Sustine Bad Politics
arhiva stiri
starea vremii
octombrie 18, 2017, 12:15 pm
Soare
Soare
20°C
Presiunea: 1020 mb
Umiditate: 55%
Vânt: 0 km/h N
Răsarit: 7:34 am
Apus: 6:27 pm
 
ANUNTURI UMANITARE
Analize-studii
EXCLUSIV Ziaristi Online. Ilie Badescu despre Dughin si Bazele Geopoliticii. Cea mai importanta analiza despre Rusia din ultimii 20 de ani
Aciduzzul | 24 ianuarie, 2011 | 0 comentarii | 444 vizualizari |
(3 voturi )

Ziaristi Online publica, in exclusivitate, Postfata profesorului universitar dr Ilie Badescu scrisa pentru lucrarea fundamentala a geopoliticianului rus Aleksandr Dughin Bazele Geopoliticii. Profesorul rus, un ideolog al Miscarii Eurasiatice si a celei de tineret “Nashi” (“Ai nostrii” – “Putiniana” dar “nasita” de filosoful roman Jean Parvulescu), a fost un apropiat al regretatului doctrinar mistic Jean Parvulesco si este considerat unul dintre geostrategii lui Vladimir Putin. Cartea sa de capatai a fost publicata in premiera in romaneste, luna aceasta, de Editura Eurasiatica, prin grija si ravna tanarului sociolog Calin Mihaescu. Lansarea ei urmeaza sa aiba loc in curand, printr-o conferinta publica. Postfata profesorului Ilie Badescu este impartita in trei mari capitole – Aleksandr Dughin si geopolitica lumii noastre, Geopolitica Heartlandului eurasiatic. Rusia: o perspectiva non-ideologica si Efectul dezideologizant al hartii lui Mackinder.

Primul capitol are urmatoarele subcapitole: Marginalii la profilul spiritual al lui Aleksandr Dughin, Rusia si Heartland-ul in vederile lui A. Dughin, Problema legitimitatii postimperiale (legacy of empire), Europa Nova in analiza lui A. Dughin, Analiza eurasiatica si geopolitica ortodoxiei in viziunea lui A. Dughin, Profetiile asupra neamurilor, Cantarul pacatelor colective, Poporul cuviincios: asincronia modelului etnospiritual, Eliberarea nationala a popoarelor ortodoxe, Unele scapari ale lui Dughin la analiza Romaniei Mari, Albania ortodoxa si cateva concluzii. Al doilea capitol trateaza urmatoarele teme: Spatiul rusesc – o chestiune metafizica, O dihotomie geografica sau geopolitica?,

Cele patru elemente ale analizei non-ideologice in geopolitica, Lumea si Rusia vazute prin ochii lui Mackinder, Megaciclurile geoistorice si ciclurile geopolitice. Al treilea capitol analizeaza: Megaciclurile geoistorice si ciclurile geopolitice, Ideea Panregiunilor, Harta Lui Mackinder, Metoda oceanica a comertului, Rusia inainte si dupa Putin. Putin si noua geopolitica a „statului-continent”. „Instrumentele de expansiune”, Etno-sistemul si diagnoza imperiului ca „formatiune superpusa”, Periferia sistemului – organul centrului, Evolutiile geopolitice ale Rusiei in ochii occidentalilor, Teoria competitiei pentru putere, Rusia lui Eltin evoluase spre modelul „sistemului fragil”. Reactia lui Putin: noua politica. Postfata sociologului roman Ilie Badescu la lucrarea filosofului rus Aleksandr Dughin Bazele Geopoliticii poate fi considerata, dupa parerea noastra, drepa cea mai importanta analiza scrisa in ultimii 20 de ani asupra Rusiei trecute, prezente si viitoare. Studiul este publicat integral, in exclusivitate, de portalul Ziaristi Online, la sectiunea Gandirea, si este disponibil pentru reproducere numai cu citarea surselor: Ziaristi Online si Eurasiatica.ro.

POSTFATA

prof. univ. dr. Ilie Badescu

Aleksandr Dughin si geopolitica lumii noastre. Marginalii la profilul spiritual al lui Aleksandr Dughin

Un geopolitician este un savant cu o gandire formata la intalnirea mai multor domenii: de la geografie, sociologie, stiinta puterii (politologie), teologie, noologie, filologie, istorie, etnologie, strategie etc. Stapanirea efectiva a tuturor domeniilor acestora este dificila, dar formarea unor competente de accesare a chestiunilor specifice acestor domenii nu este o imposibilitate. Competentele de accesare sau secundare, complementare asadar, competentelor de baza, sunt ilustrativ intrunite, de pilda, la toti cei care se folosesc de internet, de calculator, de programele de software necesare prelucrarii datelor etc.

Aceste competente nu te transforma intr-un specialist in programare, in genere, in domeniul IT, dar mijlocesc accesarea acestor sisteme pentru a duce la implinire propriile tale sarcini, specificate prin domeniul tau de specializare (competentele nucleare sau de profil). Studierea oricarei lucrari de stiinta atesta prezenta de fundal a competentelor secundare. Nu vom gasi carti cu profil de monospecializare. Chiar si lucrarile de matematica inalta sunt o ilustrare pentru importanta decisiva a competentelor secundare. Celebrul matematician rus (Grigori Perelman) care a refuzat un premiu de un milion de dolari ni se arata in chip surprinzator ca detinand competente de accesare foarte departe de matematici, care ii dau forta neostentativa sa traiasca intr-o asceza desavarsita.

Refuzul acesta atesta un orizont de traire a ideii matematice la un nivel echivalent cu extazul mistic. Numai intr-un atare orizont isi va fi format competentele de rezolvare a unei ecuatii socotita de catre toti matematicienii de pana la el drept una dintre problemele imposibil de rezolvat. Domeniul care i-au furnizat competentele secundare este, evident, unul invecinat cu exercitiul spiritual al marilor anahoreti, al misticilor, al sfintilor. Un alt exemplu cu privire la rolul competentelor secundare este acela al geopoliticii, confirmat de cartea de fata a lui Aleksandr Dughin, „Bazele geopoliticii”, tocmai tradusa in limba romana.

Autorul, filosof la baza, atesta competente principale in domeniul geopoliticii si al sociologiei si competente de accesare (secundare) in domeniul teologiei, al filologiei si lingvisticii comparate, al etnologiei comparative, al geografiei, al istoriei Europei, al noologiei etc. Un studiu precum „Metafizica Bunei Vestiri” atesta competente de accesare a teologiei in traditia teologiei politice continentaliste (a unui Carl Schmitt). Studiile de arheologie geopolitica ori, mai riguros, de noopolitica adica de geopolitica arhetipurilor spatiale sau stihiale (apa, pamantul, focul, aerul etc.) ilustreaza un alt orizont de competente secundare, acela al noologiei abisale.

Aceasta directie odrasleste din aceiasi radacina cu psihologia inconstientului etnic (ramura a inconstientului general sau de specie fondata de Jung), atestata fiind de exemplificari in studii romanesti precum cele ale lui Lucian Blaga (creatorul metodei noologiei abisale), ori cele atat de ilustrative pentru ramura germana a noologiei sau pentru ramura mai noua in care indraznim sa situam propriile noastre lucrari de noologie si de noopolitica (geopolitica noologica). Metoda etnolingvisticii comparative este un alt orizont de competente secundare ale savantului rus. Examinarea sistemului categorial al lucrarilor lui Carl Schmitt in lumina etnolingvisticii comparative, in special a lucrarii acestuia, „Nomosul pamantului” (Der Nomos der Erde), il determina pe Aleksandr Dughin sa urmareasca filiatii extrem de sugestive cu liniile sintagmatice ale corelativelor din rusa (imati, imenie, imea, podnimati, perenimati, otnimati) ale grecescului nomos ori ale frantuzescului saisir, identificand ramificatii teribil de interesante la structuralistii francezi dar si in hermeneutica dreptului, in genere, in studiul institutiilor umane, oferind argumente indestulatoare pentru a proba formatia polivalenta si perspectiva pluralismului metodologic proprii studiilor savantului rus.

Consideratiile sale asupra rusofobiei sunt alte exemple ilustrative pentru competentele sale in abordari specifice noologiei. Cartile lui Schmitt sunt deopotriva citite ca documente noologice utilizabile pentru diagnoza geografiei spirituale a Europei, ori, mai riguros pentru etnopsihologia Europei (perspectiva care, aplicata la studiul spiritualitatii latente si manifeste a celor trei Europe, devine mai mult decat o psihologie colectiva, vadindu-se mai apropiata de o noologie a Europei, sau, intr-un sens mai restrans, de o noo-morfologie europeana). Extragem ilustrativ un citat din Anexa lucrarii savantului rus:

„Insusi Schmitt putea fi invinuit de rusofobie bazata pe prejudecati (in mare masura) nefondate, care provin totusi din alta sursa: din devotamentul lui confesional fata de catolicism si absolutizarea geopolitica a Europei Centrale. In cartea sa exceptionala „Revolutia conservatoare din Germania 1918 – 1932”, Moeller a demonstrat in mod convingator cum impartirea geopolitica a Europei in trei zone – Europa Occidentala (Anglia, Franta), Europa Centrala (Germania, Austria), Europa de Est (Rusia) – se proiecteaza pe aprecierile culturale ale vecinilor sai, locuitori ai acestor trei zone. Pentru englezi si francezi, nemtii sunt barbari abia iesiti din paduri, „huni”, urmasii salbatici ai lui Attila. Pentru nemti asemenea barbari sunt rusii.

Iar rusii si nemtii, care francezilor si englezilor li se par niste barbari, sunt niste automate fara suflet, reprezentantii civilizatiei si culturii occidentale (adica niste europeni clasici, exagerati). Nemtii ii invinuiesc pe francezi si pe englezi de lipsa de vitalitate si entuziasm istoric. Apropo, aceasta tipologie geopolitica a etnosurilor europene a determinat conceptia „popoarelor tinere” (pe care revolutionarii conservatori germani au luat-o de la Dostoievski), care ii recunoaste ca atare pe rusi si pe nemti. Cu alte cuvinte, reprosurile de barbarie puteau fi interpretate in sens pozitiv, asa cum s-a intamplat in tabara rusofila (preponderent prusaca, protestanta sau idolatra) a Revolutiei Conservatoare din Germania, din care faceau parte si national-bolsevicii Arthur Moeller van den Bruck, O. Spengler si indeosebi, E. Nikisch. Desi era rusofob, Schmitt merita sa fie respectat si studiat de catre rusi, la fel cum el, fiind un nationalist german infocat, iarta usor germanofobia englezului Collingwood datorita meritelor intelectuale ale acestuia (A.D.)” (op. cit. mss, Anexa).

Alegerea corepondentelor in limba rusa pentru toynbee-enele challenge si response ii prilejuieste autorului rus consideratii de geografie etnolingvistica in acelasi orizont de noologie comparativa. Extrem de „provocator” este echivalentul pe care-l propune pentru englezescul challenge, concept cheie in opera lui Toynbee, pentru care Dughin propune o traducere prin „chemare” nu prin mai neutralistul termen consacrat in traducerile romanesti sau franceze, cel de provocare, in romaneste, sau defie, in franceza (pentru care s-a propus, evident, „sfidare”). Insa competentele de accesare teologica ale savantului rus il imping spre corespondentul „chemare” pentru toynbee-anul challenge, sugerand altfel spus, un inteles non-neutru, spiritual, al elitelor, un sens vocational, misionar, in sens profund. Environment challenge din cartile lui Toynbee este talcuit prin ideea de „chemare”, de misiune la care sunt chemate elitele si din care pot sa decada daca raspunsul (response) este necreator, deci neinspirat, alunecand intr-o mecanica a istoriei, cum se intampla cu cele mai multe elite europene de azi si, culminativ, cu clasa politica romaneasca.

Cu totul neasteptata este interpretarea leninismului, mai riguros spus, a teoriei leniniste a imperialismului in care A. Dughin vede un document simptomatologic pentru „lupta antiimperialista planetara”, de fapt, a popoarelor continentaliste, pentru „drepturile popoarelor”, impotriva „colonizarii talassocratice anglo-saxone” (ibidem). Dincolo de atractivitatea principiala a ideii unei lupte antiimperialiste planetare a popoarelor impotriva unei dominatii mondiale care ar anihila pur si simplu „drepturile popoarelor” si le-ar rapi libertatea de fiinta, asimilarea leninismului doctrinar la o asemenea linie a istoriei este cu totul sofistica devoaland oarecum slabiciunile metodei hermeneutice cand este folosita in afara noopoliticii. In fapt ideea leninista care legitimeaza dreptul la „crima de clasa” in numele revolutiei si a eliberarii proletariatului mondial este o dezvoltare patologica.

Cum ar putea fi libere popoarele daca libertatea ar fi dobandita cu pretul eliminarii fizice a unei clase, fie aceasta chiar si burghezia imperialista telurocratica, cu ajutorul statului de dictatura a proletariatului?! Chiar daca burghezia continentalista ar vadi mentalitati subalterne fata de sistemul talasocratic, de care se leaga radical prosperitatea ei, metoda lichidatorista a lui Lenin inca nu poate fi aliniata ideii de cruciada a popoarelor uscatului pentru drepturile lor. Mai apoi, conceptia leninista a distrugerii culacilor ca agenti ai capitalismului in mediul taranesc, asa cum reiese deopotriva din polemica lui cu Buharin si din doctrina colectivizarii fortate, sunt tot ce poate fi mai potrivnic ideii unei cruciade a popoarelor bazate pe civilizatia pamantului contra puterilor maritime invadatoare.

Acest tip de soteriologie cum este cea leninista se izbeste tocmai de faptul elementar ca Lenin si toata doctrina bolsevica erau indreptate impotriva tocmai a oamenilor pamantului, adica a taranilor (in limba romana este singurul loc in care s-a conservat intelesul etimologic al acestei denominatii caci in romaneste „taran” ca si „tara” provin din latinescul „Terra” (pamant): „Terra – tara – teran” (in alte limbi neoromanice sau anglosaxone taran este un termen derivat din latinescul paganus: paganus – paysan, in fr., sau peasant, in engleza, limbile acestea inaugurand o cu totul alta linie hermeneutica asupra taranului ca tipologie si ca semnificatie, sugerand ca el este purtatorul vechiului substrat pagan in raport cu adstratul crestin, ignorand astfel ceea ce este fundamental in etimonul cuvantului: pamantul, ideea de om al pamantului.

Practic, teoria savantului rus ar avea sprijin in experienta limbii romane chiar mai mult decat a limbii ruse care are pentru taran termenul крестьянин (este mai mult decat provocator sa constatam ca in ruseste avem pentru crestinesc: Кристиан, ceea ce arata o alta aventura a cuvantului in spatiul etnolingvistic rusesc. O asemenea etimologie se impotriveste radical asimilarii doctrinei leniniste a imperialismului la doctrina luptei popoarelor uscatului pentru eliberarea de dominatia puterilor maritime, urmand pentru atingerea unui atare scop pesudoinvataturile leniniste. Nimic nu poate fi mai inaderent la doctrina leninista asupra imperialismului decat aceasta noologie a echivalentului rusesc pentru taran. Aceasta arata odata in plus ca nu putem opera interpretari de noologie a documentului stiintific daca ignoram principiul convergentei oricarui „text” cu doua documente noologice pivot: Biblia si etnoparadigmele dezvaluite de limbile vernaculare si de folclorul popoarelor).

Intelegem, totodata, ca un autor si opera lui nu pot fi utilizati ca documente noologice decat respectand principiul integritatii documentului si pe acela al convergentei noologice cu alte documente fundamentale, in frunte cu cel mai general – universal, de fapt – cu documentul scripturistic sau biblic. Acest tip de limpezire se cere si in privinta talcuirii textelor revolutionarilor conservatori germani care, conform analizei savantului rus au extras din teoria „nationalismului economic” al lui List „aproape aceleasi teze ca si Lenin din Engels si Marx”. Daca este adevarat lucrul acesta atunci ramura conservatoare a gandirii germane isi devoaleaza un hybris neasteptat, chestiune asupra careia nu vom starui aici. Vom zabovi doar asupra unora dintre chestiunile pe care le trateaza geopoliticianul rus in cartea sa, incepand cu cea dintai, aceea a relatiei dintre spatiul rusesc si Eurasia ca heartland planetar, cum o defineste geopoliticianul britanic, Mackinder.

Rusia si Heartland-ul in vederile lui A. Dughin

Geopolitic vorbind, Rusia face parte din heartland, ca nucleu al acestuia. In vederile lui A. Dughin, analiza geopolitica a Rusiei se reazema pe doua constatari generale: a) heartlandul este un spatiu disputat de puteri continentaliste, care se infatiseaza ca tot atatea „mari spatii geopolitice virtuale”; b) heartlandul este disputat de cele doua mari puteri geopolitice care trec conflictul lor asupra intregii lumi: puterile continentaliste sau telurocratice si puterile atlantiste sau talasocratice. In temeiul celei dintai constatari, Dughin precizeaza ca aceeasi arie a heartland-ului este disputata de patru Mari Spatii geopolitice virtuale, dupa cum urmeaza:

Marea Rusie (Eurasia ruseasca);

China, cu expansiune spre Nord;

Europa de Mijloc (cu Drang Nach Osten);

Blocul islamic cu inaintare spre Asia Centrala (cf. A. Dughin, op. cit.)

Dincolo de aceasta competitie intre puterile continentaliste se afirma expansionar mondialismul atlantist, precizeaza acelasi geopolitician, si acesta devine marea provocare a Rusiei, in care Dughin proiecteaza sinteza continentalismului eurasiatic, perceput ca forta geopolitica opusa atlantismului. Aceasta este vocatia Rusiei (challenge), marea ei provocare (chemare, cu echivalentul inspirat al lui Dughin), la care trebuie sa raspunda pentru a-si putea adjudeca rolul geopolitic, derivat dintr-o fatalitate geografica, dintr-un imperativ metafizic si o chemare divina (Dughin gaseste intemeiere pentru rolul geopolitic al Rusiei in textul apostolic, chestiune asupra careea vom reveni mai jos).
Initiativa acestor Mari spatii geopolitice alternative va provoca un „conflict eurasiatic intern”, caci o Eurasie nerusa este imposibila fara lichidarea poporului rus, zice Dughin, ceea ce, conchide el, e imposibil.

Cele doua expansiuni de care are nevoie Rusia pentru a se afirma ca mare putere geopolitica sunt, in viziunea lui Dughin, spre marile reci si spre marile calde. Iesirea la marile calde trebuie sa ia in seama faptul ca „Spatiile riverane” care inconjoara Eurasia erau controlate de Anglia si azi de America.

Un alt obiectiv urgent este integrarea „Asiei Rusesti” (pamanturile nordice si de est n-au fost niciodata suficient folosite si prelucrate). Razboaiele ruso-turce (ale caror roade le-au cules englezii) au slujit proiectului expansiunii spre Marile calde. Asadar, daca coagularea imperiului nu va incepe imediat, conchide Dughin, vor fi mari catastrofe.

Sa retinem un aspect important pentru spatiul romanesc, in contextul deschis de aceasta viziune a geopoliticianului rus. Pentru noi, romanii, sfarsitul celei dintai serii a razboaielor ruso-turce din secolul al XIX-lea a insemnat venirea Angliei (comertul cu cereale, Tratatul de la Adrianopol). Sfarsitul celei de-a doua serii a razboaielor ruso-turce (Congresul de la Berlin) a insemnat intrarea Germaniei in Balcani, incat initiativele Rusiei au fost urmate mereu de reluarea ofensivei occidentale. Cat priveste, strictamente, viitorul Rusiei, acesta, precizeaza Dughin, este al unei incordate dispute intre cele doua proiecte care s-au cristalizat pe scena publica a Rusiei politice actuale:

proiectul liberal, pro-occidental;

proiectul sovieto-tarist.

Ambele proiecte, precizeaza el, sunt o „infundatura pentru poporul rus” (primul prevede „stergerea treptata a particularitatilor nationale ale rusilor in era cosmopolita”, al doilea „se grabeste sa renasca natiunea si statul sub acele forme si structuri istorice care i-au condus pe rusi la esec”).

Liberalii radicali („reformatorii”), conchide Dughin, iau drept exemplu societatile occidentale, isi insusesc tezele lui Fukuyama (care neaga idei precum cele de popor, natiune, istorie, interese geopolitice, dreptate sociala, factor religios). Ei vor o Rusie cu legi si coordonate dupa care se conduce Occidentul (structurile teoretice ale capitalismului liberal, terminologia liberala occidentala etc.).

Al doilea proiect este acela al „opozitiei national-patriotilor la reformele liberale”; aceasta opozitie este „roz-alba” adica este compusa si din comunisti si din adepti ai formelor statale pravoslavnice-monarhiste, tariste. Ea este formata din activisti ai sistemului de pana la „perestroika”. Este, deci, proiectul „sovietic-tarist”. Ideologia lor este contradictorie, „emotionalista, un conglomerat de ramasite mentale sovieto-tariste”.

Replica pe care Dughin o da celor doua proiecte se vrea una non-ideologica, intemeiata pe examinarea caracteristicilor geopolitice ale Rusiei. Care sunt caracteristicile actuale ale situatiei geopolitice a Rusiei? A. Dughin le sintetizeaza, dupa cum urmeaza:
„Astazi, subliniaza Dughin, rusii nu au un stat”.

„Federatia Rusa nu are istorie statala, hotarele ei sunt intamplatoare, orientarile culturale sunt tulburi, regimul politic e instabil si confuz, structura economica este fragmentara si dezorganizata, harta etnica este eterogena”.

Structurile geopolitice care s-au format prin inertie, dupa destramarea URSS, sunt intamplatoare si instabile.

„Ce este Federatia Rusa? Urmasa si succesoarea de drept a URSS? Un stat regional? Un stat multinational? Federatie interetnica?

Jandarmul Eurasiei? Pion in proiectele americane? Suma de teritorii menite sa se destrame in continuare?”

O Rusie succesoare ar fi tot una cu un stat care si-ar reafirma pretentiile mondiale.

O Rusie regionala n-ar fi mai mult decat un stat regional secundar;

In toate celelalte variante Rusia ar fi doar un camp de experiente separatiste. Concluzia si totodata avertismentul lui Dughin: „Federatia rusa nu reprezinta Statul Rus integral”.

Problema legitimitatii postimperiale (legacy of empire)

Nici CSI nu reprezinta statul rus. O asemenea configuratie denota, subliniaza Dughin, aceleasi atribute ca si Federatia Rusa; e mai mult un „proces teritorial” decat o unitate geopolitica sigura si stabila. In aceste conditii se ridica problema caii legitime de evolutie, adica marea si mereu reluata chestiune a legitimitatii postimperiale conform careia, chiar daca, dupa caderea imperiului, statul rus nu exista, anumite principii juridice raman valabile in tot spatiul ex-sovietic.

Ce inseamna, mai riguros vorbind, „legitimitatea postimperiala”? In esenta aceasta se refera la totalitatea normelor de drept pe care s-a bazat legitimitatea administratiei interne a imperiului, norme care se mentin si dupa ce imperiul s-a destramat. Reafirmarea acestora, ca temei al reorganizarii teritoriale pe ruinele imperiului defunct, reprezinta esentialmente legitimitatea postimperiala. In general, dupa destramarea unui imperiu, oricare ar fi acesta, apar „zone nedeterminate juridic”, caci a disparut vechea structura, iar aceste zone devin obiect de redefinire juridica.

In procesul reorganizarilor „postcoloniale”, in cazul marilor imperii coloniale europene, a fost formulata conceptia conform careia dupa disparitia imperiului ca intreg, partile lui componente, pur administrative, capata un statut juridic deplin. Criteriile etnice, religioase si culturale sunt socotite secundare ori chiar ignorate in raport cu cele administrative si aceasta particularitate este axul conceptiei privind legitimitatea postimperiala. Aceasta conceptie renaste in proiectul Uniunii Europene care, precum ne arata dezbaterile privind constitutia noii Europe, ignora criteriile nationale, religioase si culturale, trecand pe primul loc criterii regionale si croind astfel rama unui tablou protoimperial care nu preinfatiseaza mai multa pace, ci forme noi ale razboiului pentru dreptul popoarelor, idee pe care o imbratiseaza Dughin insusi.

Unele populatii etnice traiesc in mai multe teritorii, e adevarat. In realitate, reasezarea lumii n-a putut face abstractie niciodata de principiul legitimitatii etnoistorice, incat ipoteza preponderentei spre exclusivitate a principiului legitimitatii postimperiale trebuie intampinata cu constatarea ca un atare principiu s-a aflat intr-un razboi, niciodata incheiat, cu principiul nationalitatii. In fond, decuplajele statelor postimperiale ale Europei la pragul modernitatii au fost parte dintr-un proces care a inceput dupa 1600 (culminand atunci cu Pacea Westphaliana de la 1648) si au culminat la Trianon (1920). In acest proces de dezintegrare a imperiului, ca tip de sistem mondial european, s-a nascut Europa Nova. Revenind la chestiunea in discutie vom retine, deci, ca legitimitatea postimperiala e o conceptie care „considera coloniile”, „provinciile”, ca pe ceva secundar si neinsemnat, punand in locul imperiului formal de altadata un fel de „imperiu informal”, cum l-a definit G. Arrighi.

