Sustine Bad Politics
arhiva stiri
starea vremii
noiembrie 22, 2017, 10:37 pm
Senin
Senin
6°C
Presiunea: 1020 mb
Umiditate: 87%
Vânt: 0 km/h N
Răsarit: 7:21 am
Apus: 4:42 pm
 
ANUNTURI UMANITARE
Analize-studii
„Doctrina şocului” (1)
Aciduzzul | 10 martie, 2013 | 0 comentarii | 157 vizualizari |
(4 voturi )

Naomi Klein
Imaculat înseamnă frumos – trei decenii de ştergere şi refacere a lumii„Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ, şi iată că pământul era stricat; căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ. Atunci Dumnezeu i-a zis lui Noe: « Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul »”. (Geneza 6:11) Şocul şi Evlavia sunt acţiuni care creează teamă, pericole şi distrugere pe o scară inimaginabilă pentru oamenii obişnuiţi, pentru sectoarele/elementele specifice ale societăţii care prezintă un risc sau conducerea acesteia. Natura, în forma tornadelor, uraganelor, cutremurelor, inundaţiilor, incendiilor scăpate de sub control, a foametei şi bolilor, poate genera Şoc şi Evlavie.

„Şoc şi evlavie” – Realizarea dominaţiei rapide, doctrina militară pe care s-a bazat războiul declanşat de Statele Unite în Irak[1]

L-am întâlnit pe Jamar Perry în septembrie 2005, la adăpostul imens al Crucii Roşii din Baton Rouge, Louisiana. Tineri scientologi împărţeau cina, iar el aştepta la coadă. Tocmai fusesem admonestată pentru că vorbisem cu persoane evacuate fără să fiu însoţită de o escortă pentru jurnalişti, iar acum făceam tot posibilul să trec neobservată – o canadiană albă, într-o mare de sudişti afro-americani. M-am aşezat şi eu la coadă în spatele lui Perry şi i-am cerut să vorbească cu mine de parcă am fi fost prieteni vechi, ceea ce a acceptat amabil. Născut şi crescut în New Orleans, fusese evacuat în urmă cu o săptămână din oraşul inundat. Arăta cam de 17 ani, dar mi-a spus că are 23. El şi familia lui aşteptaseră o veşnicie autobuzele pentru evacuaţi; cum acestea nu au sosit, au fost nevoiţi să meargă pe jos prin arşiţă.

Într-un sfârşit ajunseseră aici, în acest complex expoziţional în dezvoltare, care găzduia în mod obişnuit târgurile producătorilor din domeniul farmaceutic, fiind în acelaşi timp şi cea mai faimoasă arenă de lupte în cuşti de oţel, denumită „Capitala măcelului”, şi care acum era împânzit cu două mii de corturi şi o mare de oameni furioşi şi epuizaţi, păziţi de soldaţi nervoşi din Garda Naţională, proaspăt întorşi din Irak.

Veştile care ţineau capul de afiş în adăpostul pentru refugiaţi în ziua aceea erau că Richard Baker, un congresman republican de vază, făcuse, pentru un grup de lobby-işti, următoarea afirmaţie: „Am curăţat în sfârşit locuinţele sociale din New Orleans. Noi nu am putut să o facem, dar Dumnezeu a reuşit.”[2]

Joseph Canizaro, unul dintre cei mai bogaţi antreprenori ai oraşului, îşi exprimase şi el cam aceleaşi sentimente: „Cred că avem posibilitatea să o luăm de la început. Iar această posibilitate ne oferă nişte oportunităţi majore.”[3]

Pe durata întregii săptămâni, membrii legislativului statului Louisiana din Baton Rouge împânziseră întreaga zonă mediind tocmai astfel de posibilităţi de obţinere a unui profit de pe urma oportunităţilor create, prin reducerea taxelor, a reglementărilor, a costurilor forţei de muncă şi prin apariţia unui „oraş mai mic şi mai sigur” – ceea ce însemna, în practică, concretizarea planurilor de înlocuire a locuinţelor sociale cu condos.

Ascultând toată discuţia aceasta despre „începuturi noi”, aproape că uitam de mlaştina toxică de moloz, scurgeri chi¬mice şi rămăşiţe umane, aflată la doar câţiva kilometri depărtare. La adăpost, Jamar nu se putea gândi la nimic altceva: „Chiar nu văd acest lucru ca pe o curăţare a oraşului. Tot ceea ce am văzut eu a fost o mulţime de oameni de la periferia oraşului care au fost omorâţi. Iar aceşti oameni nu ar fi trebuit să moară.”

