Sustine Bad Politics
arhiva stiri
starea vremii
octombrie 19, 2018, 5:20 am
Ceaţă
Ceaţă
12°C
Presiunea: 1020 mb
Umiditate: 100%
Vânt: 0 km/h N
Răsarit: 7:35 am
Apus: 6:25 pm
 
ANUNTURI UMANITARE
Analize-studii
Vast cimitir mai este şi veacul XIX!
Aciduzzul | 18 august, 2010 | 1 comentarii | 422 vizualizari |
(2 voturi )

Ilariu Dobridor
Valorile umane, doborîte din sferele reci ale spiritului, secătuite şi desagregate abia se mai zăresc la fulguraţia fugitivă a ieftinei reclame, provocată de comentatori ambitioşi. Nici o auroră vie nu se iveşte din nebuloasa fondului productiv. Hotărît, este epoca tristă a culturii europene; este epoca în care faţa culturii apare mutilată, siluită, anulată de chiar elementele compuitoare, destinate mai mult să se desmintă reciproc decât să se solicite laolaltă. Artificiul devine normă şi ia avânt triumfător exterioritatea: e vârsta de aur a matematicei şi vârsta de fier a maşinei şi tehnicei. În locul misterioasei gestaţii tăcute a spiriitualităţii de odinioară, se aude peste tot huruitul ingineresc şi masiv al rotativelor. Industrialismul degenerează până la formele lui îndestulătoare.

Capitalizările uriaşe, îngrămădind plusvalorile materiale, sporesc distanţa între oanieni, şi — ironie! — democratismul politic, cu idolatra aberaţie a acelor principii fals egalitare, începe să domine, pustiind, forţele substanţiale cari trebue să compue cuprinsul dintr’o formă socială.

Astupată este sorgintea spirituală. Peste tot, sumbră isbire de coji uscate. Reînve strigoii: vine neo-kantianismul cu perimatele lui simetrii, — oarbe ochiane prin care e privită fabricaţia fenomenelor lumii; vine obositoarea croitorie logică a hegelianismului, desbinat în fioroase coterii protivnice; vine matematismul creator de fantome, înveşmântate în superbă hlamidă algebrică.

Mintea omului aleargă în goluri, populându-se de ceiace e în stare să producă forţa fabulatorie, îndrăgită numai de corelativul insuficient al unei realităţi încă nesesizată. Până şi fluidul cugetării nu se poate sustrage mecanizării, introdusă prin logistică.

Literatura se anarhizează, de la poezia stăpânită de svonurile simbolismului sau de încâlcitele enigme expresioniste până la romanul abundent în pervertiri şi sodomii, entusiastă apologie a viciului, adulmecat în formele exagerate ale pornografiei acaparatoare.

Sculptura încetează a mai fi expresie fidelă a efortului de a surprinde caracteristica definitorie a unui tip uman, reducându-se la aşchiile asvârlite de vanitoşii cari au utilizat dalta pentru făurirea unor pseudo-teorii estetice; „esenţialismul” care, fără cultul proporţiei şi armoniei, tiranizează şi desgustă, înseamnă o perfectă mutilare; omamentaţia dispare pentru a nu da loc cumva ivirii frumuseţii.

Din măestriile trecute cari au înălţat în văzduh fala catedralelor, — nereţinut elan al moleculelor de piatră betonate de drugul straşnic al credinţei, — arhitectura renunţă la franjurile seducătoare prin cari se strecoară tânjindă speranţa, pentru a fi simplă şi schematică muchie, — oricât de trufaşă în încifrarea pe etaje, — blockhausurilor, faraonice sgârie nori, cari întunecă nordul american.

Curba elegantă a melodiilor legănătoare sau voluta lentă şi majestoasă se stinge, ca să se poată auzi asurzitorul clinchet de alămuri şi monotone tobe întrerupte iregular.

Pictura preferă peisagiul brumos sau figura inexpresivă, pânza nemaifiind reverie incoruptibilă a frumuseţii, ci loc de aglomerări de culori fără ton sau scălcieri de portrete fără reliefuri.
Dansul uită obârşia plutitoare a liniilor, trecând, dela lunecările de ciută prin luminişuri, la saltul chinuit şi disarmonic.

Haina chiar este efectul lipsei de gust şi de fantezie, imitând trăsăturile sumare ale îmbrăcămintei lucrătorilui care, supraveghează unsoarea maşinei; iar când se întâmplă să intervină moda, s’ajunge la caraghioslâcul acelor costume: împerechere de şalvari turceşti şi jiletci tiroleze.

Creşte pustiul peste veacul 19. Sufletul, inalterabil obur al Dumnezeirii, e înlocuit de maşina cu aburi. Dintre emisferele alcătuitoare în globul uman, predomină acela în care s’agită ţărna, în ţărnă vegetaţia instinctelor, iar în instincte patima necurmată. Fiinţa se scaldă în materialitate ca în mediul ei natural. Omul nu mai e aerian cristal de puteri înoitoare ale spiritului, ci brutală încorporare a energiei producţiei economice; nu mai este senină insulă de însoriri ale conştiinţei, ci violentă explozie a voluptăţilor inferioare; nu mai este frenezie a raţiunii, ci primejdioasă revărsare a instinctelor.

E atâta deficienţă spirituală în acest întunecat veac, încât cercetătorii sunt îndemnaţi s’anunţe declinul iremediabil. Spengler analizează, prin perspectiva crepusculară, ciclul care se închee, stors fiind de măduva nervoasă ce pulsează o cultură. Un Julien Benda găseşte că abandonăm zonele eternului pentru a ne fixa centrul de existenţă în terenul nestatornic al temporalului.

Iar Henri Massis atribue frângerea de axe acelei sgomotoase năvale a misticismului acoperitor care, prin conductele germane, s’ar comunica din necunoscut fund de continent asiatic, prin rotaţiile căruia s’au mai revărsat odinioară negurile atâtor nomade poporaţii întunecând splendoarea romanităţii.

Filosofii culturii observă tristeţea, disperarea, neliniştea şi sterilitatea. Omul veacului 19 cultivă exteriorul şi uită lăuntricul; militarismul pompos şi industria materiei, îngrămădită prin tehnicităţi complicate, devin langajul sec, cotidian.

Deloc curios: secolul 19 este tocmai intervalul în care se petrece procesud discontinuităţii; înlăuntrul sistemului de valori eleno-romane se înfiltrează morbul iudaic; este epoca plină de vâlva sonoră a lui Karl Marx, de anti-intelectualismul lui Bergson, sexologia lui Freud, relativitatea lui Einstein, patologia lui Lombroso, sociologia lui Durkheim, Levy-Bruhl, Lassalle, e epoca lui Weininger şi Nordau; acum ia avânt francmasoneria, cristalizare de bizar şi ocult, şi se întinde esoterismul acelei pseudoreligii: teosofia.

Vine nivelarea. Vicierea e săvârşită prim infiltrarea acelui microb care trebue numit moisismul spiritualităţii iudaice.

Esenţa valorilor greco-romane este viciată.

Moisismul consistă în perspectiva crepusculară sub care privesc evreii lumea şi viaţa. Nu s’a suit Moise în vârf de munte ca să privească în zări, în depărtări, mirajul „pământuluI făgăduinţii?” Şi n’a făurit „tablele legii” menite să conducâ mulţimile, prin întuneric, până la punctul de începere al aurorii boreale? Acolo sunt câmpii mănoase, bogăţii şi resurse; acolo nu mai e trudă ostenitoare şi nici zumzet uscat de instrumente care ajută şi prefac.

La toţi gânditorii evrei se remarcă dominanta moisidică a spiritualităţii lor: se agaţă de piscul unei noţiuni generale, exagerat de încăpătoare, şi de aci anunţă normele ce vor conduce către nebănuite regiuni neexplorate.

Nu scrutează Freud amurgul vieţii psihice pentru a descoperi, în depărtări întunecoase, puterile elementare dela rădăcina sexualităţii?

Nu caută Bergson, dincolo de limitele raţiunii, orizontul auroral al intuiţiei, vaporos sâmbur sub anvelopa forţelor vegetative?

Nu vesteşte Marx, dincolo de decrepitudinea burghez-capilalistă, ora sonoră a triumfurilor colective, — mesianice armii care adastă paradisuri terestre? Nu întrevede Einstein, dincolo de înţepenirile cosmosului galileian, mulţimea de câmpuri de gravitaţie mobile şi eterogene?

Nu aleargă Spinoza după substanţa unică şi generatoare?

Nu denunţă Weininger secretul prin care bipolarităţile sexuale se însumează, în fiinţa. umană, într’o disarmonie fertilă? Nu descopere Philon sorgintea misterioasă a emanaţiilor, creind stihiile lumii şi esenţele?

Nu sunt francmasoneria şi teosofia oculte rosturi de dincolo de rânduelile fixate?

Pretutindeni dominanta moisidică: viziunea unor regiuni fertile dincolo de imobilitate şi statornicie.
Introducând perspectiva crepusoulară în ansamblul valorilor greco-romane, iudeii aduc seceta culturii europene. În afară de această perspectivă crepusculară nimic NU produc.

Gânditori originali n’au, literaţi autentici n’azi, muzicanţi n’au, sculptori n’au, pictori n’au. În filosofie sunt comentatori, culeg erudiţie din silinţele altora; într’o limbă, iau partea uscată a cuvintelor iar nu pârâul viu al înţelesurilor, — sunt filologi; în societate, nu adună sucul materiilor prime, preferând să manipuleze derivatele, — sunt intermediari; şi vor trage la banii, adică nu la ceeace reprezintă o realitate, ci la ceeace reprezintă un raport.

Evreii combină raporturi, între oameni şi între valori. Împrumută de la alţii şi elementelor disparate le dau coesiune nouă prin perspectiva crepusculară. Astfel ajung la acele uriaşe sinteze de distrugere care se chiamă sistemele lor. Peste tot, ÎN toate, sunt factori de negaţie. Când s’a ştiut de efortul masiv al unui Bismark, a intervenit inteligenţa sucita a lui Lassalle, tactica spirală a lui Karl Liebknecht sau învârtiturile ideologice ale lui Walter Rathenau; când s’a ştiut de speranţele consolidatoare ale lui Gladstone, s’au ivit întortocherile pedante ale lui Disraeli; când s’a ştiut de incoruptibila gravitate temerară şi rece a lui Robespierre, a venit epileptica agresivitate a lui Marat; când s’a ştiut de uriaşa încrâncenare a lui Clemenceau, a sosit Mandel; când s’a ştiut de cutezanţele lui Cavour, s’a ivit Aritom; în faţa înţelepciunei prudente a lui Maurras, stă instigarea lui Leon Blum; iar Stalin, în oboseala de a preciza contur mişcătorului ocean de poporaţii din imperiul roşu, s’a isbit de vicleniile lui Radek, Zinoviev şi Trotsky.

În afară de acest furibund antagonism, evreii nu aduc, pe nici un plan al vieţii, originalitate.
Cugetatorii lor?

Ceiace se cuprinde fundamental în sistemul lui Bergson: intuiţia, nu este altceva decât „le sens intime” al lui Maine de Biran, „revelaţia interioară” a lui Jean Jacques Rousseau, „l’esprit de finesse” al lui Pascal, „intueri” al lui Descartes „introspecţia” lui Schopenhauer; iar J. J. Gourd, Schelling şi Ravaisson au folosit-o şi ei.

Ceiace se cuprinde iarăşi fundamental: evoluţionismul, îl întâlnim la Herbert Spencer şi Heraclit, străvechi apologet al devenirii universale. Ceiace iarăşi se cuprinde fundamental: contingenţa, Emile Boutroux este un premergător şi un maestru. Vitalismul îl ia de la Nietsche şi Guyaiu, iar teoria estetică de la Conrad Fiedler.

Bergson, însă, combină, din nou raporturile şi, sintetizând prin perspectiva crepuseulară ajunge la dominanta moisidică: intuiţia, instabil echilibru de instincte, este substanţă plutitoare în jurul nucleului luminos al inteligenţei.

Ceiace se cuprinde fundamental în doctrina lui Freud: inconştientul, este cunoscut încă din vremea romantismului exuberanţelor interioare; Goethe, Schelling şi toţi filosofii naturii îl ştiau; iar Hartmann e neostenit scormonitor în tainiţele lui. Ceiace iarăşi se cuprinde fundamental: transferul energiei, protopărintele Platon aşa explica inspiraţia. Ceiace iarăşi se cuprinde fundamental: factorii inhibitori, sunt foarte cunoscuţi lui Herzberg, iar de fixaţiile sexuale şi complexe e plină mitologia greacă. Şi ceiace se cuprinde şi mai fundamental: terapeutica, Brucke, Meynert, Bernheun sau vestitul Charcot de la Salpetriere practicau metoda, deţinând şi ei secretul din „laboratorul magnetic” al lui Mesmer.

Freud, însă, combină din nou raporturile şi, sintetizând prin perspectiva crepusculară, ajunge la dominanta moisidică: inconştientul înstabil câmp de apetenţe sexuale, este zonă plutitoare sub cerul luminos al conştiinţei.

Ceiace se cuprinde fundamental în teoria lui Marx: dialectica, împrumută din metafizica lui Hegel, iar răsturnarea idealismului o face cu ajutorul filosofiei franceze. Ideia că faptul economic determină faptul social, iar, înlăuntrul faptului economic, utilajul producţiei e preponderent, o împrumută de la enciclopedişti şi fiziocraţi, nefiind străini de ea nici Smith, Malthus, Ower, Morelly, Mably, Godwin.

Ceiace iarăşi se cuprinde fundamental: lupta de clasă, o ia de la Mercier, Turgot şi Mirabeau. Ceiace iarăşi găsim fundamental: plus-valuta, e un aliaj de teorie a muncii colective a lui Proudhon combinat cu teoria rentei a lui Ricardo, — evreu şi el, — dar împrumutând, la rându-i, din teoria salariului formulată de Adam Smith; legea de aramă o ia din Lassalle, — evreu şi el, — dar imitator, teoria nefiind decât altă formulare a salariului minim al lui Ricardo, imitator şi acesta al lui Adam Smith. Ceiace iarăşi găsim fundamental: proletarizarea crescândă şi concentrarea capitalurilor, le ia din feluriţi scriitori specialişti. Ceiace iarăşi e fundamental: tehnica producţie formă primordială, o ia de la englezul Jones, care exprimă dubla dependinţă dintre infra şi supra structură: transformarea producţiei materiale antrenând transformarea raporturilor economice, iar acestea antrenând transformarea componenţelor juridice şi morale; concepţia ciclurilor istorice organice şi critice, pozitive şi negative o ia dela A. Comte, Saint-Simon şi Spencer.

Marx, însă, combină din nou raporturile şi, sintetizând prin perspectiva crepusculară, ajunge la dominanta moisidică: economicul, instabil câmp al forţelor producţiei, este o sferă plutitoare lângă lumea valorilor spirituale ale societăţii.

Ceiace se cuprinde fundamental în Einstein: relativitatea limitată, o ia din Lorentz care şi acesta împrumută coeficientul de reducţie din Fitz Gerald; finitismul vitezei se găseşte în Clémeance Royer, iar echivalenţa massei şi inerţiei la Gustave Le Bon. Ceiace iarăşi se cuprinde fundamental: relativitatea generalizată, o întâlnim la H. Poincaré; calculul diferenţial absolut, sau „tensor calculus” îl imprumută dela Christoffel, Ricci şi Civita; cronogeometria, dela Minkowski; legea isotropiei luminii, dela Fizeau, Fresnel, Michelson şi Morley; mişcarea intraatomică dela Le Bon şi Maxwell; mobilitatea seculară a periheliului planetar, dela Leverrier, Fizeu şi Thollon: teoriile non-euclidiene, le împrumută dela Bolyal, Lobatsdievschi, Riemaim şi Cayley, iar spaţiul metageometric dela Elie Cartan.

Einstein, însă combină din nou raporturile şi, sintetizând prin perspectiva crepusculară, ajunge la dominanta moisidică: relativismul, instabil ansamblu de câmpuri de gravitaţie, mobile, eterogene şi anisotropice, înseamnă regiunea plutitoare de deasupra fixelor spaţii nerotoniene.

Ceiace se cuprinde fundamental în Spinoza, găsim la Descartes; Montagne trebue căutat în Pyrrhon; Philon alexandirinul, în Platon şi Zenon, iar Weininger, compilând din Moebius, postulează filosofi şi n’are originalitate, descrie savanţi şi nu pricepe nimic.

Combină, însă, din nou raporturile şi, sintetizând prin perspectiva crepusculară, ajung la dominanta moisidică: lângă ordinea prestabilită a Dumnezeirii, se află amurgurile plutitoare în care explorează mintea omenească.

Dominanta moisidică pricinueşte perspectiva crepusculară, iar de amândouă se leagă caracterul monoteic al mentalităţii iudaice. Fără de conceptul unic explicator, evreii nu pot creia un corp organizat de afirmaţii. Ei acordă acestui concept generalitatea cea mai mare, pentru ca toate să derive cauzal din posibilităţile aci închise. Spinoza lămureşte panorama spectacolelor naturii, prim virtutea de desfăşurare conţinută într’-o realitate unică: substanţa; Freud lămureşte panoraina aspectelor conştiinţei, prin virtutea evoluitivă conţinută într’o realitate unică: sexualitatea; Bergson lămureşte panorama aspectelor existenţei prin virtutea conţinută într’o realitate unică: elanul vital; Marx lămureşte panorama reliefurilor societăţii, prin virtutea conţinută într’o realitate unică: economicul. Prin principiul identităţii, Meyerson restaurează monismul epistemologic; deşirând haina minciunii convenţionale. Max Nordau conclude la monisimul zoologic: precizând condiţiile de individuare a spaţiului, Einstein ajunge la monismul fizic.

Felul monoteic de a explica toate echivalează cu o postulare. Sunt fabricatari de ipoteze dubioase. Şi, pe aceste puncte ipotetice, montează uriaşa maşinărie apriorică. Se ridică la ipoteza generală pe baza faptului particular, şi coboară la particular, prin riguroase deducţii din ipoteza generală. Maşinăria apriorică mişcă cercuri vifioase: pe temeiul faptului particular se urcă Marx la ipoteza materialismului istoric; pe experienţa particulară a lui Michelson şi Fizeau, urcă Einstein la ipoteza relativităţii; pe exemple probabile, urcă Bergson la ipoteza intuiţiei; pe criteriul patologicului formulează Freud psichanalitica.

Aşa dar: dela particular la postulatul general; iar din generalitate, derivarea tuturor faptelor particulare. Şi această trecere se face prin reţeaua măeastră şi unor concatenaţii logice necesare, acoperind golul cercului viţios. De aceia conceptul de bază închide contradicţii interne insurmontabile.

Astfel:
Bergson, situând în centrul filosofiei sale intuiţia, dezice înseşi condiţiile valabilităţii ei. Două condiţii trebue să îndeplinească intuiţia ca facultate de cunoaştere: a) să fie diferită, ca natură, de intelect; b) să aibă puterea de a seziza absolutul. Şi Bergson atribuie patru înţelesuri intuiţiei: intuiţia simpatie, intuiţia extaz, intuiţia divinaţie şi intuiţia viziune. Şi orice înţeles am accepta, doborîm chiar condiţiile valorii epistemologice.

Astfel cele dintâi feluri de intuiţie (simpatia şi extazul) contrazic cea de a doua premiză (sesizarea absolutului) de oarece o astfel de intuiţie înseamnă trăirea coincidenţei cu lucrul sensibil şi real, care este divers, particular şi fluent; iar cele din urmă feluri de intuiţie (viziunea şi divinaţia) contrazic întâia premiză (disanalogia cu intelectul) de oarece o astfel de intuiţie nu înseamnă decât a vedea într’o totalitate de concepte.

Einstein, situând în centrul filosofiei sale relativitatea, dezice înseşi punetele de plecare ale valabilităţii ei. La originea relativităţii generalizate este teoria relativităţii restrânse. Postulatul relativităţii restrânse este: constanta absolută a vitezei luminii, în direcţie şi mărime, pentru toate sistemele de referenţă şi pentru toţi observatorii.

Teoria relativităţii generalizate nu e decât o desvoltare a relativităţii restrânse; or, relativitatea generalizată conclude: în vecinătatea masselor importante, ca soarele, razele luminoase deviază. Aşa dar, viteza luminii nu mai are o constanţă absolută. Postulatul isotropiei luminii, temeiul valorii relativităţii, este doborît.

Marx, situând în centrul filosofiei sale economicul, dezice înseşi premizele fundamentale. Într’adevar, ni se lămureşte cum formele materiale transformă structurile spirituale, juridice şi morale. Dar formele materiale au un conţinut: forţa de producţie, iar forţa de producţie are un miez solid: utilajul, tehnica.

Or, tehnica, rezultat al spiritului, — ni se spune — este întâiul modificator al raporturilor economice cari, ele, modifică în suprastructura socială. Marx porneşte dela ipoteza că economicul, prin tehnică, produce spiritul, pentru ca să ajungă la concluzia că spiritul, prin tehnică, modifică economicul. Aşa dar, teza materialismului economic este doborîtă.

Freud, situând în centrul filosofiei sale transferul energiei, dezice însăşi fundamentul. Transferul energiei psihice este sublimarea; sublimarea integrează calitativ inconştientul care e cantitativ. Aşa dar, înlăuntrul vieţii sufleteşti există salturi; fiindcă în inconştient nu e decât energie cantitativă: instinct sexual. În conştiinţă e altceva decât instinct sexual: calităţi ale lui; or, conştiinţa, — ni se afirmă, — este creaţie a inconştientului. Deci, în efect se găseşte mai mult decât în cauză. Astfel, condiţiile logice ale demonstraţiei sunt înlăturate.

Iar teoria lui Weininger rezidă în confuzia dintre două concepte: „neutral” şi „bisexual”.
Dar din monoideismul iudaic mai decurge un viciu. Detaşând elemente din unitatea de gândire a altora, ei le mutilează şi le diformează, silindu-le să încapă în ipoteza generală postulată. Dacă pălăria este strâmtă, ei preferă să cioplească ţeasta, iar nu să lărgească pălăria; iar când ipoteza e destul de încăpătoare, elementele fără afinitate, elementele disparate, rupte din gândirea altora, le împerecheaza nu cauzal, ci condiţional.

Bergson mutilează raţiunea şi diformează ştiinţa pentru a le sili să încapă în postulatul: singura facultate de cunoaştere e intuiţia; despaţializează timpul pentru a-l face să încapă în postulatul devenirii universale; şi temporalizează conceptul pentru a-l face să încapă în postulatul: uituiţia trebue evocată.

Einstein, punând la originea teoriei relativităţii restrânse teoria relativităţii simultanietăţii, mutilează noţiunile; spaţiul nu mai este cel matematic, ci perceptia senzibilă, care e schimbătoare şi relativă; realul nu mai are valoare ontologică nu mai este ceiace există în lucruri, ci aparenţă pasibilă de înregistrarea şi măsurarea unui observator; simultanietatea, ca să fie relativă, trebuie să însemne o conicidenţă spaţio-temporală, iar coincidenţa trebuie să fie măsurată după noţiunea simultanietăţii absolute, valabilă pentru toţi observatorii din toate sistemele de referenţă.

Atâtea elemente care se resping şi se contrazic, nu ascultă, în sistemele lor, de categoria cauzalităţii, ci de condiţionalitate. Probă: aceiaş cauză produce mai multe efecte. De o pildă, la Freud, transferul energiei nu este numai sublimarea; mai poate fi — cum zice d-l Blaga — şi personanţă; ca să asculte de conceptul cauzalităţii, fenomenul psihic al sublimării ar trebui să fie unicul, dacă inconştientul ar fi de structura care spune Freud că este, de conţinutul care spune el că este şi de influenţa care asigură că este.

Dacă Einstein s’ar rezema pe conceptul cauzalităţii, fenomenele fizice ar avea caracter de unicitate: dar Ehrenhart şi Epstein au explicat emisiunea şi ondulaţia periheliului planetar şi prin teoriile quanta, iar deviaţia razelor luminate de soare o atribuie Hopmann efectului refracţiei cosmice a lui Courvoisier.

Aşa dar: monoideişti, pornind dela o ipoteză care închide un cerc viţios; fixând un concept de bază care închide o contradicţie internă; montând pe el disparate piese probante luate dela alţii — cari închid raporturi de respingere şi de anulare, — evreii ajung la concluzii cari desmint însăşi principiile puse, şi, din începuturi, acceptate.

Şi între cercul viţios iniţial şi concluziile care dărâmă, se desfăşură o adevărată dramaturgie, fie înfraeconomică. (Marx), epistemologică (Bergson), metapsichologică (Freud), sau macrocosmică. (Einstein). Dramaturgia e rezultatul acelor dinamice raporturi de condiţionalitate, stabilite între termeni fără afinităţi cari să-i uniască. De aci mobilismul doctrinei lor.

După cum pentru a obţine forţele hidraulice trebue să împiedicăm apa să descindă de-alungul vadurilor unde curgea de secole, tot aşa evreii, prin perspecriva crepusculară, introduc conştiinţa embrionară şi instinctivă, contuză şi instantanee, răstunând întreaga experienţă umană.
Dar fireasca înclinare rămâne tot extarioritatea.

Iubesc ritualul şi ceremonia; se încurcă în scheme şi categorii seci. Dintr’o cultură, ei aleg totdeauna crusta, adică civilizaţia; dintr’un eveniment, aleg totdeauna calculul; dintr’o stare de suflet, aleg totdeauna profitul. Religia lor e codificarea posibilităţilor de comportare în afară. Thora, — cum afirmă însuşi rabinul Sim. Mandl, — e un ansamblu de canoane de practică; talmudul e un manual al cămătăriei; niciun fluid viu dincolo de decorativ şi ritual.

Şi fiindca sunt tiranizaţi de schemie, de simbolică, ei proectează în planuri ideale. Dorinţa din lăuntru caută corespondenţe în afară. Dacă substanţa etnică e îmbătrânită şi uscată, dacă niciun afluent de proaspătă sevă rasială n’o mai primeneşte fiindcă preferă izolarea în celula epuisată, dacă osteneala milenară a plasmei germinative refuză roada tinereţii, — ei doresc robusta vitalitate.

E tendinţa bovarică sau fuga de real, manifestată în setea de a căuta, în afară, corelativul suficient. Fiindcă sunt lipsiţi de energie, fiindcă temperamentul nu-i activ, vor deveni apologeţii vitalismului, ai acţiunii, ai energiei. Lenevia este esenţa evreului: leneş în meserii, caută să producă prost şi să câştige mult; leneş în industrie caută să nu frământe materiile prime, ci să exploateze raporturile dintre oameni; leneş în comerţ, caută să folosească formele oficiale pe cari le întoarce în folosul lui.

Alţii fabrică şi evreii sunt intermediari; alţii se luptă şi evreii pândesc; alţii muncesc şi evreii fac bani. Dar câştigurile nu se datoresc priceperii lor, ci schimbului şi circulaţiei bunurilor, adevărată generaţie spontanee a capitalurilor. Lacomi cercetători ai plusvalutelor, ei acaparează cu ajutorul statului oficial pe care-l conrup şi-l fac să abdice în favoarea lor.

Încolo, sunt lenevia întrupată: mitul „pământului făgăduinţei”, unde curge lapte şi miere, este optima lor năzuinţă. Tenacitatea însăşi, nu e o probă a energiei, ci o înţepenire, un efort încremenit. Dovadă: nu sparg obstacolele, ci caută porţi de intrare; se strecoarâ, nu luptă: linguşesc, nu truimfă. Iar când n’au găsit porul penetraţiunii uşoare, renunţă — fugind, mai departe, pe firul călăuzitor al interesului.

Evreii sunt pelerinii norocului. Ei nu posedă virilitatea necesară, nici emoţia necesară nici vibraţia lăuntrică necesară, — deaceia vor prefena muzioalul şi fluidicul, activismul şi robusteţea. E proecţia bovarică prin care încearcă omul a se îndestula cu ceiace-i lipseşte.

Prin tendinţa lor bovarică, evreii reprezintă rasa femenină a istoriei. Uscaţi, adoră podoaba; inerţi, adoră fastul; sterpi, desvoltă ce însemânţează alţii. Ei sunt nomazii deliciilor. Tot de feminitatea lor se leagă pornirile către senzualism şi către disperările erotice; iar dintre senzaţii, reţin în special pe cele directe, gustative, şi tot ceiace înregistrează zona epidermică brutal, mai înainte de a filtra şi rafina. Nu sunt cărţile lor sfinte, pline de exibiţii sexuale, adultere şi sodomie, iar Magnus Hirschfeld nu este sexologul adulat?

Evreul reprezinită principiul femenin: vagabond al fericirii, parazit şi leneş. Şi după cum femeile iubesc muzica dar n’au produs nici un mare muzicant, iubesc decorul şi ornamentul dar n’au produs nici un mare sculptor, iubesc nuanţa şi profilul dar n’au produs nici un mare pictor, au plăcută voce dar n’au produs nici un mare orator, au înclinări artistice dar n’au produs nici un mare poet, — tot aşa evreii n’au creat în nici un domeniu.

Cel mult, au luat idei dela alţii, noţiuni banale şi perimate, vestind, cu violenţă, desordinea lor patetică. Chiar teosofia, încâlcită aritmetică a misterului, e propovăduită de femei: în frunte stă „marea preoteasă”, — sora lui H. Bergson, — D-na Mac-Gregor.

Literatura iarăşi înfăţişează caractere de feminitate şi tendinţe bovarice, Heine, cel mai reprezentativ al lor poet, e posedat de bucuria înfloririi instinctelor şi nu visează decât antichitatea panteică, păgână şi senzualistă. Combate romantismul german, tocmai pentrucă spiritul creştin l-a dus la un maladiv ascetism şi la atitudine extatică. Heine pledează pentru revenirile la vatra dintâi, unde au fecundat substanţial aurorile patimilor inferioare.

Iar Otokar Fischer, poet şi el, iudeu şi el, întreţine sentimentele obscure, implacabil venite din adâncuri; şi se arată de o nostalgie agresivă şi amară când încă nu sunt destupate resursele sau de un copleşitor orgoliu când ele au triumfat.

Marcel Proust, reprezentativ prozator al lor, nu face decât să transpună bergsonismul şi freudismul în literatură. E sedus de vraja iniţiativelor inconştientului, străbătătoare până în adâncurile virgine din compoziţia eului; şi aci, în demisomnolenţă, în legănări excitatoare şi în reverie, să surprindă analogii şi coincidenţe.

Din trecut, urcă întunecate reminiscenţe cari, după secrete înrudiri, se grupează: un gest, un gust, repetat la intervale de ani, trag din uitare franjul suvenirurilor, un „halo” de impresii, epitafe murmurate ale trecutului mort; bizare coincidenţe amestecă planurile amintirii. Acestea trebuesc descrise pentru ca fraza să se umple de senzaţii printre cari trece firul misterios care complică, dar care nu e logica.

Proust aduce, în proza lui, rumoarea confuză a elementarului: are predilecţia bolnavă pentru contradictoriu, incomprehensibil şi inefabil, pentru tot ce clocoteşte la rădăcina existenţii şi se acumulează la antipodul dintre raţiune şi voinţă. E literatura divagaţiilor şi a seducţiei somnambulice.

Şi, prin bergsonism, Proust trece la investigaţia freudiană, explorând terenurile scabroase şi viciul. Urzeala cărţilor lui se împlineşte pe tema amorului dintre bărbaţi şi dintre femei: baronul de Charlus este invertit, Saint-Loup este invertit, Albertine la fel. Proust notează minuţios manifestările impulsiei erotice. Nervos şi bolnav, sclav egotismului juisor, e un neostenit căutător de delicii fugare.

Când proclamă în artă primarul senzibilităţii, înţelege, prin aceasta, placa senzibilă pe care se înregistrează alfabetul primar al instinctelor. Un asttel de suflet depravat şi voluptos amoral, îneacă toate romanele sale într’o atmosferă de trivialitate. La fel, procedează în teatru Max Reinhard şi Piscator.

Evreii merg către concret şi către temporal. Un A. Spaier teoretizează „gândirea concretă”, iar un Weininger e apologetul corelativelor erotice. Şi fiindcă se trudesc să extragă din clipă şi din imediat bucurii de calitatea veşniciei, literatura lor se va mişca pe linia care duce, dela parodie şi feerie, la râsul farsseur şi ironie.

Ca Heine ironic şi sceptic va fi Montague; broderie de fantastic şi iluzie va fi proza lui Armand Lunel; în tranziţia dela realul iluzoriu la fantezie va căuta resortul teatrului său Gabriel Marcel; ironie afectuoasă şi humor Tom găsi la Henri Franck; parodie uşoară vom întâlni la Zangwill şi Walter Merling; un Hasenclever, un Ferdinand Bruckner sau, în critică, un Benjamin Cremieux sau Leon Pierre Quint, vor aduce stilul alert, ironic şi orizonturile crepusculare.

In activă solidaritate cu filosofi fără chemare sau literaţi fără vocaţie, isbutind să redea sau să teoretizeze numai patologicul şi incidentalul fără forţa de a comprima într’un tip etern omenesc substanţe sufleteşti, evreii introduc, în blestematul veac 19, — răsunător de atâta pustiu şi atâta foşnet de epitafe, — cutremurătoarea debandadă pe care a înregistrat-o cultura. „Vers-liberismul” lui Harold Ferdinand, „dadaismul” lui Tristan Tzara, — şi dela năsdrăvăniile suprarealiste până la impresionism, alternând curentele după cum norma estetică era extract din optica fiziologică a lui Helmholz sau din vitalismul lui Bergson, — literatura e devastată de toate aberaţiile: sintetism (cu Jean de la Hire), subiectivism (cu Han Ryner), druidism (cu Max Jacob), simultaneism (cu Barzun), floralism (cu Lucien) Rolmer), plurialism (cu Arthur Cravan), integralism (cu. Adolphe Lacuzon); impulsionism (cu Florian Parmentier), sincerism (cu Louis Nazzi), intenseism (cu Ch. de Saint Cyr), aristocratism şi imperialism (cu Lacaze Duthiers şi Louis Esteve), bonism şi vivantism (cu Ed. Thiazidiere şi Gustave Five) şi, însfârşit filopresentaneism (cu Lenzi).

Şi într’o egală mizerie e muzica, — dincolo de uşoara fantezie a evreilor Offenbach şi Halevy, — astmatic geamăt abrupt, lăsând să se audă înfuriate explozii de instrumente şi ciocniri de alămuri care la intervale iregulare, emit tumult de clinchet de sticle sparte.

Pictura nu mai are nimic din serafismul rafaelit sau din naturaleţa renaşterii; o imperceptibilă finalitate duce la eliminările tonului culorii sau înlăturarea luminii pentru a rămâne umbra şi obscurul şi acele nuduri lăfăite în deplina sălbătecie a simţurilor degradate.

Sculptura, cu linia fumegândă sau ornamentaţia obositoare şi sumară; dansul sacadat, sărit, chinuit, nevroasă încordare de coapse şi pocnite deplasări de fibre, — sunt consecinţele asiatismului semitic în decrepita civilizaţie europeană.

Gânditorii evrei luând drept punct de plecare ipoteza generală dubioasă — dubioaisă fiindcă e fundamentată totdeauna pe un fapt particular —, iar din ipoteza dubioasă deducând întreg particularul, ameţesc lectorii cu acea eşarfă a triunghiulaţiilor logice. Caracter dominant la evrei: refugierea în temporal şi în divers; şi iarăşi caracter dominant: acoperirea temporalului şi a diversului cu coaja tare a noţiunilor sterile.

Intuiţia bergsoniană — fruct al particularului fluid şi trecător, — se ascunde sub reţeaua solidă de sofisme, echivocuri şi confuzii; relativitatea einsteiniană, — fruct al spaţiului individuat, — se ascunde sub convenanţele deductive ale formulărilor algebrice; economicul marxisi, — fruct al câtorva, fapte istorice — se ascunde sub banderola unei severe scolastice; panteismul spinozist, — fruct al adorărei substanţei, — se ascunde sub înţepenitul geometrism cartezian.

Dar sub aparenţele unui logicism construit din echivocuri şi sofisme, sub aparenţele unui geometrism rezemat pe eristică şi lunecări de planuri, sub aparenţele unui algebrism urzit din absolute calcule diferenţiale, zace nucleul contradicţiilor, fiindcă aci stă închis totdeauna miezul plastic şi viu al particularului.

Iată unde trebue fixată obârşia misticismului iudaic.

Sub maşinăria apriorică se găseşte contradicţia, care e dinamică şi propulsatoare. Diada contradicţiilor are o finalitate la capătul căreia stăruie imaginea de vis a unei realităţi proectate.
De aceia privirile injectate scrutează distanţele istorice şi viitorul; de aceia evreii sunt fanatici, obsedaţi de un tulburător mesianism.

Mistica iudaică, — adânc diferenţiată de mistica teologală şi creştină, e denatură manicheică; e jocul dual dintre besnă şi lumină, dintre bine şi rău, dintre destrucţie şi armonie. Sunt îndepărtate vestigii asiatice transpuse în forme apusene. Bergson absoarbe, în intuiţie, antinomia instinct – inteligenţă, cantitate – calitate, spaţiu – durată, intensiv – estensiv, forme vide şi elanuri vii; Marx absoarbe, în economic, antinomia infra – suprastructură, salariu – plusvalută, muncă – exploatare, burghezie – proletariat; Freud absoarbe, în sexualitate, antinomia înconştient – conştiinţă, refulare-sublimare; Meyerson rezolvă antinomia ştiinţă – metafizică, identitate-legalitate; iiar Weininger construeşte pe îndoita ramificaţie a principiului erotic.

Rezolvând într’un concept monoteic o dualitate manicheică, presupusă ca esenţă a realităţii, evreii manifestă precise tendinţe anticreştine. Creştinismul rezidă în trinitate, în triadă: Mesia e mediator între creatural şi creator, conceptul e mediator între real şi intelect, societatea e mediator între individual şi general. Termenii mediatori refac unitatea primordială a Dumnezeirii. Iudaismul, dimpotrivă, rezidă în dualitate, în diadă, rezolvată însă monotei: Mesia încă e aşteptat, intuiţia coincide cu realul, societatea epuisează în sine individul (de o pildă în doctrina lui Durkheim şi Lévy Bruhl).

Şi aci trebue să precizăm şi diferenţa dintre misticismul creştin şi misticismul iudaic: unul e teologal, celălalt e magic.

De obicei, misticul, e un om activ prin temperament, constrâns însă la inactivitate; vitalistul e un om inert prin temperament, admirând, însă, romantic acţiunea. Bergson creiază misticism pentru aceia cari cred în acţiune. Marx creiază misticism pentru aceia cari cred în progres. E misticismul fanaticului, încrezător încă în Mesia care trebue să vină. În creştinism, preludiul psihologic al iluminaţiei mistice e „noaptea neagră a sufletului” — cum ar zice Bertrand Russell; e noaptea ivită când omul, contrariat în acţiunile sale fără speranţe, adoptă credinţa menită să-i salveze respectul faţă de el însuşi.

În iudaism, preludiul psihologic al misticismului e „iluminaţia minţii”, ivită când omul, contrariat în leneviile sale, adoptă speranţa menită să-i salveze dorinţa de mai bine. Leneşi, uscaţi şi sterpi, evreii cari închid în baza temperamentului lor plictiseala, iubesc excitaţia explozivă şi credinţa iraţională.

Mistica teologală (sfinţii părinţi, Saint Jean de la Croix SAU Augustin şi Sf. Thomas), discriminează în valorile spirituale, pentru a recunoaşte drumul care duce înspre Dumnezeu; mistica iudaică populează sufletul cu vane imagini cari nu seamănă cu nicio figură, fiindcă e neîmplinită, este a viitorului, a speranţei, a depărtării.

Mistica teologală populează spiritul cu o singură imagine care seamănă cu faţa împlinită a lui Dumnezeu: mistica iudaică făureşte o imagine din disparate elemente adunate într’o confuzie.

Mistica teologală construeşte o imagine care e unitatea nepieritoare a divinităţii; mistica iudaică este orientală, păgână şi prelogică. Între legea participaţiei din mentalitatea primitivă enunţată de Levy Bruhl şi între condiţiile intuitiei precizate de Bergson nu e nici o deosebire: mistica bergsoniană va fi la fel de primitivă ca în depărtatul păgânism când omul credea în entitatea de dincolo de ordinea comună a fenomenelor.

Mistica iudaică este de esenţă magică, mistica noastra este de esenţă teologală. Structura uneia derivă din unitatea Dumnezeirii, ordinea alteia derivă din harmologia magică; într’o parte e finalitatea cosmică, în cealaltă parte e finalitatea individuală. Talmudul e un breviar al canoanelor practice, un ansamblu de îndemnuri şi sfaturi. Iudaismul este o magie, creştinismul este o religie; iar religia şi magia sunt polii opuşi ai gândirii umane, deşi amândoi sunt întorşi către transcendent.

Eficienţa magică rezidă în condiţionalitate, — concept în care se cuprinde o mare doză de iluzie: iluzia că UN anume ritual, considerat în virtualitatea lui fizică, conduce la un rezultat care convine scopului subiectiv. Aceasta se chiamă harmologia magică. Aci, o gândire asociaţionistă trece, pe deasupra limitelor cauzalităţii pozitive, pentru a creia o condiţionalitate între sensul ordinei fenomenelor şi direcţia scopurile individuale; e tendinta de a întoarce virtuţile fenomenelor în direcţia dorinţelor proprii; e tendinţa de a subjuga ordinea cosmică unei finalităţi subiective; e credinţa că desfăşurările universului merg după acordul cu dorinţele personale.

Nu spune Marx că istoria alunecă fatal înspre societatea comunistă? — e harmologia magică conform căreia condiţiunile prezentului trebuie să creeze în mod necesar paradisul visat.
Teosofia, produs specific iudaic, este iarăşi o expresie a harmologiei magice. Amestec confuz de teorie alexandrină a „logosului”, de doctrină a lui Eliphas Lévi, de „cabala denudata” a lui Knorr de Rosenroth şi de reziduri din manuale de simbolică şi ermetism, teosofia, în fruntea căreia oficiază, cultul lui Isis.

D-na Mac Gregor, ascultă din umbră de enigmaticul mahâtmâ Koot Hoomi Lal Singh. Şi cu toată blânda figură naivă dela suprafaţă a D-nei Blavatski, catechismul ideologic e furnizat de gândirea iudaică: evoluţionism în formele lui brutale, complicat cu teoria indică a ciclurilor cosmice, cu secţiunea esoterică în care predomină germenul ceilui de al „şeaselea simţ”, cu pluralismul dimensiunilor spaţiului, cu materialismul transcendent conform căruia mişcarea, durata, totul, e aceiaş eternă substanţă a universului, cu acel vag nume indic „karma”, misterioasă putere şi autentică entitate care încorporează după iota severă a „cauzalităţii etice”.

Aşa dar, prezente sunt în decalogul ideologic al teosofiei: intuiţia lui Bergson, substanţa lui Spinoza, materialismul lui Marx, non-euclidismul lui Einstein, plus harmologia magică şi esoterismul oriental.

Şi ruda bună eu teosofia, — prin structură, prin harmologie, prin personalul care o populează, prin ţelurile urmărite, — este francmasoneria; reprezintă tentativa de desagregare a cosmosului social şi moral exact în felul în care teosofia reprezintă tentativa de subminare a religiei creştine; după cum „karma” prezidează încarnările, aici „ierarhia” este entitatea care încorporează.

În francmasonerie, ierarhia însemnează ocultă esenţă care descinde pe grade de existenţă, în felul în care entitatea teosofică, enigmaticul „karma”, coboară în formele organizate, Teosofia alterează în substanţa protestantismului, francmasoneria alterează ÎN substanţa naţionalismului. Ele sunt instrumente prin care evreii urmăresc realizarea viziunii mitice a „pământului făgăduinţii”, după care tot aleargă legendarul personaj care se văicăreşte lângă Râul Babilonului.

După cum smirna — frumoasa aromă. — este aberaţiunea secreţiunii bolnave a copacului din codrii Libanului, tot aşa aroma gândirii iudaice este alterarea măduvei spirituale a culturii europene.
Săraci spiritual, fără fonduri creatoare, evreii au isbutit totuşi să lase impresia că au făurit sisteme şi au întemeiat şcoli. Freudismul este o şcoală; bergsonismul este o şcoală; prin Langevin, Painlevé, Hadamard şi Becquerel, relativismul tinde şi el a deveni un curent; iar marxismul s’a preschimbat aproape într’o religie. Altădată Platon avea elevi de însuşirile lui Aristot; astăzi Jung are un maestru de calităţile lui Freud. O destrăbălată reclamă, printr’o presă exclusiv în stăpânirea lor, — acea presă care sare cu chiotele când un dentist creştin scoate măseaua vreunui biet evreu, — a lăţit numele şi vâlva, peste continente, cu un delir aproape năvălitor.

Presa cu reclamele, francmasoneria cu secretele, sinagoga cu poruncile, au făurit gloria unor curente de gândire iudaică fără de maeştri, fiindcă maeştrii sunt fără doctrină, fiindcă doctrina e fără originalitate. Simpli vânturători de idei şi misiţi de principii, aceşti lacomi comentatori ai enigmei, sug din substanţa spirituală a altora. Pe unde ajung, usucă şi sporesc pustiul. Nu gândesc, dar popularizează.

Imitatori în cugetare şi mediocri în literatură, evreii care, din pornire bovarică merg către concret, — concretul din care iau nu mai exterioritatea, concretul pe care-l comunică prin procedeele unui abstractism exagerat, — merg, totdeauna lucizi, în direcţia ţelului care subminează şi distruge.

Şi sărăcia aduce sărăcie. Ei sunt floarea pustiului: cresc pe unde a trecut lava.

Revista Gandirea, dir. Nichifor Crainic, dec. 1937

Sursa: Miscarea

One comment

Adauga un comentariu!

Nume (necesar)

Website


*

Editoriale din aceeasi categorie

Autor: Aciduzzul | 9 decembrie, 2017 | 0 comentarii | 359 vizualizari | 2 voturi

Cioturi de arbori cu circumferinta de peste 5 metri, ulei de motor ars, paraie distruse, buldozere si drujbe care ”canta” neincetat pe toate vaile de-a lungul raului Cerna. Asa se prezinta astazi Parcul National Domogled – Valea Cernei, cel mai mare din cele 13 din Romania. Padurile ramase neatinse, formate prin procese naturale dupa ultima […]

Autor: Aciduzzul | 29 iulie, 2017 | 0 comentarii | 244 vizualizari | 2 voturi

Publicatia AgroStandard lanseaza Studiul de piata „Top 600+ Cele mai mari Exploatatii Agricole din Romania”, prima analiza de acest fel realizata vreodata in Romania. Studiul a fost realizat urmare a solicitarilor venite din partea mediului de afaceri, data fiind absenta informatiilor oficiale cu privire la fondul funciar din tara noastra, precum si a lipsei unor […]

Autor: Aciduzzul | 13 septembrie, 2015 | 1 comentarii | 503 vizualizari | 4 voturi

Toata lumea vorbeste zilele acestea despre criza imigrantilor. Toti se intrec in teorii care mai de care mai fanteziste cu privire la cauzele si la solutiile pentru acesta “criza” si s-au format deja doua tabere cu pozitii antagonice pe marginea acestui subiect. Pe de-o parte gruparile nationaliste de pe tot cuprinsul Europei care intuiesc pericolul […]

Autor: Aciduzzul | 26 august, 2015 | 0 comentarii | 287 vizualizari | 3 voturi

Marius Serban Toata lumea asista (neputincioasa) zilele acestea la o adevarata invazie a emigrantilor din tarile arabe catre Europa, care a inceput brusc, suspect de brusc. Desi subiectul este intors pe toate partile de mainstream-media, nimeni nu spune de ce aceasta invazie se petrece tocmai acum. Pana la urma razboaiele din Siria, Irak, Libia, Afganistan […]

Autor: Aciduzzul | 15 martie, 2015 | 0 comentarii | 1357 vizualizari | 9 voturi

Cazul Darius Valcov este unul cat se poate de clar al triumfului neoliberalismului si al jafului institutionalizat practicat de mafiile transnationale, numite gratios, FMI, BM, UE, etc., in coloniile cocotiere pacificate, populate cu oi placide, spalate excesiv pe creier, cam cum este Romania. Pentru a intelege resorturile dupa care functioneaza institutia care a acaparat spatiul […]

Ofera o donatie
Dacă vrei să contribui și tu, poți dona aici:
fii aproape de noi
Conferinta_AGROstandard
PUB
web design profesionist
Red Moon Media
CAMPANII bp
Atitudine Contemporana
Televiziunea Copiilor
Le Pre
1984 George Orwell
Televiziunea Copiilor
piata BIO
alimente organice
internet manipulation techniques
Adauga banerul de partener Badpolitics pe site-ul tau bad politics
bad politics

2009 - 2018 © BadPolitics