Ideea lui Dughin este raspicata si oarecum surprinzatoare cand e citita din perspectiva celeilalte idei avansate de savantul rus, conform careia continentalismul este o conceptie geopolitica fondata pe dreptul popoarelor: „formatiunile postimperiale nu vor deveni niciodata state adevarate, subliniaza el, si vor continua sa existe in calitate de anexe economico-politice ale fostei (sau noii) metropole”.
„Elita conducatoare in «organizarile postimperiale» este mostenitoarea directa, deci favorita, a administratiei coloniale, economia depinde de factorii externi, iar oranduirea social-politica urmeaza modelul fostului centru”. Istoriceste, asertiunea lui Dughin este riguroasa, etnospiritual si deci etnopolitic, insa, o atare asertiune trebuie relativizata. O relativizeaza el insusi atunci cand sustine ca sansa continentalismului ca formula geopolitica decurge din misiunea lui: a impune dreptul popoarelor acolo si atunci cand sistemul talasocratic il ignora ori il socoteste ca pe o chestiune cu totul secundara fata de imperativul supei planetare a libertatii schimburilor.

Europa Nova in analiza lui A. Dughin

Contrar modelului propus de Dughin, vom retine, asadar, ca Noua Europa s-a nascut la cele doua etaje ale timpului european, astfel ca, in secolele al XVI-lea si al XVII-lea, s-a afirmat, cu toata noutatea lui, Occidentul, iar, in secolul al XIX-lea, s-a afirmat, cam pe aceiasi linie istorica, si Orientul european, insa numai pana la istmul ponto-baltic, dincolo de care se mentinea, in traditionala lui configuratie imperiala, spatiul rusesc. Principiul invocat, in reasezarea Noii Europe, a fost acela al legitimitatii etnoistorice (principiul nationalitatii), combinat cu legitimitatea postimperiala (mostenirea imperiului), incat ceea ce s-a intamplat cu si in Europa se arata a fi fost radical diferit de ce s-a petrecut cu mult mai tarziu, de pilda, in Africa postcoloniala.

In acest sens, se cuvine sa consemnam ca Trianonul este o capodopera europeana, la care au conlucrat popoare si elite europeano-americane, in frunte cu acel om inspirat care a fost presedintele de atunci al Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, a carui linie de gandire, din pacate, a devenit intre timp una de fundal si destul de puternic estompata. Probabil ca W. Wilson a fost un produs al mainstreet-ului, cum ar spune colegul meu, Calin Mihaescu, opus prototipului promovat de Wall Street. Suntem condusi sa descoperim, iata, si in America dualitatea dintre oamenii pamantului si oamenii marilor asupra careia staruie in cartea sa profesorul rus.

Ialta a resuscitat un „procedeu” imperial pentru procesele teritoriale, astfel ca ce a rezultat dupa Al Doilea Razboi Mondial a fost o noua reimpartire a Europei. Extrem de interesanta ni se pare, de aceea, ideea lui Dughin conform careia sistemul de referinta al politicii rusesti trebuie sa fie nu Europa formatului occidental, ci Eurasia, ceea ce-ar scoate cei doi poli din conflictul lor prelungit. In chip neasteptat, o Rusie care ar parasi linia occidentala in favoare unei vocatii eurasiatice ar induce mutatii neasteptate pentru toate centrele de putere ale Europei. Chestiunea ar putea fi mai bine lamurita de o geopolitica a fractalelor. Este sigur, in vederile noastre, ca deplasarea liniei de gandire geostrategica a Rusiei dinspre spatiul european in si spre spatiul eurasiatic ar modifica prin efecte fractale rolurile geopolitice ale tuturor puterilor europene. O atare schimbare ar evita totodata efectele unei Malte vadit anacronice, mai periculoase inca decat Ialta, daunatoare si pentru europeni si pentru Rusia insasi.

Prin urmare, in opozitie cu vederile Maltei (ale celor ce s-au intalnit acolo), procesele teritoriale ar trebui reluate dupa modelul de dinainte de Ialta nu de dinaintea Trianonului, pentru ca daca deconstructia Europei rasaritene ar fi impinsa sub pragul istoric al Trianonului ar insemna sa fie atacate toata filosofia juridica si toate postulatele care-au stat la baza Europei organice reinnoite, adica a Europei ultimilor patru sute de ani. Mai precis, ar insemna sa coboram, in timp, inainte de 1600, in razboaiele etno-religioase care au zguduit atunci lumea Europei in pragul modernitatii sale, si din care Europa n-a putut iesi decat prin innoirea de la Westfalia.

In al doilea rand, urmarea unei linii asa de gresit indrumata ar aduce o confirmare a constatarii ca o Europa a „provinciilor” („regiunilor”) ar fi o Europa a „subimperiilor de substitutie”, adica o Europa in care s-ar trezi toate „zonele nostalgice” ale fostelor imperii si in locul unei Europe unificate (scoasa din sciziparitatea comunista) s-ar obtine o Europa a „spatiilor autarhice”, a celor intre trei si cinci spatii autarhice, care, mai devreme ori mai tarziu, ar distruge-o definitiv, caci ar impinge-o in „conflictele interioare” ale „marilor spatii autarhice”, adica ar impinge-o intr-un nou „razboi civil” din care abia a iesit. Fiecare dintre metropolele acestor 3-5 spatii autarhice ar pretinde controlul unei „sfere proprii de influenta”, definita apoi drept „spatiu vital” regional.

Cele circa cinci mari spatii autarhice ar fi cel austro-german cu o functie de „magister militiae” (un centru secundar de exercitare a unei autoritati subregionale) pentru Ungaria, cel franco-german, cel anglo-american, cel ruso-balcanic, cel turco-balcanic si eventual, adaugate, cel italo-adriatic, cel greco-egeean (ca subspatii in cadrul spatiului autarhic mediteranean) si cel hispano-iberic (tot ca subspatiu mediteranean). O astfel de Europa ar fi sfarsitul Europei, fiindca Rusia s-ar afla in conflict cu subspatiul sudic in expansiunea ei spre marile calde, cu spatiul vestic in riposta fata de expansiunea acestuia spre Ucraina, Belarus etc.

La randul sau, marele spatiu turco-balcanic s-ar afla in conflict atat cu Rusia cat si cu spatiul egeo-grecesc, iar mai spre nord, cu cel croato-german. In arealul nord-atlantic, spatiul franco-german s-ar afla in conflict cu cel anglo-american si cu subspatiul germano-austriac. Intr-un cuvant, spatiul european ar fi, cu adevarat, un spatiu de confinii cum a fost inaintea pacii de la Westphalia, care a „pacificat” Occidentul pe lung termen. Ideea profesorului Dughin asupra unei Rusii cu vocatie eurasiatica ar fi una dintre directiile de prevenire a unei asemenea alunecari (si lucrul acesta este in logica demonstratiei sale chiar daca profesorul moscovit nu a dezvoltat aceasta idee in directia asupra careia am insistat noi insine).

Este evident ca puterile europene si, partial Rusia, inca oscileaza intre formula luptei pentru hegemonie europeana (in Europa) si formula luptei pentru hegemonie mondiala. Singure SUA si China au parasit decisiv filosofia luptelor pentru hegemonie regionala (precum ar fi hegemonia in Europa ori intr-un alt spatiu regional).

Daca in nord n-ar persista cele doua mari tendinte subimperialiste spre hegemonie regionala, rusa si germanica (ele isi pastreaza acest caracter atata vreme cat se definesc in termenii tendintei spre hegemonie europeana, formula a carei tinerete a apus demult, lumea aflandu-se azi in epoca luptelor pentru hegemonie mondiala), Europa Nova ar triumfa definitiv si in Rasarit, sub formula unei Eurasii renovata ea insasi.

Pe de alta parte, procesul teritorial al nasterii Europei unificate pare agravat de resuscitarea Panideilor si a Internationalelor rebele, care, pe fondul jocului mondialist al SUA isi permit „initiative” ce n-au legatura cu niciuna dintre „proiectele metropolitane” active in lume si nici cu Unificarea Europei. Toate aceste particularitati mijlocesc perpetuarea „elitelor false” si blocarea formarii celor organice. Chestiunea retine atentia geopoliticianului rus, asa cum ne arata initiativa sa de creare a Centrului de Studii Conservatoare la Universitatea Lomonosov din Moscova. In ex-URSS se afla la putere „urmasii administratiei imperiale”, subliniaza Dughin, referindu-se evident la elitele postsovietice. Acestea sunt elite instrainate de traditiile popoarelor peste care superfeteaza (plutesc) si sunt orientate spre pastrarea dependentei de metropola ori spre impingerea provinciilor sub dependenta haotica a altor metropole.

Revenind la chestiunea doctrinei „mostenirii (legacy), a legitimitatii postimperiale”, vom retine ca aceasta reflecta tendinta conducatorilor administratiei postimperiale de a mentine la putere elitele false care nu permit ascensiunea, in albia avantului national, a unor reprezentanti ai ierarhiei organice nationale. In Africa acest procedeu al invocarii legitimitatii postimperiale s-a bucurat de succes. Doctrina „legitimitatii postimperiale” se aplica partial si in fostele „republici unionale” ale fostei URSS, unde se afla la putere „urmasii administratiei imperiale”, „ramasitele structurii administrative unice, faramitate intre timp, formata in contextul sovietic imperial” (Dughin). Aceste elite sunt instrainate de traditiile national-culturale ale popoarelor lor si sunt orientate spre pastrarea dependentei politico-economice fata de metropola.

Sa retinem observatia lui Dughin ca in CSI, Armenia este singura republica monoetnica. Caderea imperiului, subliniaza Dughin, slabeste puterea geopolitica a metropolei si o parte din „colonii” trec sub controlul ascuns al altui stat. Cat priveste cazul Rusiei, precizeaza Dughin, administratia coloniala post-sovietica a fost inlocuita de o „administratie coloniala” diferita, care foloseste in scopul ei fosta structura, ceea ce conduce, in vederile lui Dughin, la un deznodamant pervers. Intr-un studiu mai vechi al nostru, am denumit acest proces „trecere din suburbia imperiului oriental in suburbia metropolei apusene”.

Altfel spus, imediat dupa „eliberarea” din imperiu, pentru popoarele care tocmai „s-au eliberat” incepe confruntarea cu noile procese ale periferializarii. Se declanseaza, iata, procese geopolitice care par a insoti, in genere, procesul destramarii unui imperiu: lupta cu metropola imperiala; sfidarea pe care o antreneaza procesele semi-periferializarii; confruntarea elitelor subalternizate in raport cu polaritatea celor doua centre si a acestora cu elitele organice. Analiza lui Dughin este nepartinitoare, incat concluziile sale nu se modifica in contextul geopolitic al Rusiei intregi. „Ramasitele administratiei imperiale in limitele Federatiei Ruse (aparatul birocratic de partid) se dovedesc a fi la fel de straine contextului national al rusilor ca si in alte republici, pentru ca Imperiul n-a fost construit pe principii nationale si culturale” (Dughin, p.68 mss.).

Daca nici sistemul federativ, nici formula statului national si nici macar formula CSI nu par a se potrivi cu specificul geopolitic al Rusiei, atunci care este formula ce s-ar potrivi Rusiei, in speta, vocatiei sale geopolitice? Dughin sintetizeaza aceasta formula prin urmatoarele dimensiuni:

Poporul rus si nu statul sau o alta formula, cum ar fi, bunaoara, aceea a federatiei, reprezinta centrul conceptiei geopolitice a Rusiei;

Poporul rus e singurul subiect politic stabil, singura realitate organica;

Poporul rus a fost axa care a servit la crearea mai multor state: cnezatele slave de rasarit (pana la Rusia moscovita), Imperiul lui Petru I si blocul sovietic;

Poporul rus este baza etnica a acestor formatiuni statale atat de diferite;

Poporul rus si-a exprimat „elanul sufletesc” in diverse „formule geopolitice” (dupa fiecare cutremur al istoriei);

Poporul rus reprezinta Rusia, nu ca stat, ci ca potenta geopolitica;

Poporul rus inclina spre asimilarea tuturor spatiilor eurasiatice; interesele Rusiei tin de intinderile Eurasiei;

Poporul rus este purtatorul unui tip special de religiozitate, diferita de cea catolico-protestanta si de civilizatia postcrestina;

Antiteza culturala a Rusiei e Occidentul intreg;

Rusia nu a voit un stat monoetnic, ci a nazuit si nazuieste catre o misiune universala, un Imperiu care sa cuprinda un conglomerat de popoare, culturi, religii, regimuri;

Poporul rus are la baza existentei sale o perspectiva „soteriologica”, de scara planetara, constand nu in tendinta spre „largirea spatiului vital al rusilor, ci in orientarea spre consolidarea unei conceptii despre lume de tip rusesc (…) care pretinde ultimul cuvant in istoria lumii”. O parte semnificativa din economia cartii lui Dughin este dedicata proiectului imperial al noii Rusii, adica unei chestiuni care, in vederile lui Dughin, este tot una cu vocatia istorica universala a Rusiei. Studiul unei asemenea vocatii se situeaza undeva la intersectia dintre geopolitica, metafizica si teologia istoriei, o varianta ruseasca a perspectivei de teologie politica a lui Carl Schmitt. Vom starui asupra chestiunii fara a ne imagina ca o putem incercui.

Intentia mea este doar sa deschid acest capitol intru care m-am straduit eu insumi in lucrarea mea de noopolitica[1]*.
Misiunea aceasta a Rusiei are, iata, in vederile lui Dughin, o componenta eshatologica: deriva din sarcina suprema a natiunii ca „popor credincios”. „A-i lipsi pe rusi de aceasta credinta eshatologica este egal cu castrarea lor spirituala”, precizeaza Dughin. „Dreptul contemporan universalist (care copiaza in linii mari dreptul roman) recunoaste in calitate de subiecte politice doar statul si individul”. De aceea exista „codul drepturilor statelor” si ale „omului”, pe cand notiunea de „drepturi ale poporului” lipseste (Dughin, p.70), ceea ce reprezinta o mare carenta subliniaza geopoliticianul rus.

Un popor se defineste, asadar, prin chemarea lui si calitatea sa de popor credincios are si acest inteles de popor fidel chemarii sale si indatorat s-o implineasca fiindca altfel decade, isi rateaza misiunea destinala, destinul istoric. Cu o asemenea interpretare asupra popoarelor ca popoare ale unei misiuni istorice, popoare ale chemarii, debuteaza, in spatiul rasaritean, geopolitica ortodoxiei, adica a poporului din Biserica. Acesta este un alt capitol al studiilor savantului rus si nimeni nu l-ar putea ocoli chiar daca s-ar decide sa-l ignore. O atare atitudine, insa, ar fi contrara eticii stiintei si deci chemarii specialistilor, a celor care se considera indreptatiti la o asemenea misiune. Iar acestia sunt multi, dar cei cu adevarat chemati sunt putini, prea putini.

Analiza eurasiatica si geopolitica ortodoxiei in viziunea lui A. Dughin

O alta linie de gandire a cartii lui A Dughin, asadar, este cea dedicata geopoliticii ortodoxiei. „Lumea ortodoxa e inrudita spiritual cu Rasaritul, iar catolicismul e un fenomen pur occidental”, afirma Dughin. Formularile teologice care stau la baza schismei din 1054 comporta elemente cu caracter geopolitic. Roma, sustine Dughin, „a respins invatatura Sfintilor Parinti despre Imperiu, care nu este un aparat laic administrativ supus autoritatilor bisericesti, cum voiau Papii, ci un organism soteriologic tainic, care participa activ la drama eshatologica” in calitate de „piedica in calea Antihristului” si ca organism al salvarii universale, „catehon”, despre care se vorbeste in a doua epistola a Apostolului Pavel catre Tesalonicieni.

Aceasta afirmatie a lui Dughin este cat se poate de nesigura fiind deopotriva extrem de provocatoare fiindca redeschide o directie abandonata in studiile de acest gen, teologia istoriei (de fapt, un fel de teo-etnologie a istoriei). Ne vom aminti chiar ca aceasta directie a fost initiata in Europa si Rusia de catre Dimitrie Cantemir in studiul elaborat la cererea lui Petru cel Mare asupra imperiului. Lui Cantemir i s-ar putea asocia in aceiasi linie de gandire Alexandru Sturdza cu cartile sale dedicate Rusiei, Greciei si sistemului legilor societatii, care-l atesta drept primul mare sociolog al ortodoxiei din lume daca nu cumva si initiatorul unei noi paradigme de gandire asupra societatii, aceea a unei sociologii prin ochii credintei. Incat, linia aceasta confirmata de studiile profesorului Dughin trebuie intampinata cu toata seriozitatea.

Asa cum altadata, Cantemir fondase studiul imperiului pe profetiile lui Daniel, A. Dughin invoca la startul studiului sau dedicat misiunii universaliste a Rusiei textul apostolic, mai precis, epistola a II-a catre Tessaloniceni. Scrisoarea Sf. Apostol Pavel catre tessaloniceni cuprinde, in cele trei capitole, urmatoarele: la capitolul 1 el lauda credinta tesalonicienilor, la cap. 2 precizeaza ca Antihristul va veni inaintea venirii lui Hristos si la cap. 3 face „indemn la rugaciune pentru raspandirea Evangheliei”. Ce sustine Dughin despre ortodoxie si imperiu, in speta, despre relatia dintre acestea?

Geopoliticianul rus considera ca imperiul, in particular cel rusesc, este un „organism soteriologic”, adica un instrument al eliberarii universale. El impartaseste, iata, invatatura despre rolul sacral al Imperiului si imparatilor, legandu-l de o misiune eshatologica ce deriva din faptul ca Antihristul va veni inaintea lui Hristos.

Pe de alta parte, el gaseste o filiatie directa a libertatii spirituale si lingvistice din glosolalia apostolilor in ziua Cincizecimii. Trebuie precizat din capul locului ca nu se poate respinge ideea compunerii pe creasta valului istoric a unei forte capabila sa tina piept o vreme incordarii rautatilor la scara planetei si nici ideea ca aceasta forta, pe care o putem asimila imperiului, ar avea legatura cu iconomia lui Dumnezeu. Daca forta aceea va fi un imperiu care va veghea la mentinerea dreptatii popoarelor cu atat mai bine pentru poporul ranit in libertatile si in dreptatea lui de zvarcolirile raului. Examinand, insa, principala ipoteza a lui Dughin putem cauta posibilele replici teoretice in serviciul adevarului care nu va fi epuizat niciodata de vreo teorie oricat ar fi de valoroasa aceasta pentru progresul cunoasterii in domeniu. Care pot fi replicile posibile (nu certe, ci posibile, caci nu voim cu tot dinadinsul sa-l contrazicem pe profesorul rus ci voim sa dialogam cu domnia sa) la aceasta conceptie soteriologica asupra imperiului?

Ceea ce trebuie spus, mai intai, se refera la faptul ca nimeni n-ar putea contesta forta extraordinara a emergentei unui imperiu care si-ar face fundament din invatatura crestina, asa cum a fost, bunaoara, Imperiul Bizantin, ori chiar si imperiile de substitutie care au sustinut cruciadele Apusului pentru cucerirea Ierusalimului. Aceasta calitate ar avea relevanta intr-o lume necrestinata si eventual intr-un univers decrestinat, coplesit de valurile devastatoare ale invaziilor de paganism si idolatrie postmoderna, care ar aspira sa preia conducerea proceselor spirituale in lume substituindu-se cu totul si prin silnicie invataturii lui Hristos.

Oare nu merge lumea noastra spre formula unei civilizatii postcrestine, cum o numeste Dughin, sub indrumarea unor idolatrii noi, in frunte cu idolatria consumerista, cu aceea a ideologiilor, ori cu idolatria tehnocratica? Vom sesiza, pe de alta parte, ca ideea imperiului ca organism soteriologic si deci ca linie exterioara, paralela la autoritatea Bisericii si deci la misiunea Cuvantului, este intampinata cu rezerva, chiar descurajata de Biserica Crestina. Si ca sa nu fie vreun echivoc in ce priveste invocarea invataturii apostolice pentru interpretarea imperiului ca „organism soteriologic”, citim in cap. 3, versetul 12, a aceleiasi epistole, in care Sf. Apostol Pavel descurajeaza pe cei ce pretind a fi ei, in afara Bisericii si deci a autoritatii Sf. Apostoli si a preotilor, raspanditori si propagatori ai Cuvantului („pentru ca auzim ca unii de la voi umbla fara randuiala, nelucrand, ci iscodind”) si zice:

„Dar unora ca acestia le poruncim si-i rugam, in Domnul Iisus Hristos, ca sa munceasca in liniste si sa-si manance painea lor” (II Tes. 3, 12).

In Epistola a II-a catre Tesalonicieni a Sf. Ap. Pavel, cei ce se arata umblatori si deci propagatori ai Cuvantului pe o linie paralela si deci exterioara fata de cei carora le revine misiunea de har (preotii cu ascendent in Sf. Apostoli) sunt scosi in afara Bisericii.

Trei idei propaga Sf. Ap. Pavel in aceasta chestiune in Epistola a II-a catre Tesaloniceni (pe langa cele deja mentionate legate de talcuirea apostolica a semnelor vremurilor in lumina invataturii eshatologice): a) statornicia credintei si respectarea predaniei (a traditiei);

b) intemeierea oricarui act de viata pe munca si painea proprie; c) scoaterea din Biserica a celor ce ies din autoritatea ei, care are exclusivitate in privinta misiunii Cuvantului. Deci, Sf. Apostol respinge orice alta linie de propagare a Cuvantului Evangheliei daca si in cazul ca s-ar situa in afara liniei Bisericii. Prin urmare, Sf. Apostol nu ne lasa a subintelge ca misiunea Cuvantului s-ar rezema pe imperiu ca „organism soteriologic”. Iar ca lucrurile sa fie clare, Sf. Apostol recomanda ca cei ce ies de sub cuvantul si autoritatea Bisericii sa fie „insemnati” si „exclusi”: „Si daca vreunul nu asculta de cuvantul nostru [al celui ce este preot de har – n.n. I.B.] prin epistola, pe acela sa-l insemnati si sa nu mai aveti cu el nici un amestec, ca sa-i fie rusine” (II Tes. 3, 14). Pentru unul ca acesta care indrazneste sa creada ca poate fi „paralel” Bisericii in pretentia propagarii Cuvantului, Sf. Apostol propune „scoaterea lui din Biserica”, incat ideea Imperiului ca „organism soteriologic” se arata a fi mai degraba alaturi de linia apostolica. Chestiunea devine inca mai clara cand ne amintim cuvintele Mantuitorului pastrate de Evanghelia ioaneica: „Imparatia lui Dumnezeu nu va veni in chip vazut. Si nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo, caci, iata, Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru” (Ioan, 17, 20-21).

Ramane totusi un lucru insemnat in talcuirea svantului rus la chestiunea misiunii imperiului, a celui rus, in acest caz, si anume ideea ca imperiul poate fi instrument providential (el poate fi un instrument al justitiei divine, de pilda, pentru popoarele lovite de nelegiuirea trufasa a puternicilor lumii, ceea ce nu este acelasi lucru cu calitatea intrinseca de organism soteriologic). Ideea aceasta apare la profetul Daniel, cum se stie, dar si in vederea profetului Ieremia asupra imperiului ca instrument al dreptatii divine. Este imperiul care pedepseste poporul pentru pacatele lui, dar tot acolo este mentionata ideea imperiului ca instrument providential pentru restaurarea justitiei, a dreptatii poporului. Imperiul poate juca un atare rol, de restaurare a justitiei corupte, a nedreptatii unui popor, dar nu poate juca rol si misiune eshatologica. El participa la marea desfasurare eshatologica, dar rolul de vehicul indreptatit la misiunea Cuvantului revine, in termeni apostolici, numai Bisericii.

Prin urmare imperiul poate contribui la resturarea justitiei corupte, a dreptului suprimat, dar nu poate avea misiune eliberatoare (soteriologica) paralela la linia Bisericii, la misiunea apostolica a Cuvantului. Lucrul acesta este invederat de rolul pe care si l-a putut asuma imparatul bizantin. El putea sa ocupe un scaun in Sinod, dar numai ca primus inter pares, nu ca scaun superior al ierarhiei.
Asa se face ca Biserica si traditia ii memoreaza pe Sfintii Parinti si Biserica in rolul central in lupta contra ereziei, nu imparatii si Imperiul. Memoria harismatologica il pomeneste pe Sf. Ioan Gura de Aur nu pe imparatul Arcadie in linia misiunii Cuvantului si deci in lucrarea eshatologica si in raport cu desfasurarea marilor procese soteriologice ale poporului credincios din Bizantul spiritual.

In Biserica din Vlaherne poporul este cel ce se roaga si el obtine victoria nu imperiul. Un popor cu credinta slabita ori guvernat de elite cu credinta intoarsa pe dos (ca in cazul elitelor secularizate ale epocii moderne si postmoderne) vietuind intr-un imperiu puternic ar face din imperiu un organism mai degraba malefic decat un organism soteriologic. „Tot capul va e numai rani si toata inima slabanogita” (Isaia, 1, 5), striga Isaia intuind cauza raului istoric: ratacirea adusa de zvarcolirile pacatului ca principala cauza de blocare a actiunii factorilor benefici in viata popoarelor, cei care, in acest caz, sunt una cu „invataturile lui Israel”.

Teodoret de Cir talcuieste astfel formularea lui Isaia: „capii sunt regii si inimile sunt invataturile lui Israel”, ceea ce inseamna ca forta si eficacitatea propagatoare a invataturilor divine in lume scad atunci cand vehiculele lor, regi, elite, clase politice guvernante, sunt slabanogite, ratacite. Or, invataturile revelate, prin care se transmite in lume voia lui Dumnezeu spre ferirea de nenorociri a popoarelor, se propaga in istorie prin elite harismatice si nicidecum prin elite alienate de la Cuvantul lui Dumnezeu. Cand acestea nu raspund chemarii lui Dumnezeu si risipesc harul Domnului, „oile se risipesc”, urmeaza in istorie o perioada de teribila singuratate si primejdie pentru popoare, ne spune Iezechiel. Oare n-a fost imperiul sovietic cel mai mare dusman al popoarelor din Biserica lui Hristos?

