gol pe interior, e incurajat sa consulte psihologi care il ajuta sa se descotoroseasca de orice presiuni care ii inhiba personalitatea, sa fie tolerant cu propria sa persoana (caci datoria si sacrificiul de sine nu-l duc departe) si sa se afirme pe sine pentru a face fata mai bine concurentei. Expertii (psihologi, reformatori de manuale scolare si de sisteme de invatamant, reformatori de educatie parentala, reformatori de business, in sensul aratat pe parcursul acestui articol) pretind ca “educa autonomia” individului, incepand din copilarie, eliberandu-l de opresiunea parentala si de normele morale ale societatii.

Dar premisa nemarturisita este de fapt aceea ca individul nu e de fapt autonom si, drept consecinta, “educarea autonomiei” nu releva decat o alta forma de heteronomie. Lasch ataca profesia de psiholog in masura in care acesta nu ii spune individului ca se simte gol pe interior pentru ca traieste intr-un sistem bolnav si acorda credit unui sistem bolnav, spunandu-i in schimb ca sufera fie datorita unui dezechilibru chimic la nivel cerebral, fie datorita faptului ca a fost abuzat de catre fortele autoritare traditionale.

Oricine iti spune in asemenea situatii ca nimic din ceea ce ti se intampla nu e din vina ta, nu-ti poate fi prieten, caci iti spune, de fapt, ca nu esti responsabil, deci nu esti liber, deci nu poti sta pe propriile picioare, deci sistemul e bun caci el iti asigura supravietuirea. In definitiv, pentru Lasch, gol pe interior, omul narcisist nu-si doreste decat sa supravietuiasca, iar cultura noastra este la rigoare o cultura a supravietuirii (in acest sens, Lasch da exemplul inmultirii TV show-rilor care te invata cum sa supravietuiesti in mijlocul naturii ostile, sau a filmelor cu oameni care supravietuiesc unor catastrofe naturale sau chiar planetare).

Iar alaturi de toti expertii scolari, parentali, etc., psihologii si terapeutii care ii dau clar de inteles omului ca sistemul, asa cum e descris el in acest articol, a invins, iar ei sunt acolo pentru a-l ajuta pe om sa supravietuiasca in acest sistem, reprezinta de fapt trambite ale noului capitalism paternalist.

Desigur, e nevoie de un efort serios pentru a gasi “fani” ai familiei patriarhale in actuala societate. Dar Lasch ne propune sa facem un exercitiu filozofic, punandu-ne intrebarea socratica, de ce anume sau in numele a ce criticam familia patriarhala. Istoricul american ne arata, argumentat, ca sistemul capitalist si postmodernismul nu sunt doua sisteme diferite, ci cel din urma, care are ca piatra de temelie nihilismul, este consecinta logica a celui dintai.

Din cartile lui Lasch reiese ca procesul pe care el il descrie, odata inceput, merge de la sine, dar ca el nu a invins si, cine stie, mici actiuni individuale de asociere, prin care se refuza regulile jocului, pot schimba ceva, macar la nivel individual, caci, dupa cum afirma Lasch la sfarsitul anilor ‘70, marile corporatii nu “duc America inainte”, ci spre prapad. Lasch sustine intoarcerea fiecarui popor la traditia proprie, caci, asa cum o spune Montesquieu, o constitutie reflecta viata unui popor, de aceea ea nu poate fi luata din alta parte si batuta in cuie.

Atat capitalismul cat si postmodernismul isi au originea in filozofia Luminilor, preluand de aici conceptele ambigue de individ, autonomie, progres, libertate, dar, in mod paradoxal, urmeaza drumul invers celui croit de Iluminism. Intrucat omul narcisist are o lume interioara saraca, populata doar de imaginile supra-omenesti, arhetipale ale parintilor agresivi si nu este capabil sa imite modele de eroi, ci sa se identifice cu imagini de omnipotenta, el simte un vid interior si o lipsa de sens. Cea mai puternica dorinta a sa e sa dea un sens vietii, dar nu se poate intoarce la crestinism care presupune urmarea lui Hristos, caci nu e capabil de urmarea unui model.

De aici, regresul tinerelor generatii catre gandirea magica primitiva, si fascinatia fata de vrajitorie si ocultisme (ceea ce corespunde, de fapt, imaginilor primitive si agresive ale sinelui), cele carora ratiunea iluminista le-a declarat razboi si le-a garantat cu mandrie moarte sigura.

Sursa: Alexandru Racu

Adauga un comentariu!

Nume (necesar)

Website


*

Editoriale din aceeasi categorie

Autor: Aciduzzul | 29 iulie, 2017 | 0 comentarii | 60 vizualizari | 1 vot

Publicatia AgroStandard lanseaza Studiul de piata „Top 600+ Cele mai mari Exploatatii Agricole din Romania”, prima analiza de acest fel realizata vreodata in Romania. Studiul a fost realizat urmare a solicitarilor venite din partea mediului de afaceri, data fiind absenta informatiilor oficiale cu privire la fondul funciar din tara noastra, precum si a lipsei unor […]

Autor: Aciduzzul | 13 septembrie, 2015 | 0 comentarii | 435 vizualizari | 4 voturi

Toata lumea vorbeste zilele acestea despre criza imigrantilor. Toti se intrec in teorii care mai de care mai fanteziste cu privire la cauzele si la solutiile pentru acesta “criza” si s-au format deja doua tabere cu pozitii antagonice pe marginea acestui subiect. Pe de-o parte gruparile nationaliste de pe tot cuprinsul Europei care intuiesc pericolul […]

Autor: Aciduzzul | 26 august, 2015 | 0 comentarii | 230 vizualizari | 3 voturi

Marius Serban Toata lumea asista (neputincioasa) zilele acestea la o adevarata invazie a emigrantilor din tarile arabe catre Europa, care a inceput brusc, suspect de brusc. Desi subiectul este intors pe toate partile de mainstream-media, nimeni nu spune de ce aceasta invazie se petrece tocmai acum. Pana la urma razboaiele din Siria, Irak, Libia, Afganistan […]

Autor: Aciduzzul | 15 martie, 2015 | 0 comentarii | 1277 vizualizari | 9 voturi

Cazul Darius Valcov este unul cat se poate de clar al triumfului neoliberalismului si al jafului institutionalizat practicat de mafiile transnationale, numite gratios, FMI, BM, UE, etc., in coloniile cocotiere pacificate, populate cu oi placide, spalate excesiv pe creier, cam cum este Romania. Pentru a intelege resorturile dupa care functioneaza institutia care a acaparat spatiul […]

Autor: Aciduzzul | 17 ianuarie, 2015 | 0 comentarii | 710 vizualizari | 3 voturi

Serghei Malkov, membru la Academia Militară rusă, prezice începutul unui nou război mondial în următorul deceniu. Oamenii de ştiinţă de la Academia Militară au ajuns la această concluzie, bazându-se pe teoria ciclurilor Kondratieff (după numele savantului Nikolai Kondratieff). Ciclurile Kondratieff pot fi definite ca o succesiune regulată a modificărilor structurale din cadrul economiei moderne. Întinzându-se […]

Ofera o donatie
Dacă vrei să contribui și tu, poți dona aici:
fii aproape de noi
Conferinta_AGROstandard
PUB
web design profesionist
Red Moon Media
CAMPANII bp
Atitudine Contemporana
Televiziunea Copiilor
Le Pre
1984 George Orwell
Televiziunea Copiilor
piata BIO
alimente organice
internet manipulation techniques
Adauga banerul de partener Badpolitics pe site-ul tau bad politics
bad politics

2009 - 2017 © BadPolitics