Sustine Bad Politics
arhiva stiri
starea vremii
august 24, 2017, 5:55 am
Senin
Senin
12°C
Presiunea: 1020 mb
Umiditate: 87%
Vânt: 0 km/h N
Răsarit: 6:29 am
Apus: 8:06 pm
 
ANUNTURI UMANITARE
Analize-studii
„Doctrina şocului” (2)
Aciduzzul | 23 martie, 2013 | 0 comentarii | 190 vizualizari |
(3 voturi )

Naomi Klein
„Frica şi dezordinea reprezintă catalizatorul pentru fiecare pas înainte” Naomi Klein
Majoritatea celor care supravieţuiesc unui dezastru devastator îşi doresc opusul unui nou început: ei îşi doresc mai degrabă să salveze ce mai poate fi salvat şi să înceapă reparaţiile la ceea ce nu a fost total distrus; îşi doresc să îşi reafirme legătura cu locurile care i-au format. „Atunci când reconstruiesc oraşul, mă simt ca şi cum mă reconstruiesc pe mine însămi”, spunea Cassandra Andrews, domiciliată în cartierul puternic afectat al New Orleans-ului, Lower Ninth Ward, în timp ce curăţa molozul rămas de pe urma furtunii.[19] Numai că adepţii capitalismului dezastrelor nu au niciun interes să repare ceea ce a fost.

Cititi si: „Doctrina şocului” (1)

În Irak, Sri Lanka şi New Orleans, tot acest proces numit impropriu „reconstrucţie” a început prin terminarea operei de distrugere începute de natură, eradicând ultimele rămăşiţe ale domeniului public şi comunităţilor ale căror rădăcini fuseseră vechi de generaţii, înlocuindu-le apoi imediat cu un gen de Nou Ierusalim corporatist – totul petrecându-se înainte ca victimele războiului sau ale calamităţii naturale să aibă posibilitatea de a-şi reveni şi de a-şi cere înapoi ceea ce le aparţinuse. Mike Battles descrie cel mai bine acest proces:

„Pentru noi, frica şi dezordinea ofereau adevărata promisiune.”[20] Acest fost agent C.I.A., în vârstă de 34 de ani, vorbea despre modul în care haosul ce domnea în Irakul din perioada imediat următoare invaziei i-a ajutat mica şi necunoscuta lui firmă de protecţie şi pază, numită Custer Battles, să ruleze în jur de 100 de milioane de dolari americani în contracte încheiate cu guvernul federal.[21]

Cuvintele sale ar putea fi folosite drept slogan al capitalismului contemporan: frica şi dezordinea reprezintă catalizatorul pentru fiecare pas înainte. Când am început cercetarea asupra punctului în care se intersectează super-profiturile şi mega-dezastrele, credeam că asistam la o schimbare fundamentală a modului în care mişcarea de „eliberare” a pieţelor funcţiona pe plan mondial.

Făcând parte din mişcarea împotriva creşterii necontrolate a puterii corporatiste – o mişcare al cărei debut mondial s-a petrecut la Seattle, în 1999 – eram obişnuită cu felul în care astfel de strategii pro-business erau impuse la summiturile Organizaţiei Mondiale a Comerţului (W.T.O.) sau cu cel în care deveneau nişte condiţionări ale acordării de împrumuturi de la FMI.

Cele trei cerinţe standard – privatizare, desfiinţarea controlului guvernamental asupra economiei şi reducerea masivă a cheltuielilor sociale – aveau tendinţa de a fi extrem de rău privite de populaţie, dar atunci când acordurile erau semnate, se putea invoca măcar pretextul ajungerii la un consens al negocierilor purtate între guvernele semnatare, precum şi al unui punct de vedere comun între presupuşii experţi.

Acelaşi program ideologic era în felul acesta impus prin intermediul folosirii celor mai coercitive mijloace: sub ocupaţia militară care consfinţea invazia unei ţări sau imediat după ce se petrecea un cataclism natural. 11 septembrie se pare că a oferit Statelor Unite acea undă verde care le permite acum să nici nu mai întrebe ţările vizate dacă doresc sau nu să imple¬menteze versiunea americană de „comerţ liber şi democraţie”, ci să înceapă să o impună direct, prin „şocul şi evlavia” forţei sale militare.