Daca luam doar exempolul Basarabiei, unde instaurarea imperiului bolsevic a condus la distrugerea a 1000 de biserici din cele circa 1200, ne putem face o idea asupra posibilitatii malefice a ridicarii unui imperiu anticristic pe umerii unor popoare crestine totusi. De altminteri, Dughin insusi sesizeaza ca imperiul rus si-a pierdut calitatea de organism soteriologic (daca ar fi avut-o, eventual, pentru zona eurasiatica necrestina) inca de la Petru cel Mare: „Ortodoxia rusa, zguduita de reformele lui Petru cel Mare, se afla, in aceasta perioada, destul de departe de idealul «Sfintei Rusii», in realitate fiind supusa controlului de stat si pierzandu-si, in multe privinte, autoritatea sacrala si armonia simfoniei ortodoxe.

Pierzandu-si independenta spirituala, Biserica Rusa a fost nevoita sa accepte compromisul cu puterea laica, intruchipata in Sinodul supus tarului, prin aceasta fiindu-i limitata libertatea unei confesiuni veritabile a Adevarurilor Nepamantesti.”

Sa recapitulam, in fine, ideile axiale din cartea lui Dughin in legatura cu sciziparitatea Europei. Vom sesiza ca savantul rus gaseste cauze spirituale adanci pentru dualismul geopolitic al Apusului si Rasaritului. Din 1054, subliniaza Dughin, a fost definitivat dualismul geopolitic al ecumenei crestine si ambele lumi au mers fiecare pe drumul sau.

Replica posibila la aceasta teza: cele doua lumi sunt de fapt una: lumea crestina, cu diferente confesionale, nu dogmatice. Despartirea pe confesiuni nu creeaza lumi diferite chiar daca opereaza diferentieri structurale, diviziuni functionale. Dogma este creatoare de lume nu incadrarea ei confesionala. Confesiunea este, mai degraba, urmarea fenomenului de inspicare a unei religii ca efect posibil al intalnirii acesteia cu „noosul popoarelor”. Sa urmam firul analizei lui Dughin.

Pana la 1453 (caderea Constantinopolului), precizeaza savantul rus, Biserica Ortodoxa se identifica geopolitic cu soarta Imperiului Bizantin. Roma si Constantinopolul erau doua „mari spatii” crestine.

Replica posibila: Biserica Ortodoxa nu s-a identificat cu Imperiul niciodata. Ierarhii au putut fi siliti sa se „supuna” cumva, dar cuvantul Mantuitorului e clar: „Imparatia mea nu e din lumea aceasta”. Iar, in Evanghelia lui Ioan, Iisus le spune ucenicilor: „Imparatia lui Dumnezeu nu va veni in chip vazut. Si nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo, caci, iata, Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru” (Ioan, 17, 20-21). Este un alt argument contra ideii despre imperiu ca organism soteriologic, precum s-a si precizat mai sus. Imperiul poate fi chemat la o misiune in cadrul tainicei iconomii divine, dar el nu poate elibera in afara Bisericii sau in paralel cu linia Bisericii.

El poate restaura o filozofie politica sau juridica stricata de elite, eronata, cum este si cea promovata de universalismul abstract neoliberal care promoveaza ideea drepturilor individuale independent ba chiar in opozitie cu drepturile colective ale popoarelor, dar o asemenea reparatie nu se va preschimba in act eliberator atata vreme cat poporul nu se va elibera pe sine in si prin Biserica eliberatoare si deci in relatia verticala cu Dumnezeu. Iar in aceasta relatie dintre poporul credincios din Biserica si Dumnezeu Proniatorul nu se poate interpune nimic. Nu putem tagadui, evident, ca opozitia la lucrarea raului in istorie poate fi exercitata de orice forta care isi asuma misiunea aceasta, dar de aici si pana la deplina eliberare de lanturile raului mai este de facut un pas, iar acesta este pasul Bisericii sau in orice caz, pasul facut sub directa indrumare a Bisericii, este pasul poporului din Biserica.

In fine, pe firul analizelor sale, Dughin cauta corespondente teologice pentru dualismul geopolitic al celor doua Europe: Occidentul, precizeaza el, isi are oglinda in teologia rationala a lui Toma d’Aquino. Rasaritul, la randul sau, isi are oglinda in teologia mistica apofatica si in monahismul fondat pe ratiunea inimii a Sf. Grigore Palama. Palama impotriva lui Toma d’Aquino, iata formula teologica ce reflecta esenta dualismului geopolitic al Orientului crestin si al Occidentul crestin, in viziunea lui Dughin. Diferenta dintre cele doua linii de gandire este incontestabila, dar translatia ei intr-o opozitie geopolitica structurala a lumilor europene este indoilenica, cel putin pentru urmatoarele motive:

formula teologica nu reflecta o stare din lume, fie ea si geopolitica;

Palama si d’Aquino nu sunt pur si simplu potrivnici, ci in multe aspecte complementari;

in genere, Occidentul si Orientul au functionat spiritual prin perechi nu exclusiv si definitoriu prin opusi (Pr. C. Galeriu).

In primul mileniu: Sf. Maxim Marturisitorul si Papa Martin al Romei au pregatit formula dogmatica a Sinodului al VI-lea Ecumenic din 680 referitoare la cele 2 naturi si vointe unite in persoana divino-umana a lui Iisus (Pr. C. Galeriu). Papa si-a sfarsit viata in exil, iar Sf. Maxim Marturisitorul i s-a taiat limba si mana dreapta (ibidem).

In perioada contemporana, subliniaza Pr. C. Galeriu, s-a evidentiat o alta „pereche”: Rudolf Otto si Mircea Eliade, istorici ai religiilor, care au evidentiat rolul sacrului ca fundament al naturii si devenirii umane (ambii au reindreptat axul spiritual dupa rasturnarea lui freudo-marxista).

In sec. XX, marii teologi Dumitru Staniloae si Karl Rahner, cu „teme dogmatice datatoare de speranta pentru dialogul dintre cele doua Biserici, Ortodoxa si Romano-Catolica”, ilustreaza o alta pereche spirituala in si prin care s-a afirmat complementaritatea si nu opozitia geopolitica a celor doua Europe. In fine, o alta pereche este tocmai cea ilustrata de catre Sf. Grigore Palama (1296-1359) si Sf. Toma d’Aquino.

Metoda „perechilor spirituale” utilizata in „geopolitica crestinatatii europene” ii apartine Pr. Prof. Constantin Galeriu (Cf. pentru cele trei perechi spirituale: „Vestitorul Ortodoxiei”, martie 2001, p.16: sinteza a conferintei „Aportul Ortodoxiei la Europa Unita”, tinuta la Nuremberg, 23 februarie 2001).

Alte trasaturi ale ortodoxiei, evidentiate de catre A. Dughin ca trasaturi ilustrative pentru diferentele dintre Occidentul si Orientul european:

Contemplarea mistica a luminii proniatoare, in Rasarit.

Glosolalia liturgica a Bisericilor locale versus universalismul catolic, latinofon etc.

Aceste trasaturi sunt cu adevarat deosebitoare, dar nu conduc neaparat la un dualism geopolitic ci la ideea complementarelor spirituale europene. In fine, Dughin indica drept adversari ai Ortodoxiei lumea necrestina, pe de o parte, si lumea crestina a Occidentului („turbanul turcesc si mitra latina”). In fapt, insa, aceste lumi pot fi „citite” ca „parteneri de dialog” si nu ca „adversari de razboi”. Este drept ca Dughin se refera si la adevaratii dusmani ai Ortodoxiei care se afla la radacina celor doua mari invazii ale paganismului in sec. XX: comunismul si nazismul, dupa cum ne avertizeaza si asupra idolatriei consumeriste si asupra cezaro-papismului rasaritean. Iata ce scrie Dughin asupra unui sistem care aduce pe langa idolatria consumerita si prabusirea axiologiei europene, sistem caruia i se gasesc radacini apusene, dar care se arata triumfator si in Rusia, prin ceea ce Dughin numeste proiectul liberalilor radicali din elita politica rusa: „Primul proiect apartine liberalilor radicali, «reformatorilor», care iau drept exemplu societatea occidentala, «structura comerciala» contemporana si isi insusesc proiectele despre «sfarsitul istoriei», expuse pe larg in cunoscutul articol cu acelasi nume de Francis Fukuyama.

Acest proiect neaga valori precum popor, natiune, istorie, interese geopolitice, dreptate sociala, factor religios etc. In articolul lui Fukuyama, totul se construieste pe principiul unei eficiente economice maxime, pe primatul individualismului, consumului si al «pietei libere»”. Nici referirea la cezaro-papismul rasaritean nu lipseste: „Ortodoxia rusa, zguduita de reformele lui Petru cel Mare, se afla, in aceasta perioada, destul de departe de idealul «Sfintei Rusii», in realitate fiind supusa controlului de stat si pierzandu-si, in multe privinte, autoritatea sacrala si armonia simfoniei ortodoxe.

Pierzandu-si independenta spirituala, Biserica Rusa a fost nevoita sa accepte compromisul cu puterea laica, intruchipata in Sinodul supus tarului, prin aceasta fiindu-i limitata libertatea unei confesiuni veritabile a Adevarurilor Nepamantesti.” Subintelegem, iata, ca imperiul rus a ratat, in vremea lui Petru cel Mare, misiunea si calitatea de organsim soteriologic, caci si-a pierdut „in multe privinte, zice profesorul moscovit, autoritatea sacrala si armonia simfoniei ortodoxe”.

In secolul al XX-lea, imperiul rus si-a pierdut „autoritatea sacrala si armonia simfoniei ortodoxe” nu doar „in multe privinte”, cum apreciaza Dughin, ci in toate privintele, actionand tocmai in serviciul venirii fiului mortii, suprimand, adica, bisericile lui Hristos si semanand pamantul satelor rusesti cu odoare de sfinti anonimi, lasand propabil cea mai mare densitate de sfinte moaste din toata lumea comunista. Efectul acestui imperiu para-soteriologic a fost cumplit, caci aproape toate popoarele rasaritului (in frunte cu poporul rus) au fost scoase din rosturile lor si oprite, in pridvorul bisericilor, de la participarea euharistica prin legi si practici impuse de comisarii rosii, adica tocmai de agentii fiului mortii. Teoria imperiului ca organism soteriologic se loveste de fenomenul acesta pe care l-a devoalat secolul al XX-lea care consta in posibilitatea ca un imperiu sa ramana un suprastat fara de legatura cu poporul peste care superfeteaza (pluteste), asezandu-i pe umeri greutati coplesitoare si caruia nu-i aduce nimic in compensatie.

Cartea sa nu face referiri extinse la ereziile moderne incepand cu „luminatii” (pe care-i invoca in contextul analizei dedicate dezagregarii Imperiului Otoman) si continuand cu „Bisericile proudhoniene si saint-simoniene” etc., dar insista, cum era firesc asupra ortodoxiei post-bizantine. Ce se poate spune, asadar, despre Ortodoxia post-bizantina? Dughin formuleaza urmatoarele trasaturi:

Caderea Costantinopolului (1453) a adus dupa sine separarea lumii ortodoxe in doua parti, diferite „geopolitic si teologic”;

Bisericile din zona controlului statelor neortodoxe (a Imperiului Otoman) „faceau parte din punct de vedere administrativ din asa-numitul millet” ortodox care includea pe greci, sarbi, albanezi, bulgari, arabii ortodocsi (cu cele trei figuri: Patriarhul Constantinopolului, Patriarhul Alexandriei si Patriarhul Antiohiei);

zonele cu statut aparte: Patriarhul Ierusalimului si Bisericile autocefale din Cipru si Sinai;

zonele sud-est europene, distincte atat de Rusia ortodoxa cat si de zona aflata in aria „turcocratiei”.

Cred ca zona sud-est europeana a indus totusi mutatii in ceea ce priveste calitatea spatiului geocultural rasaritean vizibile doar din perspectiva geopoliticii fractalelor. Imperiul ca organism soteriologic lasa locul aici viziunii asupra unui „cosmos” care participa la taina liturgica si primeste valente „eshatologice”; e un fel de „univers soteriologic”, care atinge un prag de criza in viziunea „apokatastazei” origenice. Triumfa aici „liturghia cosmica” sau, cu termenul lui Zizioulas, „cosmologia euharistica”. Ideea apare in cuvintele voievodului crestin al Tarii Romanesti, Mircea cel Batran, adresate lui Baiazid: „Si de aceea tot ce misca-n tara asta, raul, ramul / mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este/ Dusmanit vei fi de toate, fara-a prinde chiar de veste”.

Este evident ca romanii n-au avut aceeasi soarta cu sarbii, bulgarii si albanezii dupa caderea Constantinopolului, caci ei n-au intrat in turcocratie si, vreme de 200 de ani, in acest spatiu moldo-valah, s-au derulat „razboaiele cu Imperiul Otoman” ale statelor voievodale crestine moldo-valahe. In aceiasi vreme Rusia iesise complet de sub influentele arhopolitice ale formulii „statului tatar” gratie triumfului institutional al unei formule noi, aceea a „statului vareg”, dualism geopolitic pe care l-a absorbit cu totul dupa „lunga asteptare de pe rau Ugra” (1496), iar cu Petru cel Mare formula „statului vareg” este condusa spre noi biruinte in cadrul celei de-a doua linii dinastice, aceea a Romanovilor, care, nu intamplator, au sfarsit printr-o culminatie martirica prin moartea muceniceasca a intregii familii a tarului si prin afirmarea la scara de mare putere a celui dintai imperiu ateu, anticrestin si antinational, pe scena istoriei mondiale.

Sa retinem in forma schitata celelalte idei ale lui Dughin referitoare la geopolitica ortodoxiei.

Rusia a evoluat, din sec. al XV-lea, in formula „Moscova a treia Roma”. Cele trei sectoare ale ortodoxiei, in lumina analizelor lui Dughin, au fost:

„millet”-ul

autocefaliile (Cipru, Sinai)

Rusia – a treia Roma

In realitate, sunt cinci sectoare:

millet-ul (greci, sarbi, albanezi, bulgari, arabii ortodocsi, cu cele trei figuri: Patriarhul Constantinopolului, Patriarhul Alexandriei si Patriarhul Antiohiei)

autocefaliile (Cipru, Sinai)

Rusia – a treia Roma

statele crestine voievodale (Byzance après Byzance)

La ele se poate adauga „Patriarhatul Ierusalimului”, deci cinci sectoare in loc de trei cate i se arata lui Dughin. Existenta celor cinci sectoare face din ortodoxie, o lume pluricentrica, nu monocentrica, inca de la caderea Constantinopolului, configuratie confirmata de evolutia progresiva a autocefaliilor. In planul geopoliticii ortodoxiei se poate vorbi, iata, de legea sinergiei noopolitice, nu de legea gravitatiei geopolitice.

In ceea ce ma priveste cred ca spatiul ortodox, spre deosebire de cel apusean este solidar cu legea sinergiilor noopolitice si mult mai putin cu legea gravitatiei geopolitice. Gravitational popoarele ortodoxe au un singur centru: Iisus Hristos si Ierusalimul ceresc (Noopolisul distinct de orice Metropolis) si modelul inaintarii lor in istorie este totusi marele urcus eshatologic. Intrucat gravitaeaza spre Hristos, popoarele rasaritului si-au asumat pe rand sau eucronic misiunea sau chemarea Rasaritului crestin in fata unei amenintari comune, adica in riposta la un mediu ostil deopotriva lui Hristos-Dumnezeu si dreptului popoarelor in frunte cu cel dintai, cu dreptul la proprietate identitara, adica la libera dispunere de toate formele afirmarii identitare in frunte cu forma cea mai cuprinzatoare aceea a raportarii la Dumnezeu.

Aceiasi provocare a venit din partea mediului bolsevic anticristic si antinational, vizand altminteri spus decrestinarea popoarelor rasaritului si opresiunea lor. O asemenea provocare n-a fost inlaturata cu revolutiile din 1989 si in masura in care Rusia ar putea sa raspunda vocational unei asemenea provocari, deci unei „miscari antisistemice”, restauratoare si deci de reactie (reactionare sau conservatoare) s-ar implini previziunile lui Dughin referitoare la statutul Rusiei de „obstacol impotriva sosirii fiului mortii”.

Problema care se ridica este totusi legata de conceptia asupra geopoliticii ortodoxiei. Tensiunea dintre diferitele formule in care-si cauta sediu ideea privitoare la misiunile geopoliticii ortodoxiei in veacul care a inceput readuce in discutie actualitatea legii sinergiilor geopolitice. Dughin leaga sansa unei asemenea misiuni de rolul Rusiei (deci de legea gravitatiei geopolitice) in primul rand pentru ca Rusia a mostenit, sustine savantul rus, „problematica geopolitica a Constantinopolului”.

Instaurarea in Rusia a Patriarhatului si proclamarea Moscovei „a treia Roma” se afla in raport direct cu destinul mistic al Ortodoxiei ca atare, apreciaza Dughin. Argumentul lui Dughin pentru ideea sa este acela conform caruia, dupa caderea Constantinopolului, Rusia a fost singurul mare spatiu geopolitic unde a existat si politica ortodoxa si Biserica Ortodoxa. Rusia, mai afirma el, a devenit succesoarea Bizantului atat din motive teologice cat si la nivel geopolitic (p.156, mss). „Moscova a mostenit, impreuna cu statutul de obstacol impotriva sosirii fiului mortii” si problematica geopolitica a Constantinopolului. In raport cu aceasta misiune soteriologica universala, Rusia, apreciaza Dughin, s-a lovit de „mitra latina” si de „turbanul turcesc”.

Din momentul in care Rusia a intrat pe scena geopoliticii ortodoxiei, practic, lumea ortodoxa se divizase in doua parti, apreciaza savantul rus:

linia care recunostea Moscovei „functia eshatologica bizantina”;

linia antimoscovita impartasita si de ortodoxia greceasca, ce imbratiseaza ideea ca „invatatura spiritual-politica” este o „doctrina exclusiv religioasa de salvare individuala”.

In consecinta, conchide Dughin, „intreaga responsabilitate istorica revenise tarilor rusi, bisericii ruse si poporului rus” (ibidem). Este evident ca greutatea marelui spatiu eurasiatic influenteaza vederile in aceasta chestiune, caci, in realitate, Bizantul dupa Bizant a fost, intai, opera de mostenire sud slava, prin taratul de Tarnovo al tarului Ivan al IV-lea al Bulgarilor. A urmat „Stefan Dusan al sarbilor”. In fine, formula de Byzance après Byzances va reusi in cadrul formulii de stat crestin si de spiritualitate crestina, prin Sf. Voievod Stefan cel Mare, prin Mircea cel Batran si prin toata seria de voievozi crestini ai celor doua tari valahe, serie in cuprinsul careia se delimiteaza linia dinastica a Musatinilor. De linia aceasta se leaga marele proiect iconografic, unic in felul sau, al manastirilor din nord-estul Romaniei, proiect care va atinge culminatia in vremea domniei Sf. Voievod Stefan cel Mare si a lui Petru Rares.

Voievodatele crestine moldo-valahe vor sustine razboiul de 200 de ani cu Imperiul Otoman, pana la Matei Basarab si Vasile Lupu, care vor fi urmati de cei doi voievozi tragici: Cantemir si Brancoveanu (unul fiind nevoit sa se rupa de trunchiul neamului sau, al doilea primind moarte martirica cu cei patru fii ai sai intr-un Constantinopol in care biruise momentan fiul mortii tocmai prin uciderea sfintilor lui Hristos). Prin martiriul celor cinci Brancoveni, tatal si cei patru fii, si a sfetnicului Ianache va fi inaugurata seria martirologiului rasaritean care va atinge culminatia prin familia tarului suprimata de celalalt cap al fiarei, cel rosu, si prin mucenicia sfintitoare din temnitele gulagului bolsevic al intregului rasarit.

Cu Dimitrie Cantemir si cu Sf. martir marturisitor Constantin Barancoveanu, voievodul Tarii Romanesti, se incheie ciclul romanesc al Geopoliticii Postbizantului. Valul acestui ciclu fusese deja potentat spre nord-est, prin opera dinastiei varege a cnezatului Moscovei, care va culmina prin Ivan al IV-lea, zis cel Groaznic, dar deplinatatea ruseasca a geopoliticii ruse a ciclului postbizantin va fi atinsa cu dinastia Romanovilor.

Facem constatarea ca formula statului voievodal romanesc mijlocise sinteza dintre catehon si eshatologia dogmatica prin ideea si sub formula „litughiei cosmice” si a „statului crestin / adica a statului de aparare a neamului crestin”, nu a „statului de expansiune”, pur si simplu. Intre timp, voievozii statelor de la Dunarea de jos sunt doborati nu de iataganul turcesc ci prin instaurarea regimurilor fanariote, astfel ca odata cu intrarea in scena a lui Petru cel Mare ciclul rusesc al postbizantului preia initiativa jocurilor geopolitice ale spatiului rasaritean. Pana atunci „factorul rusesc” inca nu trecuse cu jocul sau geopolitic de meridianul de 300 longitudine estica si de paralela de 450 latitudine nordica (arealul longutidinal al Europei subintinde practic circa 450, din care 300 longitudine estica, arealul longitudinal al Rusiei cuprinde restul de 1500 longitudine estica, suprapunandu-se in mare masura heartlandului eurasiatic, mai precis, Eurasiei central-nord-estice) . Rusia era, mai degraba, o „arie externa” cu „centrul in sine insasi”, un altceva. Paralel cu [acest ciclu] s-a format conceptia poporului rus ca „popor ales”.

Ce putem adauga acestor idei? Sa pornim de la cateva constatari. Cu Petru cel Mare in Rusia si cu Pacea de la Westphalia in Occident se schimba peisajul geopoliticii spirituale a Europei. In Rusia, accentul se muta de pe institutia Patriarhatului Moscovei pe Sinod (infiintat la Petersburg). Linia laica si cea eshatologica se despart. Chestiunea este foarte atent examinata de catre Dughin el insusi.

In Occident modelul catolic traditional lasa loc consolidarii statelor natiuni. Lumea ortodoxa n-a alunecat toata sub controlul fanariotilor („a clerului grecesc de sub supunerea Constantinopolului”, in acceptiunea lui Dughin). In sec. al XIX-lea, lupta pentru independenta nationala face din popoarele sud-estului, subliniaza Dughin, popoare de concurenta intre tendinta rusofila si tendinta fanariota. Cat priveste Rusia, aceasta intra in ceea ce Dughin a numit perioada ei petersburgheza, cu trasaturile urmatoare:

Petru cel Mare creeaza „statul petersburghez”, separat de ortodoxia rusa;

Apare protestantismul, care va influenta reformele lui Petru cel Mare;

Protestantismul era impartit intre luteranismul prusac (concentrat in statul prusac, fondat pe critica Vaticanului de pe premisele Noului Testament, „reproducand pretentiile Ortodoxiei fata de Catolicism”) si calvinismul anglo-elvetiano-olandez (devenit religie de stat in Anglia, bazat pe criticarea Romei de pe pozitiile Vechiului Testament);

Insa, in vreme ce in Occident, catolicismul merge pana la capat si cedeaza pozitia „statelor-natiuni”, in Rusia, Romanovii se opresc la jumatate, asemenea „modelului prusac”;

se declanseaza acum o incordare geopolitica: intre Rusia, Imperiul Austriac si Imperiul Britanic, in si prin care se exprima, de fapt, opozitia intre ortodoxie, catolicism (Austria) si ptotestantism (Anglia).

In acest spatiu de confinii au trebuit sa se descurce tarile romane. Acestea au folosit alte liniamente: uniatia, statul crestin voievodal, cosmologia euharistica (liturghia cosmica) sau „crestinismul cosmic” fara de sprijinul unui „stat soteriologic”. Rusia avea interese comune cu Austria contra Imperiului Otoman si diferite de Anglia (care sustinea Imperiul Otoman). Formula lui Petru cel Mare va altera „doctrina poporului ales” si soteriologia celei de-a treia Rome (interesele politice devin predominante fata de cele religioase), ne spune Dughin; factorii religiosi sunt folositi mai mult ca pretext pentru manevre politice. Sunt cateva aspecte pe care nu le putem ocoli drept marginalii la cartea profesorului de la Moscova. Vom constata, mai intai, ca in spatiul rasaritean aparuse, intre timp, o formula de gandire concurentiala la cea „petrinica” si anume formula „movileana”, care punea pe locul din fata ideea de „confluenta” a diverselor spatii europene, nu de „confinii” intre acestea.

Petrinismul si movileanismul sunt doua doctrine sociologico-politice reprezentative ale ortodoxiei in chestiunile relatiilor occidentalo-rasaritene: una merge spre „pseudo-morfoza” (petrinismul), cealalta spre sinteza (movileanismul), spre sinergie noopolitica. Aceasta distinctie a fost operata, intai, de reputatul istoric al spiritualitatii rasaritene, Dan Zamfirescu. Dar sa retinem cateva consideratii asupra relatiei dintre popoare si dreptatea lui Dumnezeu, in lumina textelor profetice ale Bibliei pentru a readuce in discutie perspectiva teologica asupra imperiului ca organism soteriologic inaugurata de catre profesorul Dughin. Vom discuta, dintr-un unghi biblic, relatia dintre chemarea popoarelor si iconomia lui Dumnezeu, cautand intelesuri complementare la cele derivate din explicatiile savantului rus (asupra raportului dintre chemarea poporului rus si voia lui Dumnezeu). Chestiunea se incadreaza in teoria fenomenelor asincrone pe care am schitat-o in „Noopolitica”, o carte a mea din 2005, mentionata deja.