Vorbea pe un ton potolit, dar un om mai în vârstă, aflat în faţa noastră, ne-a auzit şi s-a băgat în vorbă. „Oare ce-o fi în capul oamenilor ăstora din Baton Rouge? Asta nu este o oportunitate. Este o tragedie blestemată. Sunt cumva orbi?” O mamă cu doi copii a intervenit şi ea: „Nu, nu sunt orbi, sunt doar răi. Altfel, văd cât se poate de bine.”

Unul dintre cei care au considerat potopul din New Orleans o oportunitate a fost Milton Friedman, marele guru al mişcării „unfettered capitalism”, creditat cu scrierea caietului de sarcini pentru economia contemporană, hipermobilă şi globală. „Unchiul Miltie”, aşa cum îi spuneau discipolii săi acestui bătrânel de 93 de ani, cu sănătate precară, găseşte totuşi resursele să scrie un op-ed pentru The Wall Street Journal, la trei luni după ce barajele cedează sub furia apelor.

„Majoritatea şcolilor din New Orleans sunt devastate, nota Friedman, la fel cum sunt şi casele copiilor care mergeau la aceste şcoli. Aceşti copii sunt acum răspândiţi în toată ţara. Acest lucru reprezintă o tragedie. Dar, totodată, repre¬zintă o oportunitate pentru o reformă radicală a sistemului de învăţământ.”[4] Ideea radicală pe care a avut-o Friedman a fost ca, în loc să se cheltuiască o parte din miliardul de dolari alocaţi în scopul reconstrucţiei şi îmbunătăţirii sistemului de învăţământ public din New Orleans, guvernul să ofere familiilor afectate vouchere pe care să le poată folosi în instituţii private – majoritatea acestora fiind gestionate în aşa fel încât să aducă acţionarilor un profit -, subvenţionate de stat.

Era crucial, sublinia Friedman, ca această schimbare fundamentală să nu fie un expedient, ci „o reformă permanentă”.[5]

O reţea de grupuri consultative de experţi, cu orientare politică de dreapta, se folosesc de propunerea lui Friedman, năpustindu-se asupra oraşului după potop. Astfel, administraţia guvernamentală condusă de George W. Bush susţine financiar cu zeci de milioane de dolari aceste planuri care vizau conversia şcolilor din New Orleans, în şcoli de stat „autonome” – instituţii de educaţie subvenţionate din fonduri publice şi gestionate de entităţi private, după reguli proprii.

Astfel de şcoli au un efect profund polarizant în Statele Unite, mai ales în New Orleans, unde sunt privite de mulţi părinţi afro-americani drept o încercare de anulare a cuceririlor mişcării de emancipare socială – garantul că toţi copii primesc acelaşi standard de educaţie. Pentru Milton Friedman întregul concept al şcolilor de stat duhneşte a socialism.

În viziunea sa, singura funcţie a statului o constituie „protejarea libertăţilor noastre nu doar faţă de inamicii aflaţi la porţile statului, dar şi de proprii cetăţeni, prin: respectarea legilor şi păstrarea ordinii, îndeplinirea contractelor private, stimularea unor pieţe competitive.”[6]

Cu alte cuvinte, singurul lucru care con¬tează este satisfacerea nevoilor poliţiei şi armatei; orice altceva, incluzând aici dreptul la educaţie, nereprezentând decât o interferenţă neloială în bunul mers al pieţei. Spre deosebire de amorţeala care a caracterizat refacerea digurilor şi readu¬cerea în stare de funcţiune a sistemului energetic, privatizarea sistemului şcolar din New Orleans s-a desfăşurat cu viteză şi precizie militară.

În doar nouăsprezece luni, în timp ce majoritatea rezidenţilor nevoiaşi ai oraşului se aflau încă în exil, sistemul şcolilor de stat din New Orleans a fost practic total înlocuit de aceste şcoli publice autonome. Înaintea uraganului Katrina, consiliul educaţional gestiona 123 de şcoli de stat, în vreme ce acum nu mai gestionează decât patru. Înainte de această calamitate existau doar şapte şcoli publice autonome în oraş; în prezent, sunt 31.[7]

Profesorii din New Orleans fuseseră reprezentaţi în trecut de un sindicat puternic; acum, contractul pe care-l deţinea acest sindicat a fost făcut bucăţi, iar toţi cei 4.700 de membri ai săi au fost concediaţi.[8] O parte a profesorilor mai tineri au fost reangajaţi de şcolile „autonome”, cu salarii mai mici, dar majoritatea nu au mai găsit de lucru.