Cercetând tot mai profund istoria felului în care acest model al econo¬ miei de piaţă a ajuns să se impună pe plan mondial, am descoperit că ideea exploatării crizelor şi dezastrelor a constituit încă de la bun început modus operandi al mişcării lui Milton Friedman – această formă fundamentalistă de capitalism a avut întotdeauna nevoie de dezastre pentru a evolua. Deşi dezastrele facilitatoare deveneau din ce în ce mai mari şi mai şocante, ceea ce s-a petrecut în Irak şi New Orleans nu a constituit o situaţie nouă, o invenţie post – 11 septembrie.

Mai curând, aceste experimente îndrăzneţe în domeniul exploatării crizelor reprezintă încununarea a trei decenii de adeziune la doctrina şocului. Văzuţi din perspectiva acestei doctrine, ultimii treizeci şi cinci de ani arată foarte diferit. Unele dintre cele mai infame violări ale drepturilor omului petrecute în această perioadă, care au tins să fie privite ca nişte acte de sadism întreprinse de nişte regimuri antidemocratice, au fost comise de fapt cu intenţia deliberată a terorizării publicului şi înhămării sale efective la pregătirea terenului necesar pentru introducerea „reformelor” radicale ale economiei de piaţă.

În Argentina anilor ’70, junta militară responsabilă pentru dispariţia a treizeci de mii de oameni, majoritatea activişti de stânga, a constituit parte integrantă a impunerii strategiilor politice ale Şcolii de la Chicago, la fel cum teroarea constituise partenerul metamorfozei economice din Chile.

În 1989, în China, şocul masacrului din piaţa Tiananmen şi arestarea ulterioară a zeci de mii de oameni a permis Partidului Comunist Chinez transformarea întregii ţări într-un exportator în continuă expansiune cu muncitori mult prea înspăimântaţi ca să-şi mai ceară drepturile. În Rusia, în 1993, decizia lui Boris Elţîn de a trimite tancurile să asedieze clădirea parlamentului şi de a-i băga la închisoare pe opozanţii săi a fost momentul începerii privatizării la foc continuu, responsabilă pentru crearea faimoşilor oligarhi ruşi.

Războiul din 1982, purtat de Marea Britanie în insulele Falkland, a servit unui scop similar al guvernului Thatcher: dezordinea şi naţionalismul fervent pe care le-a stârnit au permis acestuia să facă uz de forţă excesivă pentru zdrobirea minerilor aflaţi în grevă, precum şi pentru lansarea unei adevărate frenezii a privatizării, fără precedent într-o democraţie occidentală.

Atacul N.A.T.O. asupra Belgradului, în 1999, a fost catalizatorul privatizărilor rapide din fosta Iugoslavie – un scop care a precedat războiul. Desigur, partea economică a constituit motivaţia acestor războaie, dar în fiecare dintre aceste cazuri, un şoc colectiv de proporţii a fost exploatat în scopul de a pregăti terenul pentru terapia de şoc. Episoadele traumatizante care au servit la demoralizarea oponenţilor nu au fost întotdeauna violente.

În America Latină şi Africa, în anii ’80, criza cauza¬tă de imposibilitatea de a-şi plăti datoriile le-a forţat să se „privatizeze sau să piară”, aşa cum se exprima un fost angajat al F.M.I.-ului.[22] Lovite de hiperinflaţie şi prea îndatorate să mai poată refuza cererile împachetate în împrumuturile acordate, guvernele acceptau „terapia de şoc” crezând în promisiunea că acest lucru le va salva de la un dezastru şi mai profund.