Profetiile asupra neamurilor

Biblia contine un filon profetic aparte pe care comentatorii l-au delimitat ca atare, in care sunt date lamuriri asupra fenomenelor asincrone la scara neamurilor si a raporurilor acestora cu imperiul. Este vorba despre „Profetiile asupra neamurilor” care la Ieremia capata o pondere extraordinara, dar nu lipsesc nici la ceilalti profeti. Sigur ca este vorba, in principal, despre neamurile sau popoarele Vechiului Testament, nu de cele moderne, dar acest corpus profetic alcatuieste un tablou noologic de importanta perena si de relevanta metodologica pentru orice stiinta de „avertizare timpurie” (early warning) asupra unor dezastre colective, cert legate de tabloul pacatelor si de interventia purificatoare, nu pedepsitoare, a lui Dumnezeu.

Putem vorbi, iata, despre fenomene care decurg din interventia divina in desfasurarea istoriei si deci in modelarea spatiilor colective de viata, fenomene care au caracter asincron fata de timpul istoric propriu-zis, adica se situeaza in timp dar nu decurg din cele petrecute pe firul timpului, din imanenta spatiului si a timpului istoric. O geopolitica a fenomenelor asincrone ar evidentia impletirea determinismelor timpului istoric cu indeterminismele istoriei, cu cele care depun marturie peste timp asupra interventiei directe a puterii lui Dumnezeu in cadrul manifestarilor colective pe toata scara lor, aratandu-ne cata vanitate si subtirime se afla in trufia puternicilor zilei care se cred fauritorii destinului omenesc.

Geopolitica factorilor asincroni si a fenomenelor care poarta acest caracter este, oricat ar parea de neobisnuita sintagma, o geopolitica a interventiei lui Dumnezeu in istorie, ca puterea cea mai semnificativa dintre toate puterile. O vom numi cu un termen special, noopolitica, un termen compus din grecescul nous, care inseamna spirit (pur) si polis care inseamna cetate, ceea ce, prin compunere, ne da o denotatie noua si anume: cetatea modelata de puterea spiritului, noopolis-ul sau orasul ceresc (Ierusalimul ceresc) care este asincron fata de metropolis, adica fata de puterea marelui oras pamantesc, marea metropola.

Despre aceasta putere vorbeste cu avertisment profetul: „O, fiica a Egiptului, ce inca stai acasa, gateste-ti strai de instrainare, caci Memfisul va fi intru totul pustiu si «Vai!» se va chema”[2]. Cu cat ar fi mai legitim sa vorbim despre geopolitica feluritelor entitati edificate de om, precum statele, imperiile, sistemele mondiale etc., si sa nu vorbim despre o geopolitica a acelorasi entitati, ca entitati in care se cuprinde, intr-o forma sau alta, interventia proniatoare a lui Dumnezeu in istorie, adica despre geopolitica noologica, sau, cu termenul propus aici, despre noopolitica, ceea ce, ad ultimum, este o geopolitica a factorilor asincroni si a fenomenelor adiacente acestora? De ce sa acordam mai mult credit teoriei lui G. Parker, de pilda, asupra statelor de dominatie, deci asupra imperiilor, decat profetiilor lui Daniel asupra imperiului, care se constituie in fundamentul cel mai durabil al unei „stiinte” a imperiilor, valida peste epoci si spatii geografice?

D. Cantemir a valorificat in studiul sau asupra imperiilor, cerut de catre Petru cel Mare, tarul rusilor, tocmai viziunea si ideea lui Daniel asupra imperiului, oferindu-ne primul studiu geopolitic cu fundamentare scripturistica din cultura lumii, dedicat marilor sisteme sau, cum spunem azi, sistemelor mondiale. Studii de geopolitica noologica au dat si arabii mai inainte, dar nu pe o fundatie scripturisica. In acest curent se inscrie si tentativa lui Dughin de a oferi o teorie a imperiului ca instrument divin, deci ca organism soteriologic, in si prin care lucreaza factori asincroni, o putere capabila sa restaureze justitia divina a popoarelor (parte a conceptiei lui Dughin cu care putem dialoga, pana la pragul in care functia aceasta restauratoare este citita ca o functie eliberatoare aflata direct in serviciul Cuvantului, ceea ce este prea mult si cert in afara doctrinei apostolice a Bisericii crestine).

Acesta este motivul pentru care reluam aici in forma succinta, referirile la textele profetice asupra dezastrului neamurilor proorocit de catre profetii Vechiului Testament. In viziunea profetilor, dezastrul trebuie citit pe ecranul unui proces de purificare nu de pedepsire. Dezastrul urmeaza pacatelor, el nu este urmarea directa a vointei lui Dumnezeu (caci invoirea la pacat este in afara voii lui Dumnezeu si inlauntrul vointei exclusive a pacatosului), iar interventia lui Dumnezeu se manifesta sub forma curatiilor pe care un neam le dobandeste, fara de care nu exista salvare de la aceste dezastre, incat Dumnezeu nu intervine cu urgia nenorocirilor, care vin de la pacate si degenerare colectiva, ci cu darul curatiei, tot la scara colectiva, ca fiind singura salvatoare. Sigur ca in vechime dezastrele de o asemenea proportie nu puteau fi duse la implinire decat printr-o masinarie militara, dar aceasta nu este singurul mijloc prin care poate fi adus dezastrul nimicitor in mijlocul neamurilor, al popoarelor „in toata plinirea lor”, cum se traduce in varianta jubiliara din Septuaginta.

Ce e de retinut, ca relevanta metodologica, in „profetiile asupra popoarelor” din tabloul profetic al lui Ieremia? Mai intai exigenta metodologica de a examina chestiunea la scara lumii nu a unui singur popor. Un popor trebuie cercetat in mediul lumii sale, fiindca numai asa se compune tabloul de referinta, oglinda in care se poate citi corect atat dezastrul cat si interventia proniatoare a lui Dumnezeu. In al doilea rand, trebuie identificata forta in si prin care se propaga dezastrul in viata popoarelor in cadrul (inlauntrul) lumii lor. Ceea ce este de sesizat in compozitia acelei forte este dualitatea ei: in ea se compun forta distrugatoare care vine de la masivitatea gramezii pacatelor si forta purificatoare, care vine din afara procesului, de la Dumnezeu.

Este partea asincrona in cadrul procesului ruinator, care altfel ar aduce doar declinul si nimicirea. In al treilea rand si deci a treia exigenta, care se desprinde din analiza profetica a lui Ieremia (si a oricarui text de profetie asupra neamurilor), este exigenta de a recompune tabloul lumii in si din perspectiva caracterului de „forta reintegratoare” a acelui „proces” care atrage in albia lui neamurile cu o putere care pe unele le distruge intr-un mediu, insa, in care se compune virtual sansa purificarii. Distrugerea survine inlauntrul unui proces reintregitor care in profetiile lui Ieremia este cucerirea de catre Babilon a lumii vechi.

Se constituie astfel iluzia ca forta care aduce salvarea este din lume, este o putere temporala, in genul imperiilor, al unei ideologii etc. In realitate aceasta putere din lume aduce o pace impusa, un tip de ordine bazata pe subordine. Adevarata salvare vine din recompunerea (restaurarea) interioara a celor cazuti, adica din masiva purificare de pacatele si rautatile care au adus dezastrele. In al patrulea rand, tabloul profetic ridica exigenta de a citi in orice reintegrare un subproces distrugator care este, de fapt, esenta acelei reintegrari. Ea vine asupra neamurilor pe care le incorporeaza dar le si provoaca distrugeri.

Un proces cum este cel al „integrarii europene” de azi are si el acest dublu caracter: el vine asupra popoarelor ca proces de incorporare si deopotriva ca subproces de distrugere, iar pe alocuri el este chiar nimicitor. Daca inlauntrul acestui proces integrator nu s-ar manifesta un subproces purificator, asincron, care este marturia interventiei divine in istorie, el ar pastra doar sensul distructiv, ar deconstrui totul fara a fi capabil sa reconstruiasca. Se iveste, iata, posibilitatea de a inlatura iluzia, amagirea ca salvarea vine de la o forta din lume, cum ar fi astazi, de pilda, Occidentul, puterile occidentale etc.

In realitate de la acestea vine numai dezintegrarea entitatii incorporate, silita sa asculte de un cod nou de ordonare si deci de o noua structura organizatoare, care poate fi un imperiu, o economie, o ideologie, cum a fost bolsevismul in cadrul sistemului comunist. Cand aceasta noua structura organizatoare este lipsita de puterea ziditoare asincrona, ea aduce dupa sine silnicie, injustitie colectiva, nimicire, alienare colectiva, uzurparea dreptului popoarelor la exercitiul proprietatii identitare.

In fine, a cincea exigenta este de a citi atat integrarea cat si distrugerea ca fiind niste fenomene sociale totale, care antreneaza totul in iuresul lor: barbati, femei, copii, batrani (deci toata gama demografica) si, deopotriva, vechea slava a acelor popoare, miturile, religiile lor etc.; deci toata sociopolitica si toata noologia lor.

In toate acestea, si aceasta este regula a sasea, trebuie sa citim, ca element axial, particularitatea ca procesul respectiv contine in el faptul cel mai puternic si singurul purtator de speranta si de salvare si anume interventia lui Dumnezeu. Aceasta interventie este continuta in toate „intamplarile” acestea teribile si ceea ce precumpaneste nu este sensul distructiv ci sensul purificator, singurul care face comprehensibil intregul tablou care altfel pare cu totul absurd. In toate fetele dezastrului profetul citeste fetele pacatului care atinsese proportii colective adica deja destramase noos-ul neamului respectiv, nomosul popoarelor incat ceea ce de fapt le aduce distrugerea nu este pur si simplu „vointa pedepsitoare a lui Dumnezeu”, ci „efectul daramator al pacatului care s-a intins si a cuprins toate popoarele acelei lumi”.

Asa se face ca Nabucodonosor, cuceritorul si invadatorul acelei lumi si „eroul” timpului pofetic, este infatisat de profet ca „avand un mandat de la Domnul” si de aceea el implineste acest mandat fara mila, incat daca mila intervine, vocea profetului devine cremene si blestem: „O, blestemat este omul care face// cu nepasare lucrurile Domnului // si sabia si-o tine in teaca nu in sange”.[3]

Sabia aceasta poarta in taisul ei vointa purificatoare fiindca desi ea implineste „pieirea” neamurilor, nu ea este aceea care le-a provocat degradarea, incat neamurile s-au daramat ele singure prin caderea in pacate si idolatrie si sabia vine doar spre a curati si spre a cauteriza rana adusa sufletului de pacat, ca singura cale salvatoare reala. Tabloul arata o atitudine nemiloasa fata de corpul coplesit de pacate al popoarelor („corpul demografic”), care a adus in primejdie de moarte sufletul popoarelor, incat singura sabia mai poate cauteriza rana sufletului.

Ea loveste nemilos trupul imbolnavit si astfel pregateste o rezidire a trupului pentru un suflet eliberat. Imperiul, insa, nu-l si rezideste, cum s-ar putea subintelege printr-o extensie a ideii salvatoare datorata teoriei imperiului ca organism soteriologic. Imperiul participa la marele plan eshatologic, dar nu poate rezidi fiinta cazuta a popoarelor. Aceasta operatiune este una din interior, savarsita prin biserica, mai precis prin poporul din Biserica lui Dumnezeu. De aici si importanta coplesitoare a rezidirii templului la evrei si toata marea desfasurare a tensiunii dintre Biserica invizibila si Biserica vizibila in corpusul de practici si de credinta a tuturor crestinilor.

Cantarul pacatelor colective

Acesta este sensul avertizarii profetice, partea luminoasa a „profetiilor asupra neamurilor: sufletul eliberat”. Altfel istoria este absurda, nu are nici un sens, caci dezastrele ca atare n-ar avea sens renovator, ci doar inteles natural, de pure catastrofe. Ieremia ne invata ca popoarele trebuie sa citeasca in asemenea dezastre semnul luminator asupra caii care elibereaza sufletul si care este calea intoarcerii la Dumnezeul adevarat si deci la Renascatorul adevarat. Intregul tablou al doxologiei lui Ieremia cuprinde aceasta „certare a poporului”, acest dialog cu poporul ratacit, care este certat ca a gresit, a pierdut calea catre Dumnezeul adevarat si astfel si-a provocat el singur dezastrul.

Capitolul 44 din Ieremia este cutremurator in acest sens si pe deplin edificator. Iata doar cateva extrase (versete) ilustrative din acest capitol: „Asa grait-a Domnul, Dumnezeul lui Israel: Voi ati vazut toate relele pe care Eu le-am adus asupra Ierusalimului si asupra cetatilor lui Iuda; si iata, ele sunt pustii, fara locuitori, din pricina rautatilor lor, pe care ei le-au facut pentru ca sa Ma intarate mergand sa arda tamaia unor dumnezei straini, pe care nici ei si nici parintii lor nu i-au cunoscut. Dar Eu vi i-am trimis pe servii Mei, profetii, dis-de-dimineata, zicand: – Nu faceti fapta aceasta spurcata pe care Eu am urat-o! Si nu M-au ascultat si auzul nu si l-au plecat ca sa se intoarca de la rautatile lor, asa incat sa nu mai jertfeasca la dumnezei straini. Astfel mania Mea si urgia Mea au cazut si s-au aprins in portile lui Iuda si pe ulitele Ierusalimului…”[4].

Este cat se poate de evident cantarul pe care pacatele poporului l-au aplecat spre panta dezastrului caci relele sunt aduse asupra poporului de pacatele lor, in frunte cu cel mai mare, cu pacatul idolatriei. Acesta a adus suferinta si catastrofa, iar in aceasta „balanta” Dumnezeu pune vointa Sa de vindecare, mania Sa purificatoare, adica „eliberarea sufletului” intemnitat de pacate, de trupul si de mintea intunecate de pacate, cazute in “nesimtirea cea impietrita”, cum va spune Sf Ioan Gura de Aur in rugaciunile lui.

„…Si iata ele (cetatile) sunt pustii din pricina rautatilor lor”, zice Domnul prin cuvantul profetului. „De ce faceti voi astfel de rautati impotriva sufletelor voastre? Sa fie taiati dintre voi om si femeie, prunc si sugar din mijlocul lui Iuda, asa ca nimeni dintre voi sa nu ramana, sa Ma intaratati cu faptele mainilor voastre arzand tamaie unor dumnezei straini in tara Egiptului, in care ati intrat s-o locuiti”[5].
(Oare n-au savarsit popoarele Rasaritului pacatul idolatriei comuniste, pentru ca, mai apoi, din ziua eliberarii lor sa se arunce cu voluptate in robia celei de-a doua idolatrii, cea consumerista, pe care au imbratisat-o in „tara Egiptului”, in noul Egipt de astazi care este Occidentul, tot atat de bogat, de rafinat, ezoteric si decazut ca si cel vechi).

Cum arata comentariul IPS Bartolomeu, „disparitia totala (fara nici un fel de „ramasita” regeneratoare) este ultima consecinta a divortului dintre Israel si Dumnezeul sau”[6]. Dialogul Profetului cu Poporul este extraordinar si unic in cultura lumii. E de observat, in treacat, ca Profetul se adreseaza poporului prin chemarea divina, in numele Domnului, adica la chemarea lui Dumnezeu, nu a vreunei autoritati temporale, cum ar fi regele sau dregatorii. Cu acestia va intra in conflict, de la ei va primi inchisori, dar Cuvantul adevarului nu i-l vor putea suprima. In unele versete, profetul atinge cu dialogul lui unele segmente ale poporului cum erau acele femei israelience din Egipt care cazusera in pacatul idolatriei: „Atunci toti barbatii lor care stiau ca femeile lor jertfesc tamaie altor dumnezei, precum si femeile si-ntregul popor care locuia in tara Egiptului in Patros, i-au raspuns lui Ieremia, zicand: – Cat despre cuvantul pe care tu ni l-ai grait in numele Domnului, noi nu te vom asculta.

Fiindca noi vom face negresit tot (dupa) cuvantul care va iesi din gura noastra: sa ardem tamaie pentru regina cerului (Astarte, Istar, zeita amorului si a fertilitatii in mitologia babilonica, n.n. IPS Bartolomeu) si sa-i turnam libatii, asa cum am facut noi si parintii si regii nostri si dregatorii nostri in cetatile lui Iuda si pe ulitele Ierusalimului si am fost satui de paine si ne-a fost bine… Atunci Ieremia a raspuns intregului popor, barbatilor tarii, si femeilor si intregului popor care-i raspunsese intorcandu-i vorba, zicand: – Credeti voi ca Domnul nu Si-a adus aminte de tamaia pe care o ardeati in cetatile lui Iuda si pe ulitele Ierusalimului, voi si parintii vostri si regii vostri si dregatorii vostri si tot poporul tarii? Credeti ca ea nu s-a suit la Inima Lui?

Dar Domnul nu v-a mai putut suferi din pricina rautatilor faptelor voastre si din pricina uraciunilor pe care le-ati facut; asa se face ca tara voastra a devenit o intindere pustie si de necalcat, un blestem a devenit, asa cum este astazi (…) pentru ca glasul Domnului nu l-ati auzit si-ntru poruncile Lui si-n legea Lui si-n marturiile Lui n-ati umblat, de aceea v-au apucat relele acestea” (Ir 44, 21-23). Oare nu se aud cuvintele profetului azi dinspre fruntariile „lumii noastre”, ale Rasaritului si Apusului deopotriva?!

Glasul Domnului, Legea Lui, poruncile Lui, marturiile Lui, acestea toate au fost puse pe cantar de pacatele poporului si cand aceste pacate au cantarit in trupul si-n sufletul poporului mai mult decat cele ale Domnului, consecinta a fost dezastrul poporului si chiar atunci Dumnezeu le-a trimis un ultim semn de bunavointa si deci de mila: pe profeti. Cand nici cuvantul profetului, in care razbatea chemarea Domnului, n-a fost auzit, atunci si doar atunci a urmat dezastrul, urgia si prabusirea. Si oare n-ar putea sa stea aceste cuvinte rostite de profet in „Profetii impotriva Egiptului”[7] pe Stela de la hotarul oricarui popor? „O, fiica a Egiptului, ce inca stai acasa, gateste-ti strai de instrainare, caci Memfisul va fi intru totul pustiu si «Vai!» se va chema”[8].

Revenind la profetiile asupra neamurilor ale lui Ieremia putem spune ca acestea au in centru una dintre marile catastrofe etnologice ale lumii al carei centru era la vremea aceea in Orientul Apropiat. Practic, in vremurile profetului Ieremia dispar un numar de popoare de pe fata pamantului, iar aceasta disparitie se petrece inlauntrul unui unic proces de incorporare sau de integrare, unul si acelasi cu marile cuceriri ale lui Nabucodonosor, „biciul lui Dumnezeu”.

Ce se intampla, istoriceste vorbind? Pe de o parte se petrece decadenta imperiului asirian si pe de alta ascensiunea imperiului neobabilonian. Procesul incepe cu regele Neobopolasar (625-605 i.Hr.), care distruge din temelii cetatea-capitala a ninivitenilor, Ninive (612) incat la 609 i.Hr. imperiul asirian iese definitiv din istorie. Poporul acesta, practic, dispare si din neamul ninivitenilor nu mai ramane decat marturia invataturilor. Cu urmasul acestui prim rege neo-babilonian, Nabucodonosor, incepe practic seria marilor dezastre etnologice ale antichitatii neamurilor semite. „Dupa ce cucereste Siria, la 597, Nabucodonosor cucereste Ierusalimul si dezlantuie prapadul asupra neamului si regatului lui Iuda. Profetiile lui Ieremia sunt confirmate una dupa alta, fiindca dupa 587 Nabucodonosor porunceste deportarea in masa si incepe astfel „marea captivitate babilonica a Evreilor”.

La doar o luna este daramat templul de pe muntele Sion (practic, captivitatea babilonica va dura 70 de ani, incepand de la 597 cand se efectuasera primele deportari)”[9]. Oare este intamplatoare daramarea templului? Desigur, nu. Cand insa poporul are templul in sufletul lui aceasta nenorocire a daramarii templului nu aduce si daramarea sufletului. Daca insa poporul nu are templul in suflet, atunci rezultatul unor asemenea dezastre va fi pierirea poporului respectiv, nimicirea lui totala.

Tot acum cad celelalte regate si popoare, toate prevestite de Ieremia. Cade Egiptul (vezi cap. 6 din Ir, „Profetie impotriva Egiptului”), urmeaza „cei din samanta altor neamuri”, care sunt asimilati de interpreti filistenilor, enachimii (urmasii lui Enac), apoi moabitii („Pentru Moab nu-i nici o vindecare… Veniti sa-l retezam de printre neamuri!. Si el va inceta sa mai existe”, conchide Profetul in cap. 48, versetul 2). Dezastrul se dezlantuie cu furie mai mare asupra neamurilor amonitilor (alt trib semitic), asupra neamurilor edomitilor, locuitori in Idumeea, elamitii, triburile arabe ale Chadarului, acum cade Damascul si, in fine, Ieremeia prooroceste insasi caderea Babilonului si, deci, sfarsitul caldeenilor, cei ce incadreaza in ascensiunea lor toate dezastrele intermediare. Totul este ca un arc de caderi, de catastrofe etnologice nemaiintalnite pentru un interval atat de scurt totusi.

Insa dezastrul nu se dezlantuie decat de la un prag incolo, dupa ce faradelegile din poporul ales, necredinta lui, neascultarea lui la chemarea profetului si deci a Domnului ating proportii insuportabile in fata lui Dumnezeu, adica dupa ce poporul ales nu-si mai tine locul lui in fata lui Dumnezeu.

Atunci se strica echilibrul dumnezeiesc al lumii, randuiala facuta de Dumnezeu prin legamantul sau cu poporul ales si doar atunci este atins pragul dezlantuirii catastrofelor in lant si nu doar asupra poporului lui Dumnezeu, ci si asupra celorlalte care compun fundatia si arcul acelei lumi. („Vai noua, ca ziua s-a plecat, ca umbrele zilei subtiri se topesc”, zice profetul in cap. 6, versetul 4, consemnand pragul la care balanta pacatelor a facut sa se incline teresia zilei spre intunericul noptii).

Din acel moment „istoria e ca un tavalug, suferinta devine generala”[10]. „Asculta pamantule: Iata, asupra acestui popor Eu voi aduce rele – roada razvratirilor – pentru ca ei n-au luat aminte la cuvintele Mele, iar Legea Mea au lepadat-o”[11].

Domnul Insusi, in cuvintele profetului, lamureste si ce va fi si de ce va fi astfel: fiindca, zice Domnul, „ei n-au luat aminte la cuvintele Mele si Legea Mea au lepadat-o”, iar cele ce urmeaza, toate relele si nenorocirile sunt „roadele razvratirii lor”, zice Domnul. Cap 2-11 din Ieremia sunt lamuritoare pentru intelesul real al „raului” rostogolit asupra „poporului”. Cap. 2 ne vorbeste despre poporul „nerecunoscator” si in consecinta pedepsit. („Ce greseala au aflat in Mine parintii vostri de s-au indepartat de Mine si s-au luat dupa desertaciuni si s-au facut netrebnici? Si n-au zis: – Unde este Domnul, Cel ce ne-a scos din tara Egiptului, Cel ce ne-a calauzit in pustie (…). Dar Eu v-am adus in Tara-cea-Verde (…) voi ati intrat si Mi-ati pangarit pamantul, iar mostenirea Mi-ati facut-o uraciune”[12]). Cap. 3 ne vorbeste despre „necredinta poporului”, cap. 5 este o desfasurare de tonuri si nuante ale tristetii divine la vederea pacatelor si ratacirii poporului („In vremea aceea i se va spune acestui popor si Ierusalimului: Exista un Duh al ratacirii prin pustie; Calea fiicei poporului Meu nu duce la curatie si nici la sfintenie”[13]).

La tema „duhului ratacirii prin pustie” ne intampina notarea IPS Bartolomeu care spune: „experienta celor patruzeci de ani ai ratacirii lui Israel prin pustie, presarati cu razvratiri idolatre, pare sa fi lasat in subconstientul acestui popor un anume duh al nesupunerii, ca un model dobandit printr-o boala lunga”. Desigur, s-ar putea cauta in istoria popoarelor perioadele ratacirii lor prin desertul intoarcerii din robie cum se intampla cu popoarele ortodoxe la iesirea din robia noului Egipt, al comunismului ateu si idolatru, cum se intampla cu popoarele Occidentului care inca ratacesc in pustia sufleteasca a celei mai urate idolatrii, aceea a consumerismului etc., idolatrie care a inceput sa cucereasca deja si sufletul popoarelor rasaritului dupa 1989.

Cap. 5 ne vorbeste din nou despre faradelegile poporului, care aduc navaliri si „pedeapsa spre indreptare” („fiindca ei nu cunosc calea Domnului sau judecata lui Dumnezeu”, rezuma profetul in 5,4. Si mai departe: „pentru ca ei si-au inmultit rautatile si-n razvratirea lor s-au intarit. Pentru care dintre acestea te voi ierta? Fiii tai M-au parasit – le spune Domnul prin cuvantul Profetului – si se jurau pe cei ce nu sunt dumnezei. Si i-au hranit pana la satiu, iar ei se prea-desfranau si-n casele tarfelor isi gaseau adapost. Cai innebuniti dupa iepe au devenit, fiecare ranchezau spre femeia vecinului sau. Oare pentru acestea nu voi pedepsi? – zice Domnul – si nu se va razbuna sufletul Meu pe un neam ca acesta?”[14]). Cap. 7 lamureste mai in adancime sursa raului si a nenorocirilor abatute asupra poporului lui Dumnezeu: „falsa inchinare”, idolatria („…si jertfe de bauturi au varsat pentru dumnezei straini ca sa-Mi starneasca Mie mania. Oare pe Mine ma starnesc ei? Zice Domnul: nu se starnesc oare, pe ei insisi, ca sa le arda obrazul de rusine?”[15]). Cap. 8 este un capitol de „plangeri si povete” care insotesc „instrainarea lui Israel” („Oare cel ce cade nu se intoarce? De ce oare s-a abatut acest popor al Meu in razvratire nerusinata si in propria lor voie s-au instapanit si n-au vrut sa se intoarca”?[16]).