New Orleans a devenit acum, conform cotidianului The New York Times, „primul laborator al naţiunii pentru folosirea pe scară largă a şcolilor publice autonome”, în vreme ce American Enterprise Institute, un grup consultativ de discipoli ai lui Friedman, se entuziasma de faptul că „uraganul Katrina a reuşit într-o zi… ceea ce reformatorii şcolilor din Louisiana nu au putut ani de zile.”[9]

Între timp, profesorii şcolilor de stat, care asistau neputincioşi la alocarea de fonduri publice destinate eradicării sistemului şi înlocuirii lui cu unul privat, au numit planul lui Friedman „o ocupare abuzivă a tărâmului educaţional”.[10]

Numesc aceste raiduri deliberate asupra spaţiului public, care debutează odată cu unele evenimente catastrofice, combinate cu înţelegerea acestor dezastre drept oportunităţi captivante, „capitalismul dezastrelor”. Op-ed-ul scris de Friedman despre New Orleans avea să fie şi ultima sa recomandare de strategie politică; moare un an mai târziu, pe 16 noiembrie 2006, la vârsta de 94 de ani.

Privatizarea sistemului educaţional al unui oraş de mărime medie din Statele Unite ar putea părea o preocupare modestă pentru cel considerat cel mai influent economist al ultimei jumătăţi de secol, printre ai cărui discipoli se numărau câţiva preşedinţi americani, prim-miniştri britanici, oligarhi ruşi, miniştri de finanţe polonezi, dictatori din lumea a treia, secretari ai Partidului Comunist Chinez, directori ai Fondului Monetar Internaţional şi ultimii trei şefi ai Trezoreriei americane.

Cu toate acestea, hotărârea sa de a exploata criza din New Orleans pentru a-şi promova versiunea fundamentalistă de capitalism a constituit, într-un mod ciudat, un rămas bun demn de acest profesor de numai 1,58 metri înălţime, dar animat de o energie debordantă şi care, în floarea vârstei, se autodescria drept „un preot de modă veche, care citeşte predica de duminică”.[11]

Vreme de mai bine de trei decenii, Friedman şi influenţii săi discipoli au perfecţionat exact această strategie: aşteptarea unei crize majore pentru a putea vinde bucată cu bucată activele statului aflat Doctrina öoculuiîn criză unor antreprenori, în timp ce majoritatea populaţiei se află într-o stare de şoc, după care întreprind ceea ce este necesar ca aceste „reforme” să fie permanentizate.

Într-unul dintre cele mai influente articole ale sale, Friedman a pus bazele panaceului tacticilor capitalismului contemporan – adică ceea ce am ajuns să consider doctrina şocului. El observa în acest articol faptul că „numai o criză – reală sau percepută ca atare – poate produce schimbări reale. Când criza respectivă se petrece, acţiunile întreprinse în acel moment depind de ideile disponibile.

Aceasta cred că este funcţia noastră primară: de a produce alternative la strategiile politice existente, de a le menţine în viaţă şi în perfectă stare de funcţionare până în momentul în care ceea ce este imposibil din punct de vedere politic devine inevitabil din acelaşi punct de vedere.”[12]

Există oameni care stochează conserve şi apă potabilă, pregătindu-se astfel pentru dezastre majore; adepţii lui Friedman stochează idei destinate pieţei libere. Fostul profesor de la Universitatea din Chicago era convins de necesitatea acţionării imediate, odată ce s-a petrecut criza, pentru a impune o schimbare rapidă şi ireversibilă înainte ca societatea aflată sub imperiul acestei crize să revină la „tirania statu-quo-ului”.

El estima că „o administraţie nouă are la dispoziţie între şase şi nouă luni în care să poată realiza schimbări majore; în cazul în care va pierde oportunitatea de a acţiona decisiv în această perioadă, ea nu va mai avea o a doua şansă în acest sens.”[13] Variaţie a sfatului pe care îl dădea Machiavelli, potrivit căruia toate rănile trebuie provocate simultan, s-a dovedit a fi una dintre cele mai durabile moşteniri strategice rămase de la Friedman.