În Asia, criza financiară din perioada 1997-1998 – care a fost aproape la fel de severă ca Marea Criză, punându-i pe marii „tigri asiatici” cu botul pe labe, le-a deschis pieţele către ceea ce cotidianul The New York Times numea drept „cea mai mare vânzare a soldului în vederea lichidării, din întreaga lume”.[23]

Deşi multe dintre aceste state erau democraţii, transformările radicale vizând liberalizarea pieţelor nu au fost impuse într-un mod democratic. Dimpotrivă: aşa cum înţelesese Friedman, atmosfera generalizată de criză oferise pretextul necesar respingerii doleanţelor exprimate de alegători şi abandonarea ţării în mâinile unor aşa-zişi „tehnocraţi”.

Au existat, desigur, cazuri în care adoptarea politicilor pieţei libere a avut loc în mod democratic: unii politicieni au candidat (şi câştigat alegeri) pe nişte platforme politice care-i arătau a fi adepţii unor politici de mână forte, cel mai bun exemplu constituindu-l Ronald Reagan, în Statele Unite, sau, mai recent, Nicolas Sarkozy, în Franţa.

În aceste cazuri însă, cruciaţii pieţei libere au fost în mod invariabil obligaţi de presiunea publică să îşi tempereze şi să îşi cosmetizeze planurile radicale, trebuind să se mulţumească cu nişte schimbări treptate, în locul unei conversii totale.

În ultimă instanţă, în vreme ce modelul economic propus de Friedman poate fi impus, parţial, într-un sistem demo¬ cratic, sunt totuşi necesare nişte condiţii autoritare pentru a permite imple¬ mentarea adevăratei sale viziuni. Pentru ca terapia de şoc să poată fi aplicată fără restricţii – aşa cum s-a întâmplat în Chile, în anii ’70, în China, la sfârşitul anilor ’80, în Rusia, către mijlocul anilor ’90, şi în Statele Unite, după 11 septembrie 2001 – este întotdeauna necesară prezenţa adiţională a unui anumit gen de traumă colectivă majoră, care fie suspendă temporar practicile curente ale unui stat democratic, fie le blochează definitiv.

Această cruciadă ideologică s-a născut în regimurile autoritare din America de Sud, iar în cele mai nou cucerite teritorii – Rusia şi China – ea coexistă până în prezent în modul cel mai confortabil şi profitabil cu o conducere mai mult decât fermă.

Terapia de şoc se întoarce acasă

Mişcarea Şcolii de la Chicago, inspirată de Friedman, a continuat să câştige teren pe plan mondial, începând din anii ’70, dar, până de curând, viziunea ei nu a fost niciodată aplicată pe deplin în ţara de origine. Desigur, Reagan a stabilit un punct de pornire, dar S.U.A. păstrează în toată această perioadă un sistem de asistenţă socială, asigurări şi şcoli de stat, în care părinţii se agaţă de ceea ce Friedman numeşte „ataşamentele lor iraţionale faţă de un sistem socialist”.[24]

În 1995, când republicanii devin majoritari în Congresul S.U.A., David Frum – de origine, canadian – care avea să devină ulterior unul dintre cei care-i vor scrie discursurile lui George W. Bush, se află printre aşa-numiţii neo-con¬servatori, care susţin necesitatea revoluţiei economice de tipul terapiei de şoc în Statele Unite.

„Iată cum cred că ar trebui să facem. În loc să tăiem treptat – câte puţin de aici, câte puţin de dincolo – aş propune ca într-o singură zi, vara aceasta, să eliminăm trei sute de programe, fiecare dintre acestea costând un miliard de dolari sau poate mai puţin. Se poate ca aceste reduceri să nu însemne foarte mult, dar cu siguranţă ar atrage atenţia. Iar acest lucru poate fi făcut imediat.”[25]

Frum nu a reuşit să-şi promoveze propria versiune a terapiei de şoc la vremea aceea, în mare parte pentru că nu a existat nicio criză domestică să pregătească terenul. În 2001 însă, totul s-a schimbat. La vremea atacurilor de la 11 septembrie, Casa Albă era ticsită cu discipoli de-ai lui Friedman, printre care Donald Rumsfeld, prietenul său apropiat.