„Si-n propria lor voie s-au instapanit // si n-au vrut sa se intoarca”, iata sursa raului si deci a nenorocirii: vointa omeneasca rupta de vointa lui Dumnezeu. Cand oamenii vor ceea ce nu este intru vointa divina apare fenomenul instrainarii colective, al carui rod suprem este „omul autonom”, „poporul autonom”, care se incred in ei mai mult ca-n Dumnezeu, ba traiesc chiar fara de Dumnezeu.
„Inteleptii s-au dat de rusine, s-au descumpanit si s-au prins, fiindca au lepadat cuvantul Domnului. Ce intelepciune este intru ei?”[17].
Daca nu au cuvantul Domnului, „ce intelepciune este intru ei?” Evident ca este „indrumarea raului”, abaterea, instrainarea.
Concluzia profetului in care se intareste cuvantul Domnului este ca o sentinta: „…de aceea caderea lor atunci cand cad este intreaga, iar la vremea cercetarii vor pieri, zice Domnul”[18].

Cap.9 infatiseaza „stricaciunea in Iuda” si „tristetea in Sion” aratand totodata „adevarata intelepciune” („ca toti se desfraneaza // ei, adunatura de tradatori”[19]. Desfranatii sunt „tradatori de Dumnezeu”, ne spune profetul. Teribil!)

„Minciuna, nu credinta-i stapana pe pamant; caci mers-au ei din rau in rau si pe Mine nu m-au cunoscut, zice Domnul”[20].
Examinati tabloul acestor lunecari si judecati de nu se potriveste tuturor vremurilor de stricaciune in popor, deci inclusiv acestora pe care le traim astazi: „Feriti-va fiecare de aproapele sau, in fratii vostri sa nu aveti incredere, fiindca fiece frate cu amagire va amagi si fiecare prieten cu viclenie va umbla. Fiecare-si va bate joc de prietenul sau; adevarul nu-l vor grai, limba lor s-a invatat sa spuna minciuni; de napastuit au napastuit, dar de-ntors n-au vrut sa se intoarca”[21]. La acestea toate profetul dezleaga spre popor povatuirea Domnului, „Ca glas s-a auzit in Sion: (…) Voi, femei, ascultati acum cuvantul Domnului // primeasca auzul vostru cuvintele gurii sale // si pe fiicele voastre invatati-le sa se tanguie // si fiece femeie sa-si invete vecina sa planga// Ca moartea s-a suit prin ferestrele voastre // in tara voastra si-a facut intrare // ca sa zdrobeasca pruncii de pe afara // si pe tinerii de pe ulite (…) Acestea zice Domnul: Inteleptul sa nu se laude cu a sa intelepciune // puternicul sa nu se laude intru a sa putere // iar bogatul sa nu se laude intru bogatia lui // ci intru acestea sa se laude cel ce se lauda: intru intelegerea si cunoasterea ca Eu sunt Domnul, // Cel ce face mila si judecata si dreptate pe pamant”[22]. Iata cat de raspicata este invatatura cu privire la sensul oricarui imperiu pamantesc; el este neputincios in ata maniei lui Dumnezeu si in calea pacatelor poporului, cu o neputinta care trece peste toata puternicia lui pamanteasca, peste toata faima lui se intrevede gloria din pulberea marilor si inspaimantatoarelor imperii nimicite si pe veci apuse.

„Cine este inteleptul care sa priceapa aceasta? Cel ce are-ntransul cuvant din gura Domnului”[23].

Lucrul tulburator in „Profetiile lui Ieremia asupra neamurilor” este finalul optimist. Caci neamurile totusi nu pier; ele trec, adica atunci cand arcul rascolirii lor si al distrugerii lor se rupe, ele se intorc asupra fortei care le-a livrat vanturatoarei istoriei, care, in timpul profetului Ieremia, era Babilonul: „Ca iata adunari de neamuri Eu ridic // din latura de miazanoapte // asupra Babilonului // (…) Si Caldeea va fi de prada (…) si tot cel ce va trece prin Babilon // se va uita cu tristete // si va fluiera de toate ranile lui”[24].

Caderea Babilonului este o scriere neintrecuta ca vigoare a profetiei asupra cetatii care se curma si cade lasand pe urmele ei pulberea sau nimicul. Este cea mai teribila viziune asupra zadarniciei maretiei imperiilor, asupra nimicului interior al oricarei metropole ridicata pe slava lumeasca („si nu vor lua din tine o piatra unghiulara // zice profetul, sau o piatra de temelie // caci pustiu vei fi pe totdeauna // zice Domnul”[25]).

Poporul cuviincios: asincronia modelului etnospiritual

La toti profetii se aduce in lumina din „unghiul cel inalt” al lui Dumnezeu, conditia creationala fixata la Geneza pentru popoare de catre Insusi Creatorul: „poporul cuviincios”. Acesta nu-L pierde pe Dumnezeu caci e ferit de trufia care l-ar duce la idolatrie. El este prototipul modelului national si argumentul peremptoriu al asincroniei acestuia. Sofronie (cel chemat la profetie la 622) este cel ce ne-o spune raspicat: „Atunci in ziua aceea (…) Iti voi sterge trufia ta cea plina de dispret, ii spune Domnul prin profetul sau cetatii Ierusalimului, si nu te vei mai preamari // in muntele cel Sfant al Meu // Si voi lasa intru tine // un bland, cuviincios popor”[26]. Acesta este poporul iubit de Dumnezeu si el va fi lasat intru Ierusalim sa vietuiasca, altfel spus acest tip de popor intruneste atribute asincrone. Este, desigur, o profetie asupra poporului lui Iisus, adica neamul cel innoit, caci acesta este drept, bland, cuviincios, smerit, iubitor si el va mosteni pamantul, deci el va fi asezat intru Ierusalim (nu in Ierusalim, ci intru orasul sfant, intrucat prin nasterea si invierea Domnului acesta a devenit Centrul lumii in ultima cultura axiala a pamantului).

„… Si cei ramasi ai lui Israel // se vor teme de numele Domnului si nu vor face nedreptate // si nici vor mai grai desertaciuni si-n gura lor nu va mai fi o limba-nselatoare”[27]. Este evident ca versetele 14-20 sunt toate pe tema „Bucura-te Noule Ierusalime”, caci sunt toate profetiile acestuia. Si nu intamplator profetind bucuria aceasta, Sofronie „este singurul autor vrechitestamentar care foloseste verbul kataterpo = a (se) incanta”, cum subliniaza IPS Bartolomeu in nota sa la Sofronie 3,14: „Bucura-te foarte, tu, fiica Sionului, vesteste cu glas mare, tu, fiica Ierusalimului! Din toata inima te veseleste // fii plina de’ncantare, tu fiica Ierusalimului!”.

Axa acestor versete este aceea a lucrarii iubitoare si innoitoare a Domnului intru cei ce vor mosteni Ierusalimul si aceasta lucrare este innoitoare:

„In vremea aceea, Domnul ii va zice Ierusalimului: Indrazneste, Sioane, mainile tale sa nu slabeasca ! // Domnul Dumnezeu e-n tine// Cel Puternic te va mantui // El peste tine va aduce veselie // Si-ntru iubirea Sa te va-nnoi”[28]. Si mai departe: „Iata ca-n vremea aceea – zice Domnul – de dragul tau // Eu voi lucra-ntru tine”[29].

Eliberarea nationala a popoarelor ortodoxe

Una dintre temele de interes ale studiului geopolitic al lui Dughin este aceea a eliberarii nationale a popoarelor ortodoxe, miscare pe care Dughin o asimileaza marelui proces de expansiune a imperiului soteriologic rusesc, interpretare care intra in conflict, evident, cu geopolitica statului national zidit pe umerii poporului crestin. Factorul religios a jucat, desigur, un rol insemnat in eliberarea de turci, dar de aici si pana la asimilarea celor doua procese (eliberarea popoarelor si afirmare imperiului soteriologic) este un drum lung. Sa retinem, deocamdata, factorii eliberarii in lumina analizelor lui Dughin:

– degradarea puterii politice a turcilor (la care a contribuit si iluminismul si Franta curentelor moderniste);

– agentii rusi si-au concentrat eforturile in Grecia si Balcani spre a sustine pretentiile ortodocsilor;

– renasterea religioasa a popoarelor ortodoxe: complex de idei nationaliste, presimtiri mesianice de caracter eshatologic, mistica nationalismului etc. La acestea se adauga fenomenul megalo-ideilor:

– apar conceptiile geopolitice ale Greciei Mari, Bulgariei Mari, Serbiei Mari, Romaniei Mari etc.

– Grecia nazuia sa recucereasca teritoriile grecesti de la Turci si sa edifice Noul Bizant, sa restaureze puterea imperiala si suprematia Patriarhului Constantinopolului. Aceasta conceptie s-a numit Megalo-Idee (Marea Idee), remarca Dughin.

Realizarea Marii Idei s-a izbit de interesele geopolitice ale altor popoare ortodoxe. Grecia isi va cuceri statul independent la 1830 si isi dublase teritoriul la 1913 in urma razboaielor balcanice. Ei cereau anexarea Macedoniei, Thraciei etc.

Apogeul Megalo-Ideii a fost eliberarea Constantinopolului (Istanbul) de sub turci. Turcia lui Ataturk i-a zdrobit pe greci si a fortat populatia greaca din Anatolia sa se stramute pe pamanturile grecesti. „Fanariotii si patriarhul Constantinopolului n-au salutat lupta de eliberare a grecilor, caci caderea turcilor a fost catastrofala pentru suprematia spirituala a fanariotilor”. De aceea „nationalismul grecesc si Marea Idee au fost promovate initial de organizatii secrete de tip masonic, in care rolul cel mai important l-au avut agentii de influenta rusi si adeptii iluminismului francez”. Sa sintetizam ideile lui Dughin in aceasta chestiune:

Apogeul Megalo-Ideii: caderea Constantinopolului;

Razboiul Turciei lui Ataturk cu Grecia Megalo-Ideii;

Fanariotii si Constantinopolul versus miscarile de eliberare nationala;

Rolul organizatiilor masonice in miscarile de eliberare nationala.

Tot acum, subliniaza Dughin, se afirma ideea „Serbiei Mari” fondata pe precedentul statului balcanic imens din secolul al XVI-lea. La 1815 sarbii obtin o oarecare independenta sub Obrenovici si Caragheorghievici (acestia romani de origine). La 1903, Obrenovicii au fost inlaturati (cu participarea serviciilor rusesti) si Serbia merge pe linia pro-rusa. La 1920 – pe timpul Caragheorghevicilor – a fost creata Iugoslavia, o zona cu tensiuni si etnice si religioase.

Unele scapari ale lui Dughin la analiza Romaniei Mari

Eliberarea nationala si afirmarea spirituala a romanilor sunt procese pe care Dughin le plaseaza in contextul mai larg al dualismului geopolitic european, dar interpretarea sa capata un caracter sui generis. Latinismul este socotit o ideologie impusa de uniatie, iar ortodoxia este interpretata dupa un model de gravitatie spre Moscova. Romania Mare (dupa Dughin) s-a afirmat pe urmatoarele liniamente istorice:

eliberarea de controlul turcesc si rezistenta la politica fanariotilor;

tendintele uniate (supunerea Bisericii Ortodoxe fata de Vatican);

Biserica uniata era insotita de latinism (glorificarea originii romane, radacinile latine ale limbii, etc.);

Biserica greco-catolica era sustinuta de Austria, cea ortodoxa de Rusia;

fanariotii promovau o politica pro-turca;

„Ideea Romaniei Mari a avut un context ortodox univoc”;

„Nationalismul romanesc are un caracter anti-grecesc”;

„uniatia graviteaza spre Roma si Ortodoxia spre Moscova”.

„Regimul formal ateo-comunist a ocupat univoc pozitia Ortodoxiei subordonand acesteia, zice Dughin, confesiunile unite si supunand represiunii minoritatile catolice”.

Este cea mai semnificativa suprainterpretare din textul lui Dughin si ea decurge din ambivalenta analizelor sale dedicate statului ruso-bolsevic, in care profesorul Dughin este inclinat sa caute continuitati si mult mai putin o grava fractura a liniei istorice a Rusiei. Daca, in Romania, regimul formal ateo-comunist a „ocupat pozitia ortodoxiei subordonand acesteia confesiunile unite”, cum se explica atunci miile de preoti ortodocsi aruncati in puscarii, alungarea calugarilor din manastiri, martirologiul din temnitele comuniste?

Teza ca tinta regimului formal ateo-comunist a fost doar uniatia se afla intr-o stranie coincidenta cu teza Raportului Tismaneanu asupra comunismului, care formuleaza aceiasi idee cu privire la pozitia Bisericii Ortodxe in timpul regimului comunist, si ea nu corespunde logic si istoric desfasurarii fenomenelor, fiindca poporul uniat n-a venit in Biserica, ci a fost acolo, caci ritul celor doua confesiuni este acelasi, incat accesul greco-catolicilor la serviciile de cult ale Bisericii, legate de cele sapte taine, nu s-a izbit de nici o piedica din partea ierarhiei ortodoxe. Deci represiunea regimului formal ateo-comunist a fost antinationala si anticrestina (de ateizare completa si de suprimare a tuturor marilor valori national-crestine, in toata policromia confesionala a bisericilor.

Or sub acest aspect, ea a lovit deopotriva poporul rus, nu doar popoarele neruse, chiar daca Moscova devenise centru acelui imperiu neopagan). Daca ortodoxia este un fenomen de gravitatie spre Moscova, atunci de ce-au fost interzisi, in vremea ridicarii puternice a Moscovei rosii, Nae Ionescu si Nichifor Crainic, toti marii filosofi si doctrinari ai ortodoxiei, in frunte cu Pr. Staniloae, care impreuna cu grupul de la „Crinul Alb” au fost toti ortodoxisti si au fost intemnitati dimpreuna cu initiatorul grupului, calugar rus, refugiat tocmai din calea acelei Moscove de culoare rosie? Mai apoi, daca toate aceste fenomene s-ar fi redus doar la perioada de existenta a regimului formal ateo-comunist, atunci de ce a continuat atacul contra ortodoxismului dupa ’89? Nu cumva imperiul informal postcomunist este tot un imperiu anrtinational si anticrestin? Daca asa ar sta lucrurile, atunci, cu siguranta, Rusia crestina (mai putin imperiul) poate juca un rol insemnat in batalia pentru dreptatea popoarelor crestine. Aceasta ipoteza tine desigur de o geopolitica virtuala, adica de o stiinta a potentialelor geopolitice nu a vreunei actualitati etnopolitice, cu totul irelevanta intr-o atare desfasurare a lucrurilor. La unghiul interpretativ al profesorului de la Moscova s-ar putea adauga precizarile acestea:

Latinismul si ideea originii romane nu erau idei si ideologie uniate, ci idei si ideologie universale romanesti (nationale); accentele erau uniate, nu ideile. Incat estomparea accentelor nu reclama si alungarea ideilor;

ortodoxia nu graviteaza spre Moscova (cum nu graviteaza spre nici o capitala de pe pamant: aceasta este diferenta fata de papocezarismul apusean si de cezaro-papismul rasaritean), ci are propriul ei centru de gravitatie (eshatologie euharistica) si, in spatiul romanesc, se bazeaza pe o traditie voievodal-crestina, ceea ce nu inseamna ca Moscova sau Atena sau Bucurestiul nu sunt capitale ale ortodoxiei in sensul lor de capitale ale oecumenei ortodoxe, ci ca nici una dintre capitale n-ar putea deveni centru de gravitatie al ortodoxiei, ci loc de manifetare a legii sinergiilor noopolitice;

nationalismul romanesc va fi crestin (nutrit de primatul sufletului si de ritmul ortodox) sau nu va exista de loc.

Sa incheiem, in fine, referintele la geopolitica ortodoxiei, oprindu-ne in treacat la chestiunea Albaniei ortodoxe pentru a inlatura alte posibile ambiguitati intr-o chestiune atat de insemnata ca cea la care ne referim.

Albania ortodoxa si cateva concluzii

Albanezii sunt patru ramuri: suniti (albanezi turciti), restul sunt albanezi bectasi (sufiti), albanezi catolici si albanezi ortodocsi. In privinta albanezilor, Dughin inclina spre acelasi tip de suprainterpretare care vede in ortodoxie mai degraba un fenomen de geopolitica a ortodoxiei rasaritene de gravitatie ruseasca si mai putin unul de sinergie geopolitica rasariteana. La 1918, precizeaza Dughin, episcopul ortodox Fan Hali a devenit primul conducator ortodox (sustinut de Rusia). Opozitia lui erau nu atat catolicii cat clerul grecesc ortodox din Albania (acelasi dualism greco-rusesc, de data aceasta reflectand o situatie din teren). Fan Hali, cu orientare pro-rusa, a fost inlaturat de regele Ahmed Zogu. Dupa sovietizare, Biserica Ortodoxa a fost sustinuta de stat (comunist) si abia dupa 1967, prin devierea maoista, Albania s-a declarat „primul stat ateu din lume” persecutand credinciosii de toate confesiunile.

La toate aceste interpretari care citesc in ortodoxie semnele gravitatiei geopolitice spre Rusia si in perioada primara a statului comunist un moment de sustinere a bisericilor ortodoxe s-ar putea formula urmatoarele intampinari:

De ce au fost reprimati ortodocsii rusi?

Oare n-a fost Rusia sovietica primul „stat ateu din lume” si deci n-a fost orientarea anticrestina funciarmente legata de statul ruso-sovietic?

Cum s-ar putea impaca doua teze care se bat cap in cap: teza ca ascensiunea statelor ateizate prin comunism si prin elitele bolsevizate si teza ca un atare stat in chiar ascensiunea sa l-a slujit pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, sprijinind bisericile Sale?

Dincolo de intampinarile punctuale la cele doua chestiuni din analiza geopolitica a lui A. Dughin, ramane impresia pe care ti-o procura lectura acestei carti : este una dintre analizele de mare cuprindere a lumii din perspectiva ruseasca. Incadrarea studiilor geopoliticianului rus este dificila chiar daca unghiul dominant este acela al geopoliticii. Autorul nu este mai putin un filosof si deci un foarte subtil cugetator asupra conditiei lumii noastre, a lumii in care traim.

Traducerea cartii sale reaminteste cititorului roman ca se invecineaza cu una dintre marile culturi ale lumii ceea ce este, de departe, un mare avantaj. Rusia spirituala a fost cel mai mare prieten al Romaniei din timp si de peste timp. Cartea profesorului rus este mai mult decat o lucrare stiintifica, este o invitatie la cunoasterea lumii de pe versantul ei rasaritean. Autorul ei ne propune un model de expansiune legitima: expansiunea spirituala.

Lectura acestei carti este provocatoare si benefica cu atat mai mult cu cat autorul ei a indraznit sa dezideologizeze analiza Rusiei chiar daca el mizeaza pe vocatia transistorica a neoimperialismului rusesc. Citind aceasta carte inveti sa nu te mai sperii de mizele geopolitice ale marilor spatii caci analiza este astfel condusa incat poti sesiza ca orice mare spatiu ramane totusi un sistem fragil. Lectia este una singura: salvarea lumii de la dezastre vine de la popoarele infratite (principiul sinergiei geopolitice) nu de la sistemele globale care sunt toate sisteme fragile. Calea spre sinergia popoarelor este dialogul culturilor.

Traducerea acestei carti a profesorului rus ne poarta chiar in miezul unui dialog dintre cele doua culturi cu radacina ortodoxa si cu vocatie universala: cultura rusa si cultura romana. Nu vom incheia referirile la cartea lui A Dughin inainte de a oferi imaginea in oglinda asupra chestiunii ruse adaugand alte viziuni de geopolitica heartlandului, de care se leaga in chip decisiv sistemul teoretic al profesorului de la Moscova.

Geopolitica Heartlandului eurasiatic. Rusia: o perspectiva non-ideologica. Spatiul rusesc – o chestiune metafizica

Triumful comunismului universal sub forma sovietismului a provocat Rusiei, poporului rus, multe rani dincolo de avantajul unei expansiuni teritoriale prin crearea zonei sale hegemonice, care s-a intins de la Marea Nordului la Vladivostok si de la tarmul arctic la linia care uneste Sttetin-ul cu Trieste. Una dintre poverile care apasa greu asupra Rusiei post-sovietica, mostenire a vechilor sisteme de gandire consacrate prin axiomele sistemului, este ideologizarea analizelor care i-au fost dedicate, ceea ce a condus la un mont-blanc de stereotipuri si prejudecati asupra poporului rus si deopotriva asupra rolului spiritualitatii ruse in istorie.

Este motivul pentru care credem ca adevarata decomunizare a gandirii in studiile dedicate chestiunii rusesti implica o dezideologizare a analizelor, o analiza non-ideologica a Rusiei. Care sunt implicatele unei astfel de analize, adica acele elemente ale analizei care prin chiar natura lor rezista ideologizarii si, intr-un anume fel, triumfa asupra stilului ideologic de gandire? Punctul zero al unei analize non-ideologice a spatiului geopolitic rusesc este chiar geografia. La o atare exigenta ne indruma magnitudinea spatiului rus. „Teritoriul controlat de statul rus este intins pe 11 fuse orare: de la Petersburg la Vladivostok”. Zburand pe teritoriul acesta schimbi de 11 ori fusul orar. Pentru romani ar fi intuitiv sa realizam ca Romania se cuprinde de 80 de ori in spatiul CSI. Acest fapt ridica probleme de ordin deopotriva geostrategic, geoeconomic, geopolitic si metafizic, chiar teologic.

Imbratisam ideea ca problema unui spatiu de o asemenea amplitudine intre marginile de putere ale unui stat ridica neindoielnic o chestiune de ordin metafizic si, cum am precizat deja, de ordin teologic. Specialistii si filosofii rusi au intuit latura aceasta si au insistat asupra ei. In viziunea unora dintre studiile lui Aleksandr Dughin, profesorul de geopolitica si de sociologie de la Universitatea Lomonosov din Moscova, chestiunea este privita chiar dintr-un atare unghi de abordare. Occidentul a inteles tarziu semnificatia speciala a unui asemenea factor non-ideologic care este geografia Rusiei pentru intelegerea lumii si a dinamicii civilizatiilor, in ciuda avertismentelor marilor filosofi occidentali ai civilizatiilor, care au intuit lucrul acesta.

Chestiunea nu se reduce, desigur, la escaladarea ipotezei privind asa-zisul rol decisiv al determinismului geografic, cu atat mai mult cu cat studiile de acest tip nu lipsesc nici chiar in Occident. Problema este mult mai complexa, cum ne si sugereaza studiile mai recente ale strategistilor britanici si americani. Sigur ca o analiza ca cea datorata elevilor Scolii Le Play din Franta este inca extrem de provocatoare atat in ceea ce priveste ipoteza asupra „surmenajului social al Rusiei”, provocat de ritmul infernal al reformelor petrinice – celebra rasturnare axiala a orientarii Rusiei datorata reformelor lui Petru el Mare – cat si in privinta teoriei formatiunilor superpuse prin care s-a incercat cercetarea tehnicii expansionare a acestui stat in Eurasia.

Putem spune ca pana la aparitia in 1904 a studiului lui Mackinder[30] asupra Eurasiei[31], arie considerata de catre geopoliticianul britanic drept factorul pivot al istoriei universale, Occidentul n-a inteles pe deplin chestiunea rusa in toata complexitatea ei. Abia de la Mackinder incoace, prin filiera marilor strategisti americani, lumea occidentala a sesizat in toata amploarea ei chestiunea rusa. Iata de ce este necesar sa pornim, eventual, de la Mackinder atunci cand voim sa abordam non-ideologic aceasta chestiune. In general, geopolitica a reusit sa furnizeze un raspuns la chestiunea evaluarii non-ideologice a unui stat. La intrebarea „cum evaluam geopolitic un stat?” stiinta geopoliticii a oferit grile speciale care ne apara de alunecarea in analizele ideologizate. Iata doar cateva[32]:

– Teoria lui Rudolf Kjellen a celor 5 elemente: tara, economia, populatia, politica sau statul[33].

– Teoria lui Anton Golopentia centrata pe ideea potentialul geopolitic si geoeconomic al statului. Aceleasi elemente (din grila lui Kjellen) trebuie privite ca elemente potentiale nu manifeste, actualizate. Ca sa capete caracter manifest ele trebuiesc actualizate prin politicile statului.

– Teoria frontierelor naturale: Fr. Ratzel[34].

– Teoria lui Mackinder a rolului de pivot geografic al istoriei universale a Eurasiei.

– Teoria infrastructurilor critice, sub semnificatia lor de potential logistic al unui spatiu geopolitic: drumuri, vehicule, conducte (oleoducte, gazoducte)[35].

– Teoria pasionarismului: Lev Gumilov.

– Teoria Imperiului panfederativ a lui Aleksandr Dughin[36] (la care se regasesc destule note comune cu teoria lui Karl Houshofer asupra spatiilor controlate de panidei).

– Teoria statelor de cultura a lui Eminescu, contributie cheie la intelegerea rolului statului roman ca „stat de cultura la Dunarea de Jos”, cum l-a caracterizat marele poet si teoretician al paturii superpuse.