Friedman a învăţat pentru prima dată cum să exploateze un şoc sau o criză de mari proporţii, la mijlocul anilor ’70, în calitate de consilier al dictatorului chilian, Generalul Augusto Pinochet. Dincolo de faptul că chilienii se aflau în stare de şoc în urma loviturii de stat violente care-l adusese pe general la putere, ţara era traumatizată de hiperinflaţie.

Friedman l-a sfătuit pe Pinochet să impună o transformare economică a ţării la foc automat micşorând taxele, liberalizând comerţul, privatizând serviciile, reducând cheltuielile în domeniul serviciilor sociale şi, în general, simplificând restricţiile birocratice puse în calea afacerilor, în scopul eficientizării şi deschiderii pieţelor comerciale. În final, chilienii au asistat la înlocuirea şcolilor de stat cu şcoli private, finanţate pe bază de vouchere.

A fost cea mai extremă transformare capitalistă a unei ţări, experimentată vreodată în lume, şi a devenit cunoscută sub numele de revoluţie a „Şcolii de la Chicago”, deoarece mulţi dintre economiştii lui Pinochet îl avuseseră ca profesor pe Friedman, la Universitatea din Chicago. Friedman prezisese că viteza, impetuozitatea şi scopul schimbărilor economice aveau să producă în rândul populaţiei reacţii psihologice de natură să „faciliteze schimbarea”.[14] Pentru a descrie această tactică dureroasă a introdus sintagma „terapiei de şoc”. În deceniile care au urmat, de fiecare dată când guvernele au impus programe exhaustive de liberalizare a pieţelor, metoda preferată a tratamentului aplicat a fost „totul dintr-o dată” sau aşa-numita „terapie de şoc”.

Pinochet, de asemenea, a facilitat schimbarea prin propriile tratamente-şoc; acestea se petreceau în numeroasele camere de tortură ale regimului său, în care erau „trataţi” toţi cei consideraţi potrivnici transformării capitaliste.

În America Latină mulţi au văzut o legătură directă între şocurile economice care sărăceau milioane de oameni şi epidemia torturării sutelor de mii de oameni care credeau într-un alt fel de societate. Aşa cum se întreba scriitorul uruguaian Eduardo Galeano, „Cum altfel ar putea fi menţinută această inegalitate economică decât prin şocuri electrice?”[15]

La exact treizeci de ani de când aceste trei forme distincte de şoc se dez¬lănţuiseră asupra statului Chile, aceeaşi formulă reapare, cu infinit mai multă violenţă, în Irak. Întâi a fost războiul, menit, conform autorilor doctrinei militare a Şocului şi evlaviei, să „controleze voinţa adversarului, percepţiile şi înţelegerea acestuia, şi care să-l facă, literalmente, incapabil să acţioneze sau să reacţioneze.”[16]

Apoi au urmat formele radicale ale terapiei şocului economic, impus, pe când întreaga ţară era în flăcări, de către emisarul american L. Paul Bremer: privatizarea în masă, comerţ fără niciun fel de restricţii, o taxă unică de 15%, un aparat de guvernare redus în mod dramatic. Ministrul interimar al comerţului irakian, Ali Abdul-Amir Allawi, spunea la vremea respectivă că absolut toţi compatrioţii săi erau „sătui să mai fie cobai în astfel de experimente. Au existat suficiente şocuri administrate sistemului, aşa că nu ne trebuie această terapie de şoc aplicată economiei.”[17]

Irakienii care se împotriveau unor asemenea măsuri erau imediat arestaţi şi trimişi în închisori, unde le erau aplicate şocuri mentale şi fizice, care nu erau câtuşi de puţin metaforice.

Am început să cercetez dependenţa pieţei libere de puterea şocului care îi era aplicat la începuturile ocupaţiei americane în Irak. După ce am scris, în calitate de reporter la Bagdad, despre încercările eşuate ale Washingtonului de a continua doctrina Şocului şi evlaviei cu terapia de şoc, am călătorit în Sri Lanka, la câteva luni după tsunami-ul devastator din 2004, unde am fost martoră la o altă versiune a aceleiaşi manevre: investitorii străini şi bancherii internaţionali se aliaseră, urmărind să profite de pe urma atmosferei generale de panică, prin cedarea întregii zone panoramice de coastă unor antreprenori, care au şi construit în cea mai mare grabă nişte staţiuni turistice de proporţii, blocând în felul acesta accesul sutelor de mii de pescari la coastele pe care încercau să îşi reconstruiască satele devastate.

„Într-o crudă întorsătură de situaţie, natura i-a oferit Sri Lankăi o oportunitate unică, şi din această mare tragedie se va naşte o destinaţie turistică de primă clasă”, anunţa un comunicat de presă al guvernului din Sri Lanka.[18] Până când uraganul Katrina avea să lovească New Orleans-ul, iar întreaga reţea de politicieni republicani, grupuri consultative de experţi şi investitori imobiliari aveau să înceapă discuţia despre spaţii imaculate şi oportunităţi captivante, devenise limpede că aceasta era metoda preferată de urmărire a scopurilor corporatiste: folosirea momentelor de traumă colectivă pentru întreprinderea unor proiecte radicale de inginerie socială şi economică.
– va urma –

Notă:

Naomi Klein s-a născut în Montreal, la 8 mai 1970, într-o familie implicată social: mama, Bonnie Sherr Klein, este regizoarea filmului anti-pornografic Not a Love Story; tatăl, Michael Klein, este membru în organizaţia Physicians for Social Responsibility, fratele său, Seth Klein, a fost ales director al Canadian Centre for Policy Alternatives din Vancouver în 1997, iar bunicul ei a lucrat ca animator la Disney şi a fost concediat pentru tentativa organizării un sindicat şi de a iniţierii primei greve din istoria companiei. Naomi Klein a absolvit London School of Economics şi semnează articole în The Nation şi The Guardian.

A devenit cunoscută în întreaga lume datorită lucrării „No Logo” (2000), în care susţine că multinaţionalele consideră marketingul brandului mai important decât producţia în sine, autoarea plasându-se în avangarda luptei împotriva globalizării corporatiste.

În 2002 a publicat cea de-a doua sa carte, „Fences and Windows”, un studiu despre globalizare şi consecinţele acesteia în lume. Întregul profit al cărţii a fost donat unor organizaţii active în lupta împotriva globalizării. A început să scrie „Doctrina şocului” în 2004, când se afla în Irak, în calitate de corespondent al „Harper’s Magazine”. Reportajele scrise cu acest prilej au fost distinse cu premiul James Aronson pentru jurnalism implicat social.

Tot în 2004 a lucrat la documentarul The Take, care urmăreşte o serie de greve din fabricile din Argentina. Filmul a intrat în selecţia oficială a Bienalei de la Veneţia şi a câştigat premiul juriului pentru cel mai bun documentar la Festivalul Institutului de Film American din Los Angeles.
———————————————————————
[1] Bud Edney, Anexa A: „Thoughts on Rapid Dominance”, în Harlan K. Ullman şi James P. Wade, Shock and Awe: Achieving Rapid Dominance (Şoc şi Evlavie: Realizarea dominaţiei rapide, Washington, DC: NDU Press Book, 1996), 110.
[2] John Harwood, „Washington Wire: A Special Weekly Report from The Wall Street Journal’s Capital Bureau”, Wall Street Journal, 9 septembrie 2005.
[3] Gary Rivlin, „A Mogul Who Would Rebuild New Orleans”, New York Times, 29 septem¬ brie 29 2005.
[4] „The Promise of Vouchers”, Wall Street Journal, 5 decembrie 2005.
[5] Ibid.
[6] Milton Friedman, Capitalism and Freedom (1962, repr. Chicago: University of Chicago Press, 1982), 2.
[7] Interviu cu Joe DeRose, United Teachers of New Orleans, 18 septembrie 2006; Michael Kunzelman, „Post-Katrina, Educators, Students Embrace Charter Schools”, Associated Press, 17 aprilie 2007.
[8] Steve Ritea, „N.O. Teachers Union Loses Its Force in Storm’s Wake”, Times-Picayune (New Orleans), March 6, 2006.
[9] Susan Saulny, „U.S. Gives Charter Schools a Big Push in New Orleans”, New York Times, 13 iunie 2006; Veronique de Rugy şi Kathryn G. Newmark, „Hope after Katrina” Education Next, 1 octombrie 2006, www.aei.org.
[10] „Educational Land Grab”, Rethinking Schools, toamna 2006.
[11] Milton Friedman, Inflation: Causes and Consequences (New York: Asia Publishing House, 1963), 1.
[12] Friedman, Capitalism and Freedom, ix.
[13] Milton Friedman şi Rose Friedman, Tyranny of the Status Quo (San Diego: Harcourt Brace Jovanovich, 1984), 3.
[14] Milton Friedman şi Rose D. Friedman, Two Lucky People: Memoirs (Chicago: University of Chicago Press, 1998), 592.
[15] Eduardo Galeano, Days and Nights of Love and War, trad. Judith Brister (New York: Monthly Review Press, 1983), 130.
[16] Ullman şi Wade, Shock and Awe, xxviii.
[17] Thomas Crampton, „Iraq Official Warns on Fast Economic Shift”, International Herald Tribune (Paris), 14 octombrie 2003.
[18] Alison Rice, Post-Tsunami Tourism and Reconstruction: A Second Disaster? (London: Tourism Concern, octombrie 2005), www.tourismconcern.org.uk.

Sursa: Naomi Klein via Art-emis

Adauga un comentariu!

Nume (necesar)

Website


*

Editoriale din aceeasi categorie

Autor: Aciduzzul | 29 iulie, 2017 | 0 comentarii | 111 vizualizari | 1 vot

Publicatia AgroStandard lanseaza Studiul de piata „Top 600+ Cele mai mari Exploatatii Agricole din Romania”, prima analiza de acest fel realizata vreodata in Romania. Studiul a fost realizat urmare a solicitarilor venite din partea mediului de afaceri, data fiind absenta informatiilor oficiale cu privire la fondul funciar din tara noastra, precum si a lipsei unor […]

Autor: Aciduzzul | 13 septembrie, 2015 | 0 comentarii | 444 vizualizari | 4 voturi

Toata lumea vorbeste zilele acestea despre criza imigrantilor. Toti se intrec in teorii care mai de care mai fanteziste cu privire la cauzele si la solutiile pentru acesta “criza” si s-au format deja doua tabere cu pozitii antagonice pe marginea acestui subiect. Pe de-o parte gruparile nationaliste de pe tot cuprinsul Europei care intuiesc pericolul […]

Autor: Aciduzzul | 26 august, 2015 | 0 comentarii | 246 vizualizari | 3 voturi

Marius Serban Toata lumea asista (neputincioasa) zilele acestea la o adevarata invazie a emigrantilor din tarile arabe catre Europa, care a inceput brusc, suspect de brusc. Desi subiectul este intors pe toate partile de mainstream-media, nimeni nu spune de ce aceasta invazie se petrece tocmai acum. Pana la urma razboaiele din Siria, Irak, Libia, Afganistan […]

Autor: Aciduzzul | 15 martie, 2015 | 0 comentarii | 1285 vizualizari | 9 voturi

Cazul Darius Valcov este unul cat se poate de clar al triumfului neoliberalismului si al jafului institutionalizat practicat de mafiile transnationale, numite gratios, FMI, BM, UE, etc., in coloniile cocotiere pacificate, populate cu oi placide, spalate excesiv pe creier, cam cum este Romania. Pentru a intelege resorturile dupa care functioneaza institutia care a acaparat spatiul […]

Autor: Aciduzzul | 17 ianuarie, 2015 | 0 comentarii | 735 vizualizari | 3 voturi

Serghei Malkov, membru la Academia Militară rusă, prezice începutul unui nou război mondial în următorul deceniu. Oamenii de ştiinţă de la Academia Militară au ajuns la această concluzie, bazându-se pe teoria ciclurilor Kondratieff (după numele savantului Nikolai Kondratieff). Ciclurile Kondratieff pot fi definite ca o succesiune regulată a modificărilor structurale din cadrul economiei moderne. Întinzându-se […]

Ofera o donatie
Dacă vrei să contribui și tu, poți dona aici:
fii aproape de noi
Conferinta_AGROstandard
PUB
web design profesionist
Red Moon Media
CAMPANII bp
Atitudine Contemporana
Televiziunea Copiilor
Le Pre
1984 George Orwell
Televiziunea Copiilor
piata BIO
alimente organice
internet manipulation techniques
Adauga banerul de partener Badpolitics pe site-ul tau bad politics
bad politics

2009 - 2017 © BadPolitics