Echipa lui Bush a profitat de momentul de vertij colectiv extrem de prompt – şi nu pentru că administraţia însăşi ar fi plănuit atacurile, aşa cum au pretins unii, ci din cauza faptului că anumite personalităţi-cheie din această administraţie, veterani în câteva experimente anterioare ale capitalismului dezastrelor din America Latină şi Europa de Est, făceau parte dintr-o mişcare ce se roagă să apară crize, aşa cum fermierii afectaţi de secetă se roagă să plouă sau cum apologeţii creştin-zionişti ai zilei de apoi se roagă la pogorârea lui Isus Cristos pe pământiii. Atunci când în sfârşit mult-aşteptatul dezastru se petrece, ei ştiu imediat că vremea lor a sosit.

Vreme de trei decenii, Friedman şi adepţii săi au exploatat metodic mo¬mentele de şoc din alte ţări – echivalente evenimentelor din 9/11, începând cu lovitura de stat a generalului Pinochet, din 11 septembrie 1973. Ceea ce s-a petrecut pe 11 septembrie 2001, a fost că acestei ideologii, create în incubatorul universităţilor americane şi fortificate ulterior în instituţiile Washingtonului, i s-a dat posibilitatea să revină în locul de origine.

Administraţia Bush a profitat imediat de frica generată de aceste atacuri nu doar pentru a lansa „Războiul împotriva terorii”, ci şi pentru a se asigura că această iniţiativă va constitui în totalitatea ei o afacere profitabilă: o nouă industrie, menită să dezmorţească o economie americană aflată în pragul recesiunii.

Cel mai bine descris prin titulatura de „complex al capitalismului dezastrelor”, acesta are tentacule a căror perspectivă este infinit superioară celor la care se referea Dwight Eisenhower atunci când vorbea, către sfârşitul mandatului său prezidenţial, despre complexul militar industrial: aici este vorba despre un război global purtat, la toate nivelurile, de companii private, plătite din bani publici să participe continuu la acest război, în care aceste companii sunt învestite cu mandatul protejării Statelor Unite, eliminând în acest scop tot „răul” din lume.

În doar câţiva ani de la iniţierea sa, complexul îşi extinsese deja raza de acţiune în piaţă – avansând de la un mandat iniţial de combatere a terorismului, la menţinerea păcii internaţionale, urmărirea infractorilor în mediul urban şi până la constituirea unei forţe de reacţie rapide în cazul dezastrelor naturale. Scopul suprem al corporaţiilor ce deţin o poziţie centrală în acest complex îl constituie adoptarea unui model de guvernare destinat obţinerii profitului, care să aibă capacitatea unei extinderi atât de rapide în circumstanţe extraordinare, încât să devină o parte integrantă a mecanismului funcţionării de zi cu zi a statului – de fapt, de privatizare a guvernului.

Pentru a pune în mişcare acest complex al capitalismului dezastrelor, administraţia Bush a externalizat, fără vreo dezbatere publică, multe dintre funcţiile fundamentale ale guvernării – incluzând asistenţa medicală pentru soldaţi, interogarea prizonierilor, mergând până la culegerea de informaţii despre fiecare din noi.

Rolul administraţiei guvernamentale în acest război interminabil nu este cel al unui administrator care gestionează o reţea de furnizori, ci al unui antreprenor foarte bogat, care se ocupă de speculaţiiiv, care furnizează atât fondurile necesare creării acestui complex, cât şi pe cele necesare pentru a-i plăti serviciile, devenind astfel cel mai mare client al său.

Aşadar, pentru a cita doar trei statistici care demonstrează proporţiile acestei transformări: în 2003, guvernul SUA a încheiat 3.512 contracte în domeniul securităţii; 22 de luni mai târziu, adică până în luna august, 2006, Departamentul Securităţii Interne (Department of Homeland Security – D.H.S.) încheiase peste 115.000 de asemenea contracte.[26] „Industria siguranţei naţio¬nale” – insignifiantă economie înainte de 2001 – reprezintă acum un sector de 200 de miliarde de dolari.
[27]

În 2006, totalul cheltuielilor guvernamentale în domeniul securităţii însuma, în medie, 545 de dolari pe familie.[28] Cifrele menţionate aici nu vizează decât cheltuielile interne ale „războiului împotriva terorii”; sumele cu adevărat mari sunt cheltuite în operaţiunile militare externe.

Dincolo de antreprenorii de armament, care s-au bucurat de creşterea exponenţială a profiturilor ca urmare a declanşării războiului din Irak, operaţiunile de întreţinere ale armatei americane reprezintă, în prezent, unul dintre sectoarele de servicii29 cu cea mai rapidă creştere.

„Niciodată nu a existat un război între două ţări în care există un McDonald’s”, declara cu ingenuitate, în decembrie 1996, reporterul de la New York Times, Thomas Friedman.[30] Nu doar că cele spuse aveau să fie infirmate doi ani mai târziu, dar, mulţumită modelului de conducere a operaţiunilor militare pentru obţinerea profitului, armata americană merge acum la război trăgând după ea Burger King şi Pizza Hut, cu care încheie contracte de franciză pentru soldaţii tuturor bazelor americane, începând din Irak şi până la „mini-orăşelul” de la Guantanamo Bay.

Urmează apoi lucrările de ajutor umanitar şi reconstrucţie. După ce şi-au făcut pionieratul în Irak, lucrările de ajutor umanitar şi reconstrucţie în scopul obţinerii profitului au devenit noua paradigmă globală, indiferent dacă distrugerea originală a provenit de pe urma unui război preventiv, cum a fost atacul Israelului asupra Libanului, în 2006, sau dacă a fost rezultatul unui uragan.

Pe măsura reducerii resurselor disponibile şi a producerii unor schimbări climatice care dau naştere unui flux tot mai crescut de noi dezastre, crearea unei forţe de răspuns rapid care să opereze pentru profit constituie o piaţă emergentă mult prea dinamică pentru a fi lăsată să rămână non-profit – pentru ce ar trebui lăsat U.N.I.C.E.F.-ul să reconstruiască şcoli când Bechtel, una dintre cele mai mari companii americane de construcţii, poate face acelaşi lucru?

Pentru ce să pui sinistraţii din Mississippi în apartamente subvenţionate ne¬ocupate, în loc să-i cazezi pe vasele de croazieră Carnaval? Pentru ce să desf㬺ori soldaţi O.N.U. pentru menţinerea păcii în Darfur, când companiile private de siguranţă şi pază, precum Blackwater, sunt în căutare de noi clienţi? Ei bine, aceasta este diferenţa dintre felul în care funcţionau lucrurile înainte şi felul în care funcţionează după 11 septembrie 2001: înainte, războaiele şi dezastrele ofereau oportunităţi pentru un sector îngust al economiei – cel al producătorilor de avioane de luptă, de exemplu, sau cel al companiilor de construcţii, atunci când era nevoie să se repare podurile bombardate. Rolul economic primar al războaielor fusese acela de a redeschide pieţele anterior închise comerţului, precum şi de a genera, pe timp de pace, prosperitatea postbelică.

Acum, nu doar războaiele, dar şi reacţia la dezastre sunt atât de privatizate încât au devenit ele însele noua piaţă; nu mai este nevoie să aştepte sfârşitul războiului pentru generarea prosperităţii – mediul reprezintă acum mesajul.

Unul dintre avantajele distincte ale abordării postmoderne este că, în ter¬menii economiei de piaţă, nu poate eşua. Aşa cum remarca un analist al pieţei, referindu-se la performanţele deosebit de bune realizate în acel trimestru de către compania de servicii energetice Halliburton, „Irakul a întrecut toate aşteptările”.[31] Aceasta se petrecea în octombrie 2006, până atunci cea mai sângeroasă lună a întregului război, înregistrându-se 3.709 victime în rândul civililor irakieni.[32]

Cu toate acestea, puţini erau acţionarii care să nu se declare impresionaţi de rezultatele unui război care a generat un profit de cel puţin douăzeci de miliarde de dolari doar pentru această companie.[33] În mijlocul acestui comerţ cu armament, al privatizării forţelor armate, reconstrucţiei pentru profit şi industriei aferente Departamentului Securităţii Interne, rezultatul terapiei de şoc în varianta administraţiei Bush este o economie nouă, complet structurată. Ea a fost iniţiată în perioada Bush, dar în prezent este autonomă faţă de orice administraţie, şi va rămâne fermă pe poziţii până în momentul în care ideologia supremaţiei corporatiste, pe care se bazează, va fi identificată, izolată şi înfruntată.

În ciuda faptului că tot acest complex este dominat de firme americane, el reprezintă un fenomen global, încorporând experienţa companiilor britanice, prin omniprezentele camere de supraveghere, expertiza companiilor israeliene în construirea de garduri şi ziduri high-tech, sau a industriei canadiene de cherestea producătoare de case din prefabricate cu mult mai scumpe decât cele produse local şi aşa mai departe.

„Nu cred că a mai existat cineva înainte care să considere reconstrucţia zonelor afectate de dezastre drept o piaţă imobiliară propriu-zisă”, spunea Ken Baker, C.E.O. al unui grup de firme canadiene care operează în domeniul cherestelei. „Este vorba aici despre o strategie de diversificare pe termen lung.”[34]

Proporţional, capitalismul dezastrelor este la acelaşi nivel cu avântul economic fără precedent al „pieţelor emergente” şi tehnologiei informaţiei, din anii ’90. De fapt, cei avizaţi sunt de părere că afacerile ar fi chiar mai bune decât în perioada „dot-com” şi că „balonul securităţii private” a preluat frâiele de când aceste baloane s-au spart. Combinat cu profiturile exponenţiale înregistrate în industria asigurărilor (estimată la o sumă record de 60 de miliarde de dolari în 2006, numai în Statele Unite), precum şi a celor obţinute în industria petrolieră (care continuă să crească la fiecare nouă criză), se prea poate ca economia dezastrelor să fi salvat de fapt pieţele mondiale de la recesiunea care ameninţa înaintea atacurilor de la 11 septembrie.[35]

În încercarea de a povesti istoria cruciadei ideologice care a culminat odată cu privatizarea radicală a războaielor şi dezastrelor, apare o problemă: ideologia pare să aibă o geometrie variabilă, schimbându-şi mereu numele şi identităţile. Friedman se definea pe sine însuşi ca fiind un „liberal”, dar adepţii săi din Statele Unite, care identificau liberalismul cu taxele mari şi cu mişcarea hippy, tindeau să identifice acest gen de liberalism cu „conservatorismul” sau să vadă în mentor un „economist în sensul clasic al termenului”, un „adept al pieţei libere” sau, mai târziu, să definească toată această ideologie drept „Reaganomie” sau „laissez-faire”.

Aproape peste tot în lume, ortodoxia adepţilor lui Friedman este cunoscută sub numele de neo-liberalism, dar este deseori numită „piaţă liberă” sau „globalizare”. Doar de la mijlocul anilor ’90, această mişcare intelectuală de dreapta, condusă de grupul consultativ de experţi cu care Friedman a întreţinut relaţii apropiate – Fundaţia Heritage, Institutul Cato şi American Enterprise Institute – începe să se autoproclame „neo-conservatoare”, o perspectivă globală care utilizează întreaga forţă a maşi¬năriei armatei SUA în slujba planurilor corporatiste.

Toate aceste încarnări împărtăşesc o adeziune la sfânta treime a strategiilor politice – eliminarea sferei publice, eliberarea corporaţiilor de orice restricţii şi reducerea cheltuielilor sociale la consistenţa unui schelet – dar niciuna dintre numeroasele titulaturi conferite acestei ideologii nu pare adecvată.

Friedman şi-a caracterizat propria mişcare drept o încercare de a elibera mecanismele pieţei de constrângerile statului, dar rezultatul real ce apare în momentul în care viziunea sa puristă este concretizată reprezintă un lucru total diferit. În ultimii treizeci de ani, în fiecare ţară în care au fost aplicate politicile Şcolii de la Chicago, rezultatul l-a constituit crearea unei clase conducătoare puternice, formate din corporaţii foarte mari şi o clasă politică bogată, cu linii de demarcaţie între cele două nu doar extrem de vagi, dar aflate în continuă mişcare.

În Rusia, jucătorii privaţi, miliardarii acestui parteneriat de interese, sunt numiţi „oligarhi”; în China, „prinţişori”; în Chile, „pirania”; în campania Bush–Cheney din Statele Unite, „pionieri”. Departe de a elibera piaţa de stat, aceste elite politice şi corporatiste au fuzionat, pur şi simplu, schimbând favoruri între ele pentru a-şi asigura dreptul de a lua în posesiune preţioasele resurse naturale care fuseseră anterior în proprietatea statului – începând de la câmpurile petrolifere ale Rusiei, la terenurile colectivizate ale Chinei şi până la contractele pentru munca de reconstrucţie din Irak, oferite fără licitaţie publică anumitor companii.

Termenul cel mai potrivit pentru un sistem care anulează distincţiile dintre Marele Guvern şi Marile Afaceri nu este liberal, conservator sau capitalist, ci corporatist. Caracteristicile lui principale sunt: transferul celor mai valoroase active de stat în mâinile unor firme private – acompaniat, adeseori, de o explozie a nivelului datoriilor de stat -, crearea unei falii din ce în ce mai mari între parveniţii fabulos de bogaţi şi săracii aflaţi la discreţia lor, precum şi aţâţarea unui naţionalism agresiv, menit să justifice cheltuielile nelimitate destinate sectorului siguranţei naţionale.

Pentru cei aflaţi înăuntrul acelui balon al luxului extrem pe care-l generează o astfel de structură, nici nu poate exista vreun mod mai profitabil de organizare socială. Dar, din cauza ne¬ ajunsurilor evidente pentru vasta majoritate a populaţiei rămasă în afara balonului, alte trăsături caracteristice ale statului corporatist tind să includă supravegherea agresivă a populaţiei (asistăm, din nou, la schimbul de favoruri şi contracte dintre guvern şi marile corporaţii), încarcerări în masă, reducerea libertăţilor civile şi, deseori, dar nu întotdeauna, la tortură.
– va urma –

Site-ul oficial al autoarei:www.naomiklein.org—————————————————————————-
[19] Nicholas Powers, „The Ground below Zero”, Indypendent, 31 august 2006, www.indypendent.org.
[20] Neil King Jr. şi Yochi J. Dreazen, „Amid Chaos in Iraq, Tiny Security Firm Found
Opportunity”, Wall Street Journal, 13 august 2004.
[21] Eric Eckholm, „U.S. Contractor Found Guilty of $3 Million Fraud in Iraq”, New York Times, 10 martie 2006.
[22] Davison L. Budhoo, Enough Is Enough: Dear Mr. Camdessus . . . Open Letter of Resignation to the Managing Director of the International Monetary Fund (New York: New Horizons Press, 1990), 102.
[23] Michael Lewis, „The World’s Biggest Going-Out-of-Business Sale”, The New York Times Magazine, 31 mai 1998.
[24] Bob Sipchen, „Are Public Schools Worth the Effort?” Los Angeles Times, July 3, 2006.
[25] Paul Tough, David Frum, William Kristol et al., „A Revolution or Business as Usual?: A Harper’s Forum”, Harper’s, martie 1995.
[26] Rachel Monahan şi Elena Herrero Beaumont, „Big Time Security”, Forbes, 3 august 2006; Gary Stoller, „Homeland Security Generates Multibillion Dollar Business”, USA Today, 10 septembrie 2006.
[27] Evan Ratliff, „Fear, Inc.”, Wired, December 2005.
[28] Veronique de Rugy, American Enterprise Institute, „Facts and Figures about Homeland Security Spending”, 14 decembrie 2006, www.aei.org.
[29] Bryan Bender, „Economists Say Cost of War Could Top $2 Trillion”, Boston Globe, 8 ianuarie 2006.
[30] Thomas L. Friedman, „Big Mac I”, New York Times, 8 decembrie 1996.
[31] Steve Quinn, „Halliburton’s 3Q Earnings Hit $611M”, Associated Press, 22 octombrie 2006.
[32] Steven R. Hurst, „October Deadliest Month Ever in Iraq”, Associated Press, 22 noiembrie 2006.
[33]James Glanz şi Floyd Norris, „Report Says Iraq Contractor Is Hiding Data from U.S.”, New York Times, 28 octombrie 2006.
[34] Wendy Leung, „Success Through Disaster: B.C.-Made Wood Houses Hold Great Potential for Disaster Relief”, Vancouver Sun, 15 mai 2006.
[35] Joseph B. Treaster, „Earnings for Insurers Are Soaring”, New York Times, 14 octombrie 2006.

Sursa: Art-emis

Adauga un comentariu!

Nume (necesar)

Website


*

Editoriale din aceeasi categorie

Autor: Aciduzzul | 29 iulie, 2017 | 0 comentarii | 46 vizualizari | 1 vot

Publicatia AgroStandard lanseaza Studiul de piata „Top 600+ Cele mai mari Exploatatii Agricole din Romania”, prima analiza de acest fel realizata vreodata in Romania. Studiul a fost realizat urmare a solicitarilor venite din partea mediului de afaceri, data fiind absenta informatiilor oficiale cu privire la fondul funciar din tara noastra, precum si a lipsei unor […]

Autor: Aciduzzul | 13 septembrie, 2015 | 0 comentarii | 432 vizualizari | 4 voturi

Toata lumea vorbeste zilele acestea despre criza imigrantilor. Toti se intrec in teorii care mai de care mai fanteziste cu privire la cauzele si la solutiile pentru acesta “criza” si s-au format deja doua tabere cu pozitii antagonice pe marginea acestui subiect. Pe de-o parte gruparile nationaliste de pe tot cuprinsul Europei care intuiesc pericolul […]

Autor: Aciduzzul | 26 august, 2015 | 0 comentarii | 228 vizualizari | 3 voturi

Marius Serban Toata lumea asista (neputincioasa) zilele acestea la o adevarata invazie a emigrantilor din tarile arabe catre Europa, care a inceput brusc, suspect de brusc. Desi subiectul este intors pe toate partile de mainstream-media, nimeni nu spune de ce aceasta invazie se petrece tocmai acum. Pana la urma razboaiele din Siria, Irak, Libia, Afganistan […]

Autor: Aciduzzul | 15 martie, 2015 | 0 comentarii | 1270 vizualizari | 9 voturi

Cazul Darius Valcov este unul cat se poate de clar al triumfului neoliberalismului si al jafului institutionalizat practicat de mafiile transnationale, numite gratios, FMI, BM, UE, etc., in coloniile cocotiere pacificate, populate cu oi placide, spalate excesiv pe creier, cam cum este Romania. Pentru a intelege resorturile dupa care functioneaza institutia care a acaparat spatiul […]

Autor: Aciduzzul | 17 ianuarie, 2015 | 0 comentarii | 702 vizualizari | 3 voturi

Serghei Malkov, membru la Academia Militară rusă, prezice începutul unui nou război mondial în următorul deceniu. Oamenii de ştiinţă de la Academia Militară au ajuns la această concluzie, bazându-se pe teoria ciclurilor Kondratieff (după numele savantului Nikolai Kondratieff). Ciclurile Kondratieff pot fi definite ca o succesiune regulată a modificărilor structurale din cadrul economiei moderne. Întinzându-se […]

Ofera o donatie
Dacă vrei să contribui și tu, poți dona aici:
fii aproape de noi
Conferinta_AGROstandard
PUB
web design profesionist
Red Moon Media
CAMPANII bp
Atitudine Contemporana
Televiziunea Copiilor
Le Pre
1984 George Orwell
Televiziunea Copiilor
piata BIO
alimente organice
internet manipulation techniques
Adauga banerul de partener Badpolitics pe site-ul tau bad politics
bad politics

2009 - 2017 © BadPolitics