– Teoria statelor de necesitate europeana a lui N. Iorga, inrudita in multe puncte cu viziunea lui Mackinder si deopotriva cu teoria statelor tampon a suedezului Kjellen.

– Teoria rotatiei imperiului si a celor patru monarhate a lui D. Cantemir.

– Teoria statelor tampon a lui Kjellen si S. Mehedinti.

– Teoria bifurcatiei etnopolitice.

– Teoria noopolitica a statului, din care am facut noi insine punte pentru intelegerea problematicii asa de complexe a raportului statelor cu spatiul de viata al popoarelor etc.

Aproape toate trimit, intr-un fel sau altul, la modelul lui Mackinder.

Inainte de a starui asupra viziunii lui Mackinder asupra Rusiei sa ne oprim in treacat asupra catorva date relevante privind teritorialitatea in contextul schimbarilor de dupa 1989, ca sa avem o sugestie asupra complexitatii chestiunii ridicate si deci asupra dimensiunii spatiale a oricarei cercetari dedicate Rusiei.

O dihotomie geografica sau geopolitica?

Ce a insemnat rasturnarea geopolitica din 1989 pentru Rusia? Rusia a pierdut, dupa 1989, 5 milioane de km2, iar, la nivelul populatiei, declinul demografic continua. Intre recensamintele din 1989, 2002, soldul migratoriu era pozitiv (de 5,5), dar sporul natural era negativ atingand valoarea de -7,4. In 2006, in Rusia, traiau 142,3 milioane locuitori fata de aproape 300 de milioane de locuitori ai fostei URSS. Rusia post-sovietica a fost redusa la frontierele cele mai mici din istoria sa moderna, dar se intinde inca pe 17 milioane km2 (3/4 din spatiul sovietic), de la Baltica la Pacific, „de 3 ori mai la est de Ural decat la vest” (vezi asupra datelor Rand Corporation Report: Center for Russia and Eurasia). Concluzia este, iata, ca Rusia a fost si este o putere spatiala inclusiv in faza geopolitica eterocratica (A. Dughin) sau atmosferica (S. Mehedinti), iar lucrul acesta este mai presus de orice ideologie.

Este drept ca modul in care s-a folosit Rusia politica de aceasta putere in prima jumatate a secolului al XX-lea este o chestiune care n-a putut fi sustrasa accentului celei mai teribile ideologii anticrestine, fara de comparatie in toti cei doua mii de ani de crestinism: ideologia comunista.

Comunismul a creat dualismul: Estul comunist versus Vestul capitalist. O reactie semnificativa la acest dualism geopolitic se suprapune cu gestul lui Gorbaciov, care a semnat la Paris, in 1990, „Carta pentru o noua Europa” (doctrina „Casei comune europene”). Presedintii ex-republicilor sovietice (minus participarea Balticilor) au creat CSI in decembrie 1991. Rusia mosteneste, in Consiliul de Securitate al ONU, personalitatea internationala a URSS (prin acord comun) – Rusia dispunand de armament nuclear, fiind putere spatiala. In plus, tot ca o reflectare a puterii teritorialitatii (dominatie si control asupra unui „mare spatiu geopolitic”), Eltin a participat regulat la reuniunile anuale ale G7, formula largita mai apoi spre formula G8. In mai 1997 a fost semnat acordul de la Paris: „Rusia si NATO nu se mai considera adversari (…) si contribuie la stabilirea in Europa a unei securitati comune si globale” (ibidem). Raportul Rand considera ca, datorita problemelor interne, Rusia nu poate face contrapondere hiperputerii americane: n-a putut impiedica largirea NATO in Polonia, Cehia, Ungaria (1997) si apoi in Romania si Bulgaria (2002, Praga). Pe de alta parte, o schimbare petrecuta in spatiul controlat de Rusia se propaga mult dincolo de frontierele spatiului rusesc.

Sfarsitul URSS, de pilda, a indus o stare care s-a propagat spre statele lumii a treia, cele ce impartaseau inca o persistenta orientare socialista. In concluzie, putem spune ca atunci cand ceva se intampla in si cu Rusia, se petrece ceva si cu lumea. Analiza Rusiei implica analiza lumii ca intreg, iar analiza lumii ne obliga sa includem in schema sa analiza Rusiei (ca si pe aceea a Americii, a Chinei, a Uniunii Europene si, de o vreme, a lumii islamice). Aceasta asertiune este una profund non-ideologica si ea nu poate fi escamotata de nici un studiu dedicat chestiunii ruse oricat ar fi el de ideologizat.

O atare asertiune este, intr-un fel, efectul geografiei, al teritorialitatii, asupra diagnozei geopolitice a chestiunii rusesti. Suntem, iata, condusi, cu voie ori fara voie, la punctul de start al oricarei analize de acest tip, adica o analiza care este nevoita sa adopte ca premisa majora binomul: Lumea si Rusia. Cel dintai care a utilizat, intr-o expunere paradigmatica, acest binom a fost Mackinder. Vom porni deci de la aceste prag: Lumea si Rusia vazute de Mackinder nu inainte, insa, de a insista inca asupra celor patru elemente care garanteaza orientarea non-ideologica a oricarei analize geopolitice.

Cele patru elemente ale analizei non-ideologice in geopolitica.

Studiul lui Mackinder dedicat pivotului geografic al istoriei universale a schimbat radical perspectiva cunoasterii lumii. Am putea risca sa spunem ca lumea era vazuta diferit inainte si dupa Mackinder. Prima trasatura a acestei mutatii indusa de paradigma lui Mackinder este dezideologizarea analizei spatiilor mari.

Dupa Mackinder, statele pot fi privite in functie de pozitia fata de un factor cu totul neutru la ideologie: factorul geografic. Din acest punct de vedere, ceea ce confera putere unui stat este pozitia lui fata de Eurasia, adica fata de heartland-ul planetei. Ca atare, atunci cand vorbim despre un stat precum Rusia, nu este asa de relevant sa ne referim la sistemul ei politic ori la ideologia care domina acolo, ori la atitudinea ei fata de propriul sau stat. Acestea sunt chestiuni care tin de subdeterminarile regionale, locale, filosofice, ideologice etc. Ceea ce ramane dincolo de toate acestea este pozitia Rusiei fata de heartlandul eurasiatic.

Aceasta este o supradeterminare decisiva pentru diagnoza geopolitica a unui stat care aspira la un rol geopolitic si, pe cale de consecinta, pentru dezideologizarea oricarei analize cat de cat pertinente a chestiunii ruse. In termeni geopolitici, chestiunea rusa este tot una cu chestiunea marelui spatiu pivot socotit de Mackinder heartland, adica spatiul central al planetei. Intrucat acesta este una cu regiunea uscatului, chestiunea rusa poate fi asimilata la problematica geopoliticii uscatului, distincta cu totul de geopolitica marii sau maritime.
Al doilea factor neutru ideologic, prezent intr-o analiza geopolitica ca un vector premodelator asupra gandirii specialistului, este factorul oceanic, mai exact, pozitia statului fata de un astfel de element (apa) care fiind un factor geografic este fatalmente neutru la ideologizare. Controlul acestui factor este o chestiune non-interpretabila, cum ar fi de pilda ideea sau pretentia ca detii controlul asupra unui popor. Cine controleaza marile si oceanele, in si sub forma sistemului comercial, este un stat puternic in mod indubitabil. Intersectia dintre cei doi factori compune, asadar, canavaua pe care se deseneaza tabloul lumii.

In fine, al treilea factor cu o neutralitate majora fata de ideologii este crescentul interior sau rimlandul, cu termenul lui Spykman, care este de o importanta decisiva in orice analiza geopolitica, constituindu-se in suport al legitatii geopolitice universale, formulata de catre Mackinder in fata conclavului de la Versailles.

Al patrulea factor neutru la intruziunea ideologizarilor este unul de ordin spiritual, ceea ce arata ca si factorul mental este neutru la ideologie, chiar daca este intr-o anumita masura ideologizabil. Forma sub care se implica factorul mental in analizele non-ideologice dedicate marilor spatii si sisteme este harta mentala. Aceasta nu este, in cadrul ei originar, de natura ideologica, chiar daca poate fi ideologizata, cum se intampla cu harta marilor cancelarii ori cu cea a internationalelor.

Cine controleaza harta mentala a unei epoci, a unui popor, a elitelor regionale si nationale, controleaza spatiul lor de existenta. Lumea datoreaza enorm in ceea ce priveste dezideologizarea analizelor geopolitice lui Mackinder si hartii sale. Putem spune chiar ca elitele care opereaza cu harti dezideologizate au superioritate analitica si geostrategica, independent chiar de marimea statului. Acestea fiind spuse, sa zabovim asupra Rusiei ca subiect al hartii lui Mackinder si al unei analize non-ideologice. Primul lucru pe care va trebui sa-l observam cand citim pozitia Rusiei pe harta lui Mackinder se refera la raportul acesteia cu cele patru sisteme sau faze civilizationale create prin valorificarea celor patru elemente geografice: uscatul, fluviile, marea si aerul.

Statul care reuseste sa-si adjudece o pozitie predominanta in raport cu cele patru elemente si cu sistemele civilizationale formate prin valorificarea lor este o superputere. Studiile geopolitice disting sistemele sau civilizatiile si in functie de elementul pe care se fundamenteaza predominant acele sisteme sau civilizatii. Putem vorbi, in acest sens de sisteme sau civilizatii maritime, ale uscatului, ori bazate pe elementul fluvial (sistemele potamice) etc.

Pe de alta parte, evolutia civilizatiei universale se caracterizeaza prin trecerea de la un sistem la altul, astfel incat de la faza bazata pe folosinta pamantului s-a ajuns astazi la faza atmosferica (S. Mehedinti) si, mai general, la cea eterocratica sau cosmica. Cele doua spatii – marea si uscatul – au prefavorizat modelarea competitorilor majori in batalia pentru stapanirea spatiului cu cea mai mare densitate civilizationala, in cazul acesta, centura interna sau rimlandul. Astfel, heartlandul a produs primele atacuri masive asupra crescentului interior prin acei „pirati ai uscatului”, asa cum o arata „cuceririle mongole”. Acestia au fost precedati de sciti, huni, alani etc. Aceste rostogoliri poarta cu ele structuri autoritare, ierarhice, nedemocratice, necomerciale[37]. La randul ei, centura externa sau insulara a produs „piratii marilor”, expeditiile coloniale, care contracareaza „impulsurile uscatului”[38]. Aceste „expeditii” poarta cu ele comertul, formele democratice etc. (Atena sau Cartagina intra aici, asa cum la celalalt pol ar fi Sparta si Roma antica).

Rusia are controlul deplin asupra a doua elemente naturale suport pentru doua faze si/sau sisteme civilizationale si geopolitice (din cele patru deja mentionate): faza potamica (sistemul fluvial) si faza sau sistemul telurocratic (uscatul), vadind, pe de alta parte, si o putere de control relativ asupra celui de-al patrulea, propriu „fazei atmosferice” sau, cu un alt termen, sistemului eterocratic. Ii lipseste controlul strategic asupra sistemului talasocratic pentru ca nu dispune de forta care sa-i garanteze controlul sistemului comercial oceanic si al tarmurilor calde. Cat priveste gestionarea sistemului eterocratic, Rusia coopereaza cu America, asa cum arata tratatul privind reducerea arsenalului nuclear, document pe care sunt puse deja semnaturile celor doi lideri mondiali, Obama si Medvedev.

Sa revenim asupra sistemului perspectival al lui Mackinder. Vom sublinia mai intai ca importanta studiului savantului britanic deriva din faptul ca acesta a creat nu pur si simplu un model teoretic in geopolitica ori o metoda, ci deopotriva un sistem perspectival asupra lumii. Lumea se vede cu totul altfel dupa acest studiu al lui Mackinder si nimeni dintre cei interesati de analiza lumii ca intreg nu poate sa-l ocoleasca.

Lumea si Rusia vazute prin ochii lui Mackinder

Mackinder a pornit de la sesizarea faptului simplu si anume ca principalele elemente ale naturii planetare – fluviile, marile, uscatul, aerul, focul – actioneaza ca factori integratori ai vietii colective. Acestea sunt fundamentele puterii unui actor geopolitic in si asupra spatiului mare. Unitatea oceanului, ne sugereaza el, este „faptul fizic” care sustine valoarea dominanta a puterii maritime intr-o „lume globala” (global-wide world). Raportul cu spatiul face inteligibil jocul unei puteri politice oarecare si deopotriva balanta puterilor in lume. O a doua ipoteza a lui Mackinder este ca la startul secolului al XX-lea se crease deja o noua balanta a puterii: se ridicasera cinci mari puteri mondiale/ „state mondiale: Anglia, Franta, Germania, Rusia si America”[39].

O alta constatare care se face reazem al noii analize a spatiului mondial datorata lui Mackinder este aceea ca „epoca columbiana” (a marilor explorari geografice) este spre sfarsit. „In 400 de ani profilul hartii lumii a fost completat/ trasat cu acuratete rezonabila” (ibidem). „Lumea a fost inclusa intr-un sistem politic inchis”. Natiunile nu mai pot ignora evenimentele care se petrec in locuri indepartate ale globului. In lumina consecintelor logice ale acestor fapte si ipoteze, Mackinder nazuia sa furnizeze o „formula care sa poata evidentia anumite aspecte ale cauzalitatii geopolitice in istoria universala”[40].

In vederea atingerii unui atare obiectiv perspectival, el si-a reprezentat Europa si Asia ca pe un mare continent – Eurasia: „un teritoriu continuu de circa 21 milioane mile patrate (aproximativ 30 milioane km2)”. „Centrul Eurasiei se intinde pe 9 milioane mile patrate, deci circa 15 milioane km2 (fara tarmuri, deci fara iesiri la oceane, dar favorabil mobilitatii calaretilor). In est si in sud sunt regiunile marginale dispuse (ranged) intr-un vast crescent”, o semiluna[41].

Fenomenul sau procesul care face comprehensibil marele spatiu si rolul acestuia in istoria universala este cel care face cu putinta persistenta marilor trenduri istorice, generand duratele lungi, seriile, „generatiile istorice” sau ciclurile. Un astfel de fapt sau fenomen care a dovedit o persistenta tragica in istorie, instaurand o durata lunga, a fost cel al marii invazii migratoare, care a exercitat intaia presiune masiva si unitara asupra spatiului european in intregul sau si astfel a si creat o anume configuratie fenomenologica, un strat al europenitatii (probabil al doilea dupa stratul sedentaritatii, al autohtonismului). „Intre secolele al V-lea si al XVI-lea, a tasnit din Asia Centrala o succesiune de popoare nomade”, Huni, Avari, Bulgari, Maghiari, Kazari, Cumani, Pecenegi, Mongoli si Calmuci „amenintand sa cucereasca statele si popoarele asezate in aria de crescent” (Europa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est, China, Asia de Sud-Vest, Japonia, Coreea) (ibidem). Ce de-al doilea fenomen de prelungire generationala, un adevarat suport al unui megaciclu istoric de importanta covarsitoare pentru intelegerea lumii ca intreg, a fost cel al explorarilor geografice pe care Mackinder le atribuie „generatiei columbiene”.
„Marinarii generatiei columbiene” au folosit „puterea maritima” pentru a „inconjura (envelope) Asia centrala”. „Efectul politic” al „ascensiunii puterilor maritime” a fost „inversarea relatiilor dintre Europa si Asia”.

In evul mediu, Europa a fost prinsa intre un „impasabil, netranzitabil desert la sud, un ocean necunoscut la vest, intinderi inghetate la nord si nord-est, iar la est si sud-est a fost continuu amenintata de mobilitatea sangeroasa a calaretilor”.[42]

In era moderna, „Europa s-a ivit pe scena lumii multiplicand de 30 de ori suprafata maritima si a zonelor de tarm la care Europa avea acces si invaluind cu influenta ei puterea terestra Eurasiatica care amenintase pana atunci insasi existenta Europei”[43].

F. P. Sempa remarca o idee esentiala a lui Mackinder in chestiunea care ne intereseaza pe noi si anume chestiunea rusa: „ceea ce nu s-a observat, crede Mackinder, a fost faptul ca in vreme ce Europa s-a extins spre vest, statul rus, cu baza in Europa de est si in Asia centrala, s-a extins spre sud si est organizand un spatiu vast de resurse naturale” si umane. Acest vast spatiu va fi acoperit repede de o „retea de cai ferate” sporind astfel mobilitatea si grabind ascensiunea sa la rang de mare putere terestra”[44].

„Cu un atare fundal geoistoric” Mackinder si-a desenat harta sa mentala asupra lumii: „un nucleu eurasiatic central-nordic” ca „regiune pivot” sau ca „stat-pivot” in politica mondiala, in centrul caruia se situeaza Rusia. Apoi o regiune de „crescent interior” in care sunt dispuse: Peninsula iberica, Franta, Germania, Austria, sud-estul european, Orientul Mijlociu, Turcia, India, China. O regiune de „crescent exterior” in care sunt incluse „natiunile insulare ale Britaniei, Africii de Sud, Australiei, Statelor Unite, Canadei si Japoniei”[45]. „Inclinarea balantei puterii in favoarea statului pivot, generand astfel expansiunea sa spre si asupra pamanturilor de margine sau de tarm, va permite utilizarea resurselor continentale pentru o fleet-building (crearea flotei) si astfel se va naste imperiul mondial”[46].

Vor apare, in acelasi context istoric, noi „competitori” pentru hegemonia lumii intre alianta ruso-germana si imperiul sino-japonez. Acestor resurse ale marelui continent li se va adauga „frontul oceanic” si astfel se va ivi o mare superputere cu suprematie pe uscat si pe mare.
Sa interpretam datele de pana aici, preluate prin mijlocirea lui F. Sempa. Vom sesiza, mai intai, ca Mackinder pare a identifica cateva mari „cicluri geopolitice” in marele spatiu care fac comprehensibil acest mare spatiu si dinamica lui. Aceste cicluri sunt destul de lungi, atingand uneori 100 de ani. Le vom numi, de aceea, megacicluri geoistorice sau geopolitice. Sa staruim asupra semnificatiei gnoseologice a megaciclurilor care fac comprehensibile deopotriva dinamica marilor spatii geopolitice si istoria la scara universala si, prin mersul istoriei universale, chestiunea rusa.

Megaciclurile geoistorice si ciclurile geopolitice

Sa examinam, rezemandu-ne pe studiul lui Mackinder, succesiunea megaciclurilor geoistorice ale lumii in si prin care devine comprehensibila evolutia marelui spatiu rusesc. Din analizele lui Mackinder se desprind destule elemente pentru ideea urmatoarelor megacicluri geoistorice ale devenirii Eurasiei:

1. Megaciclul fluiditatii eurasiatice (al Eurasiei fluide), intre secolele al V-lea d. H. si al XVI-lea d. H., al marilor invazii barbare echivaland cu o imensa presiune ofensiva asupra crescentului de coasta: Europa, Orientul Mijlociu, Asia de sud-vest si de sud-est, China, Coreea, Japonia. Acest megaciclu este incheiat prin intrarea in scena a „generatiei columbiene” care, folosind „puterea maritima, au invaluit Asia Centrala”.

2. Megaciclul columbian, care a pus capat celui al marilor invazii (e interesant ca tot la 1480 dupa indelungata asteptare de pe raul Ugra, rusii pun capat dominatiei tatare).

3. Megaciclul Westphalian (1648-1947), la care ne vom referi mai jos. In desfasurarea acestor megacicluri devine comprehensibila succesiunea ciclurilor geopolitice prin care evolutia Rusiei ca mare spatiu isi devoaleaza trasaturile legice.

Cel ce a dezideologizat analiza Rusiei ca mare putere, Mackinder, devine sprijin pentru lectura ciclurilor geopolitice relevante in privinta dinamicii relatiilor dintre Rusia si marile puteri europene, dinamica ce pare a fi subintinsa de urmatoarele cicluri:

1. Ciclul „marelui joc”: de dupa infrangerea lui Napoleon si pana la ascensiunea kaizerului german cand puterea maritima britanica a cautat sa descurajeze puterea terestra rusa, „o lupta geopolitica” numita „marele joc” (apud Sempa, 29). Acesta este un ciclu de circa 50 de ani (dupa 1815 pana la 1871 cand Germania se afirma ca mare putere).

2. Ciclul ascensiunii germane, al „inaintarii spre est”. „Daca Germania ar fi avut pace cu Franta, britanicii si-ar fi indreptat eforturile spre est”, iar „lumea ar fi intrat „in umbra unei Europe estice germanice dominand Heartlandul”. „Popoarele insulare – american si britanic – n-ar fi realizat primejdia strategica decat prea tarziu”. „Ne-am opus, zice Mackinder, tarismului rus pentru ca Rusia a fost forta dominatoare si amenintatoare atat in Europa de Est, cat si in Heartland pentru 50 de ani (…). Ne-am opus kaizerului german pentru ca Germania a luat conducerea de la tarism si ar fi strivit slavii insurgenti, ar fi dominat Europa de Est si Heartlandul („Democratic Ideals and Reality”, p. 139, citat si de Sempa la p. 17). Aceasta a doua „lupta geopolitica” a Angliei cu actorul germanic a durat tot cam 50 de ani pana la finele Primului Razboi Mondial. Aceasta „iluminare strategica” cu privire la importanta geostrategica a pozitionarii fata de statul-pivot „formeaza temeiul sfatului memorabil al lui Mackinder catre statele occidentale la Versailles: «cine controleaza Europa de est controleaza Heartlandul.

Cine domina in Heartland controleaza Insula Mondiala. Cine domina in Insula Mondiala controleaza lumea»” (ibidem, p. 150, apud Sempa p. 17). Putem denumi aceasta lege printr-o sintagma anume conceputa: legea celor trei binoame geopolitice (compuse din perechile dominatie-control, replicate de trei ori pe harta globala a lui Mackinder in functie de cele trei conexiuni dintre cele patru cercuri concentrice: heartland-ul, crescentul interior, crescentul exterior si insula mondiala, din care se compune mega-spatiul lumii sau spatiul planetar).

In lumina acestei legitati, Mackinder identifica principalii candidati la competitia geopolitica pentru controlul heartlandului si apoi a Insulei Mondiale care cuprinde Asia, Europa si Africa, in vederile lui. Acestia sunt in principal doi, Rusia si Germania si se subintelege ca pe acestia trebuie sa-i contracareze Anglia, adica cel de-al treilea candidat la hegemonia geopolitica. Instrumentul pentru aceasta nu este altul decat rimlandul. Cine controleaza Rimlandul poate gestiona relatia dintre candidatii geopolitici la competitia mondiala.

Iata ce scrie chiar Mackinder: „Rusia ocupa aceeasi pozitie strategica centrala in lumea intreaga precum Germania in Europa. Ea poate sa intreprinda atacuri in toate directiile si sa fie supusa lor din toate directiile, cu exceptia nordului…”[47].

In consecinta, geopolitica anglo-saxona ar consta in strategia utilizarii rimlandului, ca zona tampon intre Rusia si Germania (caci ar opri inaintarea Rusiei spre Adriatica si totodata ar preveni alianta Germaniei cu Rusia, adica strategia Drang nach Osten a Germaniei).

In fapt, cele doua tratate incheiate prin Pacea de la Brest-Litovsk (intre Rusia si Germania, la 3 martie 1918) si pactul Ribbentrop-Molotov sunt expresia acestor incercari, esuate mereu, de a savarsi uniunea Germaniei cu Rusia. La vremea aceea, Anglia a descurajat aceasta unire. In 1919 Mackinder scrie, cum s-a retinut deja, cartea sa „Idealurile democratice si realitatea”, carte care a si sustinut infrastructura spirituala a Pacii de la Trianon. Mackinder a fost unul dintre inspiratorii Tratatului de la Trianon, in care s-a cristalizat tocmai sistemul geopolitic interbelic bazat pe aliante regionale ale statelor tampon (rimlandul est-european) sub garantiile Angliei si Frantei, spre a preveni o alianta ruso-germana si deci implicit, ofensiva puterilor revizioniste. Lupta contra revizionismului a avut ca fundament, in mare parte, tocmai acest concept geopolitic forjat de Mackinder dimpreuna cu viziunea geopolitica solidara.

Problema este daca acest concept este inca viabil. Ce putem spune, deocamdata, este ca el se afla sub presiunea dubla: aceea a subversiunii Mitteleuropei, pe de o parte, si a aceea a subversiunii neokominterniste (o ideocratie), pe de alta, adica a unei retele internationaliste care perpetueaza orientarea agresiva contra ordinii spirituale a natiunilor si a religiei crestine, in genere, a religiilor mari ale lumii.

3. Al treilea ciclu geopolitic este cel Versailles-ez, in care se parea ca Anglia si Franta au iesit victorioase, de aceea il putem numi si ciclu occidental. El este un segment al megaciclului Westphalic de 300 de ani (1648-1947/ 48) in cuprinsul caruia ciclul Versailles-ez propriu-zis a durat cam 30 de ani (1917-1947), deci doar a zecea parte a marelui ciclu westphalic, si in cuprinsul sau pacea a fost organizata dupa modelul asocierii de state-natiuni, iar institutia care a sistematizat aceasta conceptie a fost Liga Natiunilor. Este drept ca Mackinder s-a aratat sceptic cu privire la puterea Ligii de a preveni un nou razboi pentru cucerirea Heartland-ului. „Nici o hartie, chiar daca va contine constitutia Ligii Natiunilor, nu va fi, in conditiile actuale, o garantie suficienta ca Heartland-ul nu va fi din nou centrul unui razboi mondial” (ibidem, p. 114, citat si de Sempa la p. 17). Solutia lui Mackinder, apreciaza Sempa, a constat in „formarea unei centuri de state independente intre Germania si Rusia”, un fel de „pana mare, o zona de independenta intinzandu-se de la Adriatica si Marea Neagra pana la Baltica” (ibidem pp. 148, 156 citat si de Sempa la p. 17). Acest „tampon teritorial intre Germania si Rusia” urma sa fie „sustinut de natiunile exterioare” (i.e. Britania si SUA) (ibidem, p. 160). „Altfel vacuumul est-european de putere va servi din nou ca o scanteie care va aprinde o alta batalie pentru hegemonia eurasiatica” (Sempa, p. 17). Ceea ce observam este ca istmul acesta ponto-baltic este ca „buturuga” geopolitica ce poate rasturna „carul” geopolitic al marilor state. Functia lui este una legica. De aici marea batalie pentru acest spatiu de cumpana („limba la cumpana Europei”, cum in chip ironic il portretiza Eminescu pe Bratianu: „Dl Bratianu se crede limba la cumpana Europei”).

Insa, in acel caz, Bratianu a avut geniu politic si chiar daca Romania singura nu poate fi asa ceva, ea, impreuna cu statele din zona tampon, de la Adriatica la Baltica, pot actiona sub aceasta calitate de „limba la cumpana Europei” (desigur sub anumite conditii care nu par sa fie intrunite pe deplin la ceasul acesta al istoriei, dar pot deveni o realitate efectiva oricand).

A doua functie pe care Mackinder o atribuie zonei tampon era aceea de poarta pentru „iesirea la ocean”, adica functia maritima. Dintre statele zonei tampon doar Grecia si Romania si-au asumat acest rol dupa al doilea razboi. Din pacate „functia maritima” a statului roman a fost compromisa dupa 1989 incat eficacitatea functionala a zonei tampon e din nou adusa la pragul zero de dupa razboi. In locul unei „zone de independenta” pe care America incepuse sa o creeze (in special in perioada lui Nixon si dupa el) s-a dobandit, dupa 1989, o „zona de anarhie” pentru care metropola apuseana are un singur raspuns: suburbia istorica, impingerea in suburbium-ul marii metropole, amestec de oligarhism dependent, colonialism mental, anarhie indusa, haos, subvietuire.

Marea problema este ca „natiunile exterioare” nu par dispuse sa-si mai asume functia de puteri garante pentru reafirmarea unei zone de independenta in fasia care leaga Adriatica de Baltica prin cornul pontic (preferand sa gireze mai degraba o formula colonial-oligarhica pentru zona aceasta). Acest triunghi maritim formeaza impreuna cu Carpatii patrulaterul securitatii europene. Zona acestui Cadrilater geopolitic este ignorata indeobste in analizele geopolitice centrate pe operarea cu ideea eurasiatica a zonei-pivot.

Sa retinem ideea ca securitatea Europei si eficacitatea actiunii de contracarare a expansiunii unei puteri continentaliste spre vest si spre sud, adica spre tarmurile calde si deci spre ocean depinde de garantarea unei zone-tampon constituita din state independente si nu dependente de vreo putere oricare ar fi aceasta. O asemenea conditie este singura care poate asigura eficacitatea deplina a functiei unei zone tampon intre o putere eurasiatica si o putere mitteleurope-eana. Oricine va prejudicia aceasta conditie de independenta pentru statele zonei tampon va aduce prejudicii majore si functiei geopolitice a acestei zone si deci implicit securitatii Europei.
Efectul dezideologizant al hartii lui Mackinder

Megaciclurile geoistorice si ciclurile geopolitice

A doua idee majora a lui Mackinder, dupa cea referitoare la marele spatiu eurasiatic, ca spatiu pivot al istoriei universale, este acea a megaciclurilor geoistorice (dubland si incluzand ciclurile geopolitice). In Europa s-ar putea delimita doua sau trei astfel de megacicluri istorice, cum s-a precizat. Un astfel de megaciclu, ne reamintim, este cel columbian, chestiune asupra careia am staruit in materialul meu din numarul trecut. La finele lui avem triumful oamenilor generatiei columbiene care vor „inveli” Eurasia cu o retea de „puteri maritime”. Al doilea megaciclu este, dupa cum l-am botezat noi, folosindu-ne de sugestiile lui Mackinder, cel westphalian.

Acesta pare a fi intrat in faza finala in raport cu al treilea megaciclu al razboaielor pentru Heartland si deci al incorporarii apelor reci (inghetate). Este megaciclul globalizarii sau neocolumbian, caci acesta ar putea sa sustina o vasta operatiune epocala de realizare a unei punti noi intre „natiunile exterioare” sau „insulare” si „natiunile continentale” peste marele spatiu al apelor reci. Ideea megaciclurilor istorice (geo-istorice) este, in vederile noastre cruciala fiindca numai asemenea durate mari fac inteligibile marile sisteme geopolitice, de tipul imperiilor ori al economiilor mondiale. Altfel acestea, cu tot cu dinamismul lor, cu cresterea si descresterea lor, raman incomprehensibile. Vom delimita mai jos cele patru megacicluri istorice care fac inteligibil procesul ascensiunii si subprocesul declinului imperiului rus.

Ideea Panregiunilor

Sa retinem deocamdata a patra idee axiala a unei analize geopolitice (deci non-ideologice) a marilor spatii si anume ideea Panregiunilor pe care a avansat-o Haushofer. In viziunea geopoliticianului german, exista entitati geopolitice mai puternice decat statele si, intre acestea, cea mai reprezentativa este entitatea panregiunilor ivite in albia manifestarii panideilor. Panideile reprezinta realitati aduse in aceasta stiinta, cum s-a precizat deja, de catre generalul savant K. Haushofer, marginalizat inca sub al Treilea Reich, ca urmare a implicarii fiului sau in planul de atentat nereusit contra lui Hitler.

Panideile si internationalele sunt fortele care intersecteaza interesele Occidentului si ale SUA si Rusiei in Europa Centrala si Rasariteana. Suntem, deci, obligati sa luam act de existenta acestor formatiuni sociologice in dinamismele geopoliticii europene de ieri si de azi.
„Panideea poseda o forta de convertire sau pervertire spirituala a celuilalt: se protejeaza pe sine pervertindu-l pe celalalt (se poate apara numai daca este in crestere; este oligarhica fiindca trebuie sa domine)” (K. Haushofer).

Panideea, ne spune Haushofer, isi are radacinile intr-un „sentiment al spatiului” atasat unei „zone de vechi amintiri glorioase”, o „zona nostalgica”. Putem spune ca panideile sunt nucleele pulsatorii ale spatiilor nostalgice. Daca intr-o prima acceptie, Haushofer identifica legaturi ale panideilor cu un popor anume (panslavismul, pangermanismul etc.), in a doua, el o raporteaza la o zona in care pot coexista mai multe popoare, astfel ca suportul panideii este, in acest caz, un „ansamblu demopolitic”, care, ca actor geopolitic, se exprima printr-o retea de elite panideologice. Geografia politica a lumii arata, iata, distinct atunci cand se traseaza pe harta zonele de instabilitatea configurate de panidei.

„O asemenea zona de instabilitate (…) plina de noi potente si de vechi amintiri trufase – se intinde incepand din Coreea, peninsula atasata Japoniei si pod care o leaga de continent trecand prin Manciuria, straduindu-se sa devina independenta, dar disputata intre China, Japonia, Uniunea Sovietica (aproape 1 milion Km2, 3o milioane locuitori fiind cuprinsi direct in zona sa de putere si 60 milioane cuprinsi indirect aici), in spatiile vechilor imperii ale Asiei superioare…”[48].

Haushofer prezinta panideea ca formatiune geopolitica, insa panideea este asemanatoare unei „fiinte istorice”: traieste, adica se naste, se maturizeaza, se imbolnaveste, iar boala unei panidei este cumplita caci declanseaza turbulente teribile, adevarate tsunami istorice care devasteaza spatiul de viata al popoarelor la scara continentelor si chiar a intregii planete. Nimic nu este mai potrivit pentru intelegerea modului in care se propaga panideile in perioadele lor ofensive sau de criza decat cele doua fenomene naturale comparabile: tsunami si turbulentele atmosferice ori induse de mari cutremure. Generalul Haushofer vorbeste despre cele cinci forme de manifestare (de tasnire si de propagare) a unei panidei: propagarea prin seductie, prin strapungere geopolitica, prin retele oculte, prin turbulente si prin razboaie ideologice.

Daca ar fi sa exemplificam, am gasi pentru fiecare formula cate un exemplu. Americanizarea spatiului noii lumi, de pilda, a imbracat pentru indigeni formula unui tsunami. Revarsarea albilor in noua lume s-a derulat cu viteza, amploarea si forta de remodelare spatiala a unui tsunami.

Haushofer mentioneaza pe harta astfel de panregiuni: Pan-Europa cu apendicele ei in Africa, America, Asia de Sud-Est. „Ideea paneuropeana cu spatiul si numarul ei de locuitori” (K. Haushofer) are o mare eficacitate (incepand cu acea parte a lumii reunita in „Pan-Federatii”).

Problemele ei apar in zona de intalnire cu alte panidei, care sunt zone de realizare ale acestora: ideea panasiatica, panafricana, panpacifica. Teoria panideilor permite decuparea „zonelor incomode”.

„In zonele paneuropene s-a nascut un proiect de harta a lumii marilor conexiuni spatiale; acest proiect indica drept spatii incomode de apartenenta indeterminata (…) in Asia Orientala (…), in unele parti din Orientul Apropiat, intre care Turcia si Persia, Etiopia, in Africa si Siamul, in Africa de Sud, care – spatiu foarte incomod – devine foarte mic intre zonele de interese externe ale Frantei si Marii Britanii”. [49]
Panideea, deci, este un cadru de agregare a unor relatii simbolice intre o populatie (sau mai multe) si un spatiu sau teritoriu de expansiune.
Intr-o acceptie mai riguroasa, panideea este o ideologie pangeografica solidara cu acele „imense perspective asupra spatiului, vizibile dupa Al Doilea Razboi Mondial”, forte capabile sa „strapunga hartile si liniile directoare ale micilor si marilor puteri”; ele „sunt atat de puternice ca numai marile puteri planetare isi mai pot urmari obiectivele pe termen lung si adesea doar cu ajutorul lor.

Puterile medii si mici sunt pur si simplu stele de a treia marime, proiectate de jocul panideilor in afara orbitelor lor sau obligate sa incheie prietenii defensive”[50]. „Astfel de panidei sunt: ideea panpacifica, paneuropeana, ideea puterilor panasiatice” (Ibidem). Puterile coloniale, precizeaza Haushofer, au trebuit sa organizeze „comunitati de interese” pentru a se descurca.

Panideile sunt uriase forte psihologice si ideologice. Psihosociologic, ele sunt „procese de strapungere prietenoasa” si de „subminare geopolitica”.

Panideile, deci, sunt imperialiste in esenta lor si se insinueaza in teritoriile vecine, cucerind spatiul mental care nu mai are capacitate spirituala si forta ideologica de a riposta.

Am retinut ca panideile au puterea de a remodela spatiile mentale ale popoarelor aflate in raza lor de actiune. Ele se folosesc in acest scop de harti mentale pe care le promoveaza ca pe niste harti cognitive referitoare la spatiul respectiv, declansand un adevarat razboi impotriva hartilor mentale ale popoarelor autohtone (cucerite si ocupate).

Dar ce este o „harta cognitiva”? Popoarele, remarca Shills, dispun de o „harta” sau un „tablou al lumii” pe care si le disputa mereu. Aceste „rudimente de harti” intervin in actele cognitive ale oamenilor.

„Distrugerea sau discreditarea acestor harti cognitive, morale, metafizice si tehnice este un pas spre haos” (ibidem). Curiozitatea este sa aflam lucrul tulburator ca imperiile, in faza lor crepusculara, s-au folosit in aceasta operatiune de distrugere sau doar de desfigurare a hartilor mentale ale elitelor si ale claselor mijlocii urbane de o tehnica care procura evaziunea din real cu o eficacitate extraordinara: bordelul, locurile de placeri, baia si restaurantul, fastul palatelor si al gradinilor capitalelor imperiale, stilul galant si hiperluxos al vestmintelor aristocratiei, cultivarea apetitului polimorf pervers si a trufiei imperiale totul conducand la un izolat demo-politic numit aristocratie, de fapt o poliarhie, in care se regasesc deopotriva o plutarhie si un ochlos lumpenaristocratic.

O asemenea elita, un astfel de izolat oligarhic, cultiva deopotriva senzualismul, nomadismul sexual si un criticism impins spre formele anarhiei si ale nihilismului vitalist. „Criticismul distructiv este o extensiune a criticismului echilibrat, agravat de rautate, astfel ca spulbera beneficiile ratiunii”.[51] Grupurile oligarhice (actorii) din marile metropole subimperialiste incearca mereu sa creeze o anume „harta cognitiva” pe care s-o impuna intr-o zona. Pentru impunerea ei oligarhiile se folosesc de un formidabil aparat institutional, ideologic, chiar simbolic (persuasiv) etc. Razboiul, actiunile de genocid, provocarea unor turbulente cu efecte catastrofale, moartea civila etc., sunt toate folosite intr-o atare operatiune.[52]

Cand o comunitate a fost silita sa adopte o harta cognitiva straina de traditiile ei, urmeaza sfarsitul sau: „Un astfel de tablou al lumii (construit prin ruptura de trecut) nu ar mai oferi tuturor posibilitatea cunoasterii radacinilor, ar nega trans-temporalitatea societatii si ar conduce la amnezie civila”[53].

Haushofer a dovedit ca panideile au puterea sa divizeze lumea in „Panregiuni”, fiecare dintre ele fiind dominata de o mare putere regionala. Haushofer a militat pentru formarea unui „mare bloc continental eurasiatic”, o „alianta intre Germania, Rusia si Japonia, care va strivi Imperiul Britanic” (Sempa, 18). „Pactul sovieto-nazist” din 1939 pare a fi fost inspirat de gandirea lui Haushofer. Sa formulam, in fine, o idee concluziva: gratie analizelor lui Mackinder si Haushofer, a devenit clar ca Europa este disputata de doua etnometode sau paradigme privind organizarea pacii si garantarea securitatii europene: etnometoda Istmului pontobaltic si etnometoda Panregiunilor. Acestea sunt cele care isi disputa spatiul mental in momentul de fata.

Succesul geostrategic al etnometodei panregiunilor atarna de un consimtamant general pentru o panregiune ruso-americano-chineza, o alianta dificil de realizat la scara tricontinentala. Nu este insa imposibila o atare intelegere tripartita (a celor teri mari) in chestiuni locale, precum ar fi, de pilda, Transnistria ori Cecenia, sau regionale, precum ar fi, de pilda, co-gestionarea problemelor din zona ponto-baltica dimpreuna cu cele din aria de centura caucaziano-caspica. Sa insistam, mai departe, in chip conclusiv, asupra semnificatiei cartografiei lui Mackinder.

Harta Lui Mackinder

Primul rod al noii filosofii asupra spatiului datorata conceptiei columbiene a lui Mackinder este chiar noua harta geostrategica a lumii, cunoscuta dupa numele autorului ei. Harta lui Mackinder subintinde urmatoarea configuratie:

1) Oceanul – 9/12 din glob

2) „Marele continent” incluzand Europa, Asia, Africa

3) Arii insulare: Britania, Japonia, America de Nord si de Sud, Australia

Marele continent este divizat in 6 regiuni, subliniaza Sempa: tarmul european (Europa Centrala si Vestica), tarmul Asiatic (India, China, Asia de sud-est, Coreea, Siberia estica), Arabia (peninsula arabica), Sahara (Africa de Nord), Heartland-ul sudic (Africa de la sudul Saharei) si Heartland-ul (nucleul) central-nordic al Eurasiei, pe care l-a numit regiune-pivot. A doua idee care a dirijat constructia cartografiei lui Mackinder este aceea ca Insula Mondiala este tinta oricarei mari superputeri care nazuieste sa domine lumea (iata o modalitate de cartografiere a lumii in spirit Mackinder-ian, datorata sugestiei lui A. Dughin si realizarii tehnice a lui Radu Baltasiu[54]).

„Strategistii nu mai trebuie sa se gandeasca la Europa separat de Asia si Africa. Lumea veche a devenit insulara sau, cu alte cuvinte, unitatea geografica cea mai larga si necomparabila a globului”[55]. Desi Germania fusese infranta, Mackinder se intreba: „n-ar trebui oare sa evaluam probabilitatea ca o mare parte a Marelui Continent sa se afle unita intr-o zi sub o singura dominatie si o putere maritima invincibila sa se poata sprijini pe ea? (…) Aceasta ar fi ultima mare amenintare a libertatii lumii”[56].

Heartland-ul, a doua entitate pe harta lui Mackinder, se intinde „de la tarmul inghetat al Siberiei spre coastele de stepa torida ale Balucistanului si Persiei” (ibidem). Raurile heartland-ului sunt: Lena, Jenisei, Obi, Volga si toate „se varsa fie in Oceanul Arctic fie in marile interioare (Aral si Caspica)” (Sempa, 16) si aceasta face Heartland-ul „inaccesibil navigatiei dinspre ocean”.

In fine, a treia entitate geopolitica pe harta lui Mackinder este Oceanul Median: jumatatea estica a Canadei si SUA, bazinul nord-atlantic si „subsidiarele lui”: Marile Mediterana, Baltica, Arctica si a Caraibelor, Anglia si Franta (este „o descriere prevestitoare a aliantei NATO, formata la sase ani dupa aceea”, Sempa: 19).

Alte entitati: „centura de deserturi si salbaticie care se intinde din Desertul Sahara spre est, pana in Arabia, din Tibet si Mongolia spre estul Siberiei, Alaska si o parte a Canadei si a vestului SUA” (Sempa).

Mackinder a sperat, ne spune Sempa, ca „Rusia Heartland-ului va coopera cu puterile oceanice mediane in lumea postbelica si va preveni agresiunea germana”.

„Strategistii americani s-au inspirat din Mackinder dupa Al Doilea Razboi Mondial cand au formulat politica de containment a Rusiei Sovietice” (Sempa: 19); dintre acesti strategisti ii mentionam pe: Nicholas Spykman, James Burnham, George Kenan, Omar Bradley, W. C. Bullit) (ibidem, Sempa: 23).

Caracteristicile geografice ale „regiunii pivot” (rezumam dupa Sempa):

– „Regiunea pivot” este o „intindere vasta, de campii joase, permitand o inalta rata de miscare a puterii uscatului”).

– „Statul pivot se poate extinde spre ariile marginale ale Eurasiei fara a traversa vreo intindere semnificativa de apa, adica fara a se folosi de o putere maritima”.

– „Regiunea pivot este impenetrabila pentru puteri maritime, intrucat raurile majore (Ienisei, Obi, Volga etc.) se varsa in mari interioare (Aral sau Caspica) sau in Oceanul Arctic”.

Regiunea-pivot, subliniaza Sempa, este o „citadela naturala pentru o putere de uscat mobila! Lupta intre puterile peninsulare si puterile maritime, de-a lungul istoriei:

Creta vs. Grecia;

Britania celtica vs. Roma.

In ambele cazuri au invins puterile peninsulare. La ceasul modern al istoriei universale, insa, in confruntarea dintre Marea Britanie si puterile continentale europene a invins puterea maritima” (ibidem). Sa retinem, deci, ideea concluziva a lui Mackinder ca unitatea oceanului este „faptul fizic” care sustine valoarea dominanta a puterii maritime intr-o „lume globala” (global-wide world). Acest factor devine eficient in dinamica istoriei numai dupa ce va fi ridicat la rang de sistem si de metoda a comertului: sistemul si metoda oceanica.

Metoda oceanica a comertului

Ce putem spune in legatura cu metoda oceanica a comertului? Care este raportul dintre sistemul comercial continental si cel maritim? Cum evolueaza acestea? Care este configuratia lor actuala? Chestiunea a fost ridicata de catre Mackinder, cum s-a precizat deja. Sa schitam, pe baza studiului lui Mackinder, cateva elemente ale modelului analizei noastre asupra chestiunii (marelui spatiu creat de comert) prin care vom circumscrie inca mai sever trasaturile unei analize non-ideologice asupra Rusiei. Am precizat deja ca pozitionarea Rusiei fata de Heartland este un element decisiv al unei analize non-ideologice a statului rus. Raportul cu potentialul comercial al oceanului este un al doilea element. Sa insistam asupra chestiunii.

I. In lumina teoriei globaliste a lui Mackinder, care sesizeaza importanta marilor si oceanelor ca factor de integrare a lumii intr-un sistem comercial unic, comertul, in faza oceanica a istoriei universale, transfera marfa prin patru etape sau momente – „fabrica; portul expeditorului; portul destinatarului si depozitul de vanzare cu amanuntul. S-ar putea adauga si extractia care adeseori este in maini straine” (Sempa). Calea ferata continentala ca si cea rutiera duc marfa direct de la fabrica la depozitul importatorului. Prin mijlocirea acestei retele logistice se poate controla sistemul continentalist sau uscatul in cadrul supra-sistemului cu patru elemente neutre ideologic ale puterii unui stat.

II. Daca ar fi sa dezvoltam paradigma lui Mackinder, ar trebui sa rediscutam tezele sale in lumina teoriei logisticii sistemelor mari si in acest cadru elementul cheie este controlul: cine controleaza sistemul si in ce formula. In sensul acesta, vom sesiza ca tarile se disting intre ele in functie de controlul exercitat asupra lantului logistic compus din cele patru sau cinci momente ale comertului. Cand, intr-un stat, extractia, fabrica si portul expeditorului sunt controlate de corporatii sau puteri geo-economice straine putem vorbi despre sisteme coloniale. Adeseori, corporatiile straine controleaza tot lantul logistic al sistemului comercial, cu cele cinci momente ale lui, si atunci vorbim despre o putere logistica sau o dominatie logistica asupra intregului areal (mare spatiu), care cuprinde uneori tari din mai multe continente.

De regula, reteaua de transport nationala este lasata in seama statului gazda fiindca cheltuielile sale maresc costul sistemului comercial. Cand e vorba, insa, de retele transcontinentale sau simplu continentale ori globale se prefera sistemul corporatiilor multinationale sau transnationale de transport si atunci vorbim despre sisteme logistice globale. Stiinta noului sistem este fondata pe paradigma analizei lanturilor valorice, o paradigma de abordare spatiala a procesului economic de producere a valorii adaugate.

III. Comertul oceanic intermediar antreneaza ivirea unei zone de patrundere (de crescent) in jurul continentelor a carei granita interna este desemnata de o linie de-a lungul careia pretul celor 4 operatii, adica fabricarea, expeditia sau exportul, importul si depozitarea in vederea desfacerii (la care trebuie sa adaugam transportul oceanic + transportul pe calea ferata) este egal cu pretul celor doua operatii: producerea si comercializarea maritima (+ transport pe calea ferata continentala).

IV. Daca legea lui Mackinder e validata astazi, si anume ca pretul celor doua sisteme comerciale (oceanic si continental) este echivalent, inseamna ca diferenta celor 2 puteri (maritime si continentalista) provine de la al treilea factor: controlul liniei de Rimland.
Chestiunea este inca mai accentuata in cazul gazoductelor care au nevoie de „depozitele din zonele de patrundere”, din jurul continentului european.

Identitatea strategica a Romaniei este data de controlul unui segment al acestei linii de care depinde balanta celor doua mari puteri geopolitice – eurasiatica (in care se ramifica „sistemul logistic” de retele de oleoducte si gazoducte) si maritima. Venim in atingere, iata, cu importanta Marii Negre in genere si, in particular, cu insemnatatea ei pentru definirea identitatii strategice a Romaniei:

Southstream-ul ca mare canal gazolifer si ca sistem de cooperare geoeconomica si geopolitica interioara si ca zona de sinergii geopolitice (sinergetism geopolitic);

controlul depozitelor pentru gaze;

Romania poate coopera cu Rusia la acest capitol data fiind pozitia ei semnificativa in zona de crescent interior (de Rimland) si in spatiul de control al depozitelor zonei de patrundere;

Romania este actor geopolitic in zona maritima;

Romania poate sa-si adjudece pozitia de control a zonei de patrundere.

V. Un alt element al analizei nonideologice a chestiunii rusesti se refera la presiunea Rusiei asupra Finlandei, Scandinaviei, Poloniei, Turciei, Persiei, Indiei si Chinei.

VI. In fine, celelalte doua elemente ale tabloului lumii si deci ale unei analize dezideologizate a unui spatiu prin recursul la harta lui Mackinder sunt:

Centura interna: Germania – Austria – Turcia – India – China

Centura externa: Britania – Africa de Sud – Australia – Statele Unite – Canada – Japonia

Sa formulam o prima concluzie la acest prag al analizelor noastre. Problema-cheie a analizei non-ideologice a unui stat este raportul statului cu cel ce-i controleaza viziunea sau privirea strategica. Aceasta poate fi cunoscuta prin cele doua elemente care activeaza si fac functionala puterea vizionara a statului: harta mentala si perspectiva panoramico-focalizata. Pentru orice diplomat este important sa cunoasca harta mentala a celuilalt, stiut fiind ca orientarea in spatiu si in timp este dictata nu de un stimul, ci de intreg campul de stimuli. Pentru o buna inaintare in campul analizei non-ideologice vom starui asupra catorva aspecte ale geopoliticii Rusiei inainte si dupa Putin. Sa retinem, deocamdata, un concept special pe care l-am putut deriva din analiza dezideologizata a marelui spatiu: puterea sistemica, concept asupra caruia vom starui mai jos.

Rusia inainte si dupa Putin. Putin si noua geopolitica a „statului-continent”. „Instrumentele de expansiune”

Daca ar fi sa pornim cu o referire la harta mentala a rusilor la ceasul analizei de fata vom fi determinati sa consemnam un aspect de departe extrem de semnificativ: clasa politica si opinia populara coincid in ceea ce priveste proiectul revenirii la continuitatea istorica a politicii Rusiei. Mecanismul revenirii este atestat de primul razboi cecen, care a condus la blocarea secesiunii (razboiul din 1994-1996), si de al doilea razboi contra Ceceniei din 1999. Miza geopoliticii Rusiei este aceiasi: realizarea „statului-continent”. Instrumentele de expansiune create in scopul realizarii imperativului „statului continent” sunt: Strainatatea apropiata; Comunitatea Economica Euroasiatica; Organizatia Tratatului de Securitate colectiva. Sa prezentam sintetic informatiile relevante asupra celor patru instrumente de expansiune, folosindu-ne in acest sens de Raportul Rand Corporation.

1. Strainatatea apropiata. Soarta rusilor din zona de centura este un argument puternic al doctrinei „vecinatatii apropiate”. Aviditatea de independenta a noilor state din CSI videaza formula aceasta de un continut mai substantial. Moscova se multumeste cu o CSI cu geometrie variabila, ne spun autorii Raportului Rand.

2. Comunitatea Economica Euroasiatica (CEE) este un alt „instrument de expansiune”, lansat in octombrie 2000, de cele 6 republici: Rusia, Bielorusia, Kazahstan, Tadjikistan, Kirghistan si, din 2006, Uzbekistan.

3. Organizatia Tratatului de Securitate Colectiva (OTSC), 1992, din 7 membri: Rusia, Belorusia, Armenia, Kazahstan, Tadjikistan, Kirghistan, Uzbekistan. „SUA si UE au inchis ochii asupra razboiului cecen, dar instalarea bazelor militare americane in Uzbekistan si Kirghistan pentru a purta razboiul contra talibanilor a provocat grimase militarilor rusi. In 2004, Rusia adera la Organizatia de Cooperare a tarilor Asiei Centrale (Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kirghistan)” (ibidem).

4. Retelele de oleoducte si gazoducte induc propriile lor modelari marelui spatiu eurasiatic: Kazahstan furnizeaza petrol Chinei, Turkmenistan, ofera gaz Rusiei.

Problema punerii in functiune a unui sistem de retele de oleoducte si gazoducte este, iata, o chestiune geopolitica nu pur si simplu una economica. Ea vine in atingere cu sistemul oceanic al comertului, mai precis, cu stapanirea acestui sistem (de fapt, cu stapanitorii lui). A distribui petrol si gaze ori a controla valorificarea acestor doua resurse inseamna evident a face geopolitica, iar lucrul acesta presupune un tip de putere asupra marilor spatii si un tip de competenta geostrategica. Dar, inca mai dramatic, a distribui petrol si gaze, inseamna a participa la controlul marelui spatiu maritim, cu termenul lui Mahan. Inseamna, deci a avea „putere maritima” peste puterea continentalista (controlul uscatului). Sa ne reamintim ideea lui Mackinder ca sistemul comercial bazat pe metoda oceanica confera spatiului unitatea unui proces in patru faze: fabrica, depozitul de export, depozitul de import, desfacerea.

In cazul gazelor chestiunea se complica: 1) sistemul este in 2 faze: fabrica + transportul la utilizator, care inseamna traderi si mai multe tari (tranzit). Daca cele doua sisteme sunt echivalente, inseamna ca diferenta o face „tranzitul”. Conductele inseamna geopolitica, geoeconomie, geocultura, identitate strategica. Prin aceste particularitati intelegem ca gestionarea unei retele de tranzit pentru gaze si petrol nu este o chestiune economica ci esentialmente una geopolitica. Aceasta complica enorm gestionarea sistemului energetic rusesc atat pentru guvernele Rusiei cat si pentru sistemul economiei mondiale.

Tranzitul in acest caz nu este o chestiune de simpla ruta comerciala ci o chestiune geopolitica de traversare a unor spatii nationale diverse, aflate intr-un display extrem de diferentiat. In aceasta consta dificultatea monogestionarii resurselor si acest aspect face slabiciunea unui sistem asa de puternic precum este sistemul energetic rusesc. Ceea ce procura putere sistemica deopotriva stapanului resurselor si retelei induce si slabiciunea lor conferind o brusca insemnatate si relevanta geopolitica unor state de marime mijlocie aflate in zona de tranzit. Rusia n-are nevoie de nimeni cand e privita prin faptul independentei sale energetice (este sigura tara care nu depinde energetic de nimeni).

Pe de alta parte, prin chiar acest fapt, care-i confera o asa de extraordinara putere, Rusia se poate regasi in fata unui sistem fragil exact in clipa in care se pune problema functionarii sistemului, deci al actualizarii acestui extraordinar potential geoeconomic si geopolitic. In momentul acela, momentul doi al sistemului, Rusia are nevoie de consimtamantul unui stat mijlociu sau mic pentru tranzit si uneori chiar pentru depozitul de la destinatie, stat al carui consimtamant trebuie sa-l „cumpere”, fie prin mijloace economice de plata fie prin costuri militare alternative, in cazul in care ar opta pentru o politica de forta. Pentru cel ce-ar dori sa afle ce-ar putea oferi o tara ca Romania unui colos ca Rusia, pentru ca acest colos sa fie cointeresat intr-o buna cooperare cu Romania, in dezvoltarea de bune relatii cu un asemenea stat de marime mijlocie din Europa de sud est (care cu cele 238 391 km², la care se adauga 23 700 km² din platforma Marii Negre, reprezinta cam a 80-a parte din teritoriul Rusiei actuale, altfel spus, in teritoriul Rusiei se cuprind circa 80 de Romanii), ii putem raspunde ca Romania este tocmai una dintre rotitele care pot gripa intregul mecanism functional al masinii rusesti (chiar de-ar fi sa ne referim doar la depozitele pentru gaze de care Rusia are nevoie pe tarmul pontic al Romaniei data fiind temperatura scazuta din Siberia, care nu ingaduie depozitarea gazului).

Solutia militara privind repararea unei eventuale defectiuni romanesti ar crea atatea complicatii incat nici o administratie inteligenta n-ar recurge la o atare varianta. Chestiunea merita o analiza de sine statatoare si nu vom insista mai mult aici. Sa retinem doar faptul acesta oarecum „paradoxal” ca „resursele energetice” (care compun forta de percutie si puterea de lovire a armei energetice rusesti) reprezinta un alt factor non-ideologic al analizei Rusiei. Vom starui mai incolo asupra chestiunii resurselor energetice care pot fi utilizate si ca arma energetica daca echipa de la conducerea Rusiei va dori si va dovedi destula abilitate sa faca lucrul acesta.

Echipa lui Eltin n-a stiut s-o faca, echipa lui Putin a dovedit o speciala maiestrie geostrategica in aceasta directie. Un al treilea factor al analizei non-ideologice a Rusiei se refera la etnosistemul rusesc. Analiza etnosistemului este la randul sau marcata de riscul ideologizarii unei atari analize si o atare varianta ar bloca buna cunoastere a chestiunii rusesti motiv pentru care consider ca analiza inteligenta trebuie sa evite din toate puterile riscul ideologizarii.

Etno-sistemul si diagnoza imperiului ca „formatiune superpusa”

Daca luam in seama perspectiva oferita de stiintele cu prefixul etno putem spune ca etno-demografia, etno-geografia si etnopolitica Rusiei au fost implicatele de baza ale marelui proces eurasiatic antrenat de caderea URSS. URSS avea 287 milioane locuitori, fiind compusa din 126 nationalitati dintre care 22 depaseau milionul, o populatie tipica pentru imperii care sunt politico-militar unificate si etnic eteroclite. Dupa cadere, populatia din cadrul CSI-ului se ridica la o populatie de 147 milioane si un numar de 15 state. Ne dam seama ca niciodata un imperiu eurasiatic nu va putea sa scape de spectrul etnodiversitatii. A gestiona un etno-sistem de o asa mare diversitate etnica este o chestiune cu totul speciala si probabil ca una dintre cauzele colapsului URSS-ului isi are radacinile in etno-sistem.

In viziunea geopoliticienilor rusi etnosistemul este o tema pivot pentru intelegerea Rusiei si reprezinta o constanta a preocuparilor stiintei ruse. In viziunea lui Aleksandr Dughin, de pilda, „realitatea etnica se va consolida in limitele poporului, iar misiunea supraetnica se va exprima in limitele Imperiului” (Dughin). „Modelul tarist s-a bazat pe principiul «rusificarii», iar cel sovietic a neglijat calitatea etnica a poporului rus” (Ibidem). „Rusii in Noul Imperiu se afirma, sustine acelasi geopolitician, in 2 roluri: 1. ca unul din popoarele mari care sunt subiecte politice ale Imperiului Federativ al Natiunilor; 2. ca initiator al integrarii continentale in acest Imperiu Federativ, al Natiunilor”. Rusia a initiat un proiect de Imperiu Federativ, pe care, ar trebui sa-l actualizeze impreuna cu alte popoare.

In viziunea lui Dughin exista doua categorii de popoare: „popoare care sunt subiecte politice ale Imperiului Federativ” (rusii, nemtii, japonezii, iranienii) si „popoare aliate”.

La polul opus fata de un atare megaproces geopolitic stau:

– ordinea comerciala a lumii

– persoane colective si individuale in cadrul sistemului.

Nici celelalte elemente ale sistemului nu sunt ocolite de criza dezagregarii. Primul este sub-sistemul tehnologic. In 1986, catastrofa de la Cernobil atesta deficientele tehnologiei electronucleare sovietice. La dificultatea indusa de factorul decalajului se adauga sfidarea strategica a lui Reagan (1983). Dificultatile CMI (complexului militar industrial sovietic) cresc in ultima faza a etno-sistemului sovietic, ceea ce-a adus dupa sine al doilea factor dezintegrator al sistemului (pe langa cel de ordin politic care a intrat in faza crizei endemice sub Gorbaciov, cel ce-a deschis cutia Pandorei prin doctrina sa de glasnost si prin utopia numita perestroika). Glasnost-ul a devoalat bolile unui tip de sistem monocentric bazat pe constrangere politica si pe integrare militara si ideologica atee care n-avea cum sa prinda radacini in sufletul crestin al poporului rus. Defectul cel dintai al unui atare sistem este tocmai deficitul sau spiritual ca sa nu spunem de-a dreptul: religios.

Periferia sistemului – organul centrului

Nici marginile etno-sistemului nu mai erau gestionate intr-o conceptie pro-sistemica in faza finala a istoricului URSS. Antisistemul a capatat aici forma cea mai radicala. Tarile PECO (Pays d’Europe Centrale et Orientale) au experimentat in acelasi timp (o incredibila unitate de ritm) caderea megasistemului. Acestea, toate si fiecare in parte, s-au miscat si se misca spre modelul vest-european in vreme ce Rusia ramane la modelul propriu. In anul 1990 se petrec cele doua procese antisistemice radicale:

in 25 februarie = disolutia Pactului de la Varsovia

in 26 iunie = dezintegrarea CAER

URSS-ul insusi se transforma, prin acordul de la Belaveja (in decembrie 1991), al presedintilor republicilor sovietice, in CSI, compusa din 15 republici independente. In zona rimlandului extins se infaptuieste, pe 30 octombrie 1990, reunificarea Germaniei.

Noul realism este, se pare, cel mai mare avantaj geostrategic al Rusiei actuale. Iata doar cateva dintre trasaturile noului realism rusesc, sintetizate de un specialist al chestiunii (Secrieru):

„fuziunea dintre geopolitica si geoeconomie in diplomatia lui Putin”,

„nationalizarea politicii externe ruse”

„Grupul de elita strategica al lui Putin este compus din trei subgrupuri:

– Liberalii

– Tehnocratii

– Siloviki

Constanta interesului rus pentru istmul ponto-baltic deriva din doctrina „vecinatatii apropiate”. Pentru Romania chestiunea implica realizarea unor punti culturale cu Rusia. O chestiune sensibila pentru Rusia este majoritatea musulmana din Rusia si primejdia „radicalismului islamic”, ceea ce reprezinta un motiv in plus pentru o sensibilitate sporita a Rusiei la politicile puntilor sau coridoarelor culturale. De altminteri, Romania a practicat in toata lunga sa perioada de 1000 de ani de consolidare etnopolitica diplomatia coridoarelor culturale, care i-a creat pe Sf. Voievozi Neagoe Basarab si Stefan cel Mare si deopotriva pe sfintii martiri marturisitori Brancoveni, Constantin, Stefan, Radu, Matei si sfetnicul Ianache.

Evolutiile geopolitice ale Rusiei in ochii occidentalilor

R. Aron, in cartea sa, „Secolul Razboiului Total”, subliniaza: „Rusia a reusit aproape sa atinga calitatea de „Insula Mondiala” pe care Mackinder o considera conditia suficienta pentru realizarea Imperiului Universal” (R. Aron, Boston, 1955). Este, probabil, una dintre evolutiile cele mai spectaculoase ale Rusiei in ultimii 500 de ani de istorie universala.

N. Spykman obisnuia sa spuna (ca un ecou al celebrei reflexii a lui Mackinder): „Cine controleaza Rimlandul controleaza Eurasia, cine controleaza Eurasia controleaza destinele lumii” (N. Spykman, The Geography of Peace, New York, Harcourt, Brace&Co, 1944, p. 43). El numeste zona de tarm a Eurasiei: „Eurasian Rimland”. Rusia a reusit sa atinga aceasta conditie in timpul imperiului sovietic cand, practic, Rusia controla toata Europa de dincoace de linia care leaga Stettin de Trieste. Batalia pentru controlul lumii implica, iata, razboiul geopolitic pentru controlul heartland-ului al carui deznodamant depinde de capacitatea folosirii rimland-ului ca arma de succes. Acesta este Al Treilea Razboi Mondial cu sintagma memorabila a lui Burnham.

James Burnham (1944) a sugerat in cartea sa, „The Struggle for the World” (New York, John Day co., 1947), tipurile de politici destinate castigarii a ceea ce a numit: „Al Treilea Razboi Mondial”. In „Containment or Liberation” (1953: New York, John Day Company), si deopotriva in „The Coming Defeat of Communism” (1950, New York, John Day Co., p. 14)[57] el avertizase:

„Ca politica si ideologie revolutionara, comunismul sovietic nu poate fi incercuit (contained) de margini geografice traditionale, deoarece sovieticii se vor extinde prin razboaie politice purtate (waged) de fortele obediente (surrogate forces) din alte tari. In plus, cuceririle sovietice (incluzand China) i-au adus controlul vastei majoritati a Eurasiei, incat „daca [rusii] vor reusi sa consolideze ceea ce au cucerit, atunci victoria lor mondiala finala este sigura…

De aceea, politica de containment, chiar daca este 100% de succes, este o formula pentru victoria sovietica” (Burnham, 1953, apud Sempa). Sa observam, iata, ca inca prin anii 1953 Occidentul, in frunte cu strategistii americani renuntasera la strategia containment-ului (incercuire si descurajare) in chestiunea raporturilor cu Rusia. Este adevarat ca Burnham opteaza pentru confruntare, dar aceasta nu exclude politicile dialogului, astfel ca marile confinii militare si ideologice pot lasa locul competitiei economice si confluentelor geostrategice, cum arata tendintele actuale.

Variante pe care Burnham le identifica pentru spatiul eurasiatic si deci pentru politicile posibile se refera toate la alternativele atitudinii SUA fata de Eurasia si deci fata de Rusia. Aceste variante posibile se distribuie intre: a) varianta „continentului euroasiatic sub control (dominatie unica)”; b) varianta „retragerii influentei SUA din Eurasia”; c) „in acest caz, fara de confruntare, natiunile eurasiatice, care insa sunt exterioare Imperiului Sovietic, vor trebui sa se supuna controlului sovietic” („Containment or Liberation”, p. 114). „Harta referentiala” e tot a lui Mackinder, cum vedem, si in analizele lui Burnham.

In fine, Burnham arata ca geopolitica expansiunii sovietice s-a bazat, in vremea lui Brejnev, pe dihotomia zone de pace / zone de razboi („zone of peace” – „zone of war”), concepute ca o retea mondiala si folosite ca tehnici de expansiune. Burnham a previzionat „doctrina Brejnev” si, totodata, „strategia conflictuala sovietica” in lumea a treia (apud Sempa, p. 74). Cf. si „Suicide of the West” (Chicago, 1985, p. 227-228).

Teoria competitiei pentru putere

Nicolas Spykman a elaborat teoria sa a competitiei pentru putere in „America’s Strategy in World Politics” (1942. New York, Harcourt, Brace&Co, 1942, p. 24). In viziunea sa „marginea de securitate pentru o natiune este margine a amenintarii (primejdiei) pentru alta (…); deci alianta trebuie acompaniata de contra-aliante si armamentul de contra-inarmare totul incadrandu-se intr-o competitie permanenta pentru putere” (apud Sempa, p. 75). In aceasta lumina, „prima linie de aparare a SUA consta in prezervarea balantei de putere in Europa si Asia” (p. 4). In viziunea celor trei „strategisti” americani, cei trei factori geopolitici ai Razboiului Rece sunt (apud Sempa):
a) „sfidarea superputerii americane: securitatea Americii va fi grav amenintata daca Eurasia va fi politic dominata de o putere ostila” (Mackinder, Spykman)

b) „balanta de putere in Eurasia” (dominatia asupra zonei-pivot). Aceasta va fi influentata de puterea care va controla heartland-ul Eurasiei (pe atunci URSS ameninta sa domine toata Eurasia) (Mackinder).

c) „fortele-surogat”: URSS, ghidata de ideologia revolutionara, ori o alta formatiune sistemica a puterii in Eurasia, va cauta sa-si extinda puterea globala prin „forte-surogat” (Burnham) sau, cu limbajul epocii, prin „sateliti”. Ne dam seama ca principalul proces regional in zona rasariteana a continentului european, dupa razboi, a fost tocmai satelizarea tarilor de la est de Elba. Caderea sistemului a adus pe urmele sale nu o simpla desatelizare a regiunii, ci o perioada de interregn cu foarte multa dezordine, cu haos si capitalism salbatic, ceea ce obliga la o regandire a strategiei de securitate in regiune in raport cu o asemenea conjunctura. Desatelizarea a fost un proces secundar si a cuprins tarile din lagar, dar haosul si turbulentele in lant au lovit si spatiul rusesc propriu-zis (controlat de Rusia). Aceasta reclama o reconsiderare a tipului de capitalism instaurat in toata regiunea, in frunte cu Rusia.

Rusia lui Eltin evoluase spre modelul „sistemului fragil”. Reactia lui Putin: noua politica

Capitalismul rusesc se identifica, in prima lui faza, ca peste tot in Europa de Rasarit, cu un sistem alternativ pe care unii specialisti il numesc afacerism, indepartandu-se astfel de modelul occidental al capitalismului auto-centrat. In vederile noastre, afacerismul este, de fapt, un capitalism oligarhic in si prin care un cerc relativ restrans de afaceristi se folosesc de aparatul reformei si al statului in interes propriu, adoptand, in numele reformei, al privatizarii etc., legi antisistemice, deopotriva anticapitaliste (caci nu servesc criteriilor de rentabilizare a sistemului) si antipopulare.

Unul dintre procesele definitorii pentru „afacerism”, ca sistem alternativ la capitalismul autocentrat, este conceptia si modelul privatizarii. In sistemul afacerismului, privatizarea nu a condus si nu conduce la constituirea de firme capitaliste puternice ci la emergenta conglomeratelor oligarhice. Sa examinam cifrele. Dupa Curtea de Conturi rusa, de pilda: 90% dintre privatizarile facute intre 1994-2000 au fost ilegale. Conceptia oligarhica a condus, peste tot, la constituirea unor imperii economice in jurul celor 4 poli: bancile, industria, comertul, media. Faza aceasta, in Rusia, s-a intins pe intervalul guvernarii lui Eltin.

Sub B. Eltin Rusia pierde 50% din PIB si ajunge la un PIB/locuitor egal cu 40-60% din cel de la 1860. Hiperinflatia, umflarea datoriei externe, tutela FMI, speculatii, crah financiar, fuga capitalurilor, prabusirea monedei (1998), saracia masei si averile ostentative, retele mafiote, iata fenomenele care, in viziunea lui Secrieru, descriu starea Rusiei acestei perioade. Intre consecintele evidente ale epocii se disting apatia si votul protestatar.

Cu toate acestea, Rusia ramane un mare exportator de grau: 10 milioane tone de grau pe an (al 4-lea loc in lume). Agricultura familiala reprezinta 60% in productia agricola din 2006 (restul este colectivism). Fata de perioada domniei afacerismului, se produce o transformare axiala odata cu venirea lui Putin. Putin decide – in anul 2000 – „sa inchida paranteza haotica a anilor 1990” (p. 782, „Le Monde. Manuel de géopolitique et de géoéconomie”, coord. Pascal Gauchon, PUF, 2008).

Redam, prin sinteza mijlocita de cartea coordonata de P. Gauchon, de Raportul Rand si de alte surse, precum este si cartea lui Secrieru, principalele trasaturi ale Rusiei actuale, in si prin care se pot zari zguduirile provocate de ciocnirea dintre sistemul afacerismului si sistemul capitalist auto-centrat, ciocnire care a marcat starea Rusiei incepand cu noua politica a lui Putin. Trasatura cea dintai a noii politici: reforma institutiilor si a finantelor publice restabileste „verticala puterii”. Iata si alte caracteristici rusesti derivate din analizele autorilor manualului coordonat de Pascal Gauchon, din cartea lui Secrieru si din sinteza Raportului Rand (datele au ca sursa, in principal, acest raport):

„Tendinta inceputa de Eltin de a pastra controlul asupra sectoarelor strategice – banci, producerea si exportarea armamentului, energie, transport feroviar – s-a accentuat dupa 2005 prin renationalizarea unor mari intreprinderi care inseamna 35% din PIB”.

Evolutiile grupului petrolier Jukos sunt mai mult decat graitoare in privinta noii politici. Acest grup gigantic era controlat de M. Hodorkovski, care anuntase in 2003 fuziunea cu grupul Sibneft si cu o posibila participare a lui Exxon Mobile.

In 2003 este Hodorkovski este arestat si, in 2005, este condamnat la 9 ani inchisoare.

Jukos a fost cumparata in decembrie 2004 de Rosneft, companie petroliera de stat si primul producator din 2007.
La Gazprom statul redevine majoritar in 2005.

Gigantul gazolifer (88% din productia Rusiei, 20% din rezervele mondiale) realizeaza 38% din cifra sa de afaceri in afara „gazului”, adica in constructia de centrale atomoelectrice nucleare in afara, este implicat in media etc.

In 2001 se relanseaza „parteneriatul strategic” SUA-Rusia. Dar, din nou, Putin decide sa reia controlul hidrocarburilor: intreprinderile de stat detin de atunci 30% din rezervele de petrol, 87% din rezervele de gaz.

Intra pe scena „oligarhii statului”. „In toamna lui 2006 Gazprom indeparteaza candidatii occidentali de la exploatarea zacamantului de gaze din Marea Barent. Proiectul lansat in 1996 de Shell pentru zacamantul de la Sahalin 2 era cea mai mare investitie postsovietica in Rusia si singurul proiect de anvergura fara asociat rus. Sub amenintarea suspendarii permisului pentru non-respectarea normelor ecologice, consortiul a acceptat in decembrie 2006 partajul cu Gazprom (50%), Shell (25% in loc de 55), Mitsui si Mitsubishi. La fel in cazul Sahalin 1, initiat de Exxon Mobile si Khariaga in extremul Nord, in urma unor acorduri foarte favorabile companiilor occidentale. In 2003, societatea a cedat Gazprom-ului 63% din partile zacamantului de la Kovitka in Siberia Orientala” (ibidem).

Puterea ideologiei asupra geografiei inceteaza dupa 2001. Comunismul a „situat Cuba la Est si Japonia la Vest”. „Revansa geografiei asupra ideologiei a determinat revenirea frontierelor trecutului” (ibidem).
Ilie Badescu
________________________________________
[1]) * Ilie Badescu, „Noopolitica. Teoria fenomenelor asincrone”, Editura Ziua, Bucuresti, 2005
[2]) Ir 46, 19
[3]) Ir 47,10
[4]) Ir, 44, 2-6
[5]) Ir 44, 7-8
[6]) Cf. nota b la p. 1019 a Bibliei, editie jubiliara, diortosita de episcopul Clujului si Feleacului.
[7]) Cap. 46
[8]) Ir 46, 19
[9]) Din Introducerea IPS Bartolomeu la Ieremia
[10]) IPS Bartolomeu, nota la Ir 4,11
[11]) Ir 6,18
[12]) Ir 2, 5-7
[13]) Cap.4,11
[14]) Cap. 5, 6-9
[15]) Cap 7, 18-19
[16]) Cap. 8, 4-5
[17]) Ir 8,9
[18]) Ir 8, 12
[19]) Cap. 9,1
[20]) Cap. 9,2
[21]) Cap 9, 3-4
[22]) Ir 9, 18-23
[23]) Ir 9,11
[24]) Ir 50, 13
[25]) Ir 51,26
[26]) Sof 3, 11-12
[27]) Sof 3, 12-13
[28]) Sof 3, 16-17
[29]) Sof 3, 19
[30]) Halford Mackinder s-a nascut la 1861 si a murit in 1947. Intre 1910 si 1922 a fost membru al Camerei Comunelor, iar intre 1919-1929 a fost „trimisul britanic in Rusia de Sud” (Dughin, op. cit, cap. 3, pp. 43-51). Cf. si Ancel, J. „Manuel geographique de la Politique Europeenne, tome I: L’ Europe centrale”, 1936 si M. Foucher, op. cit. p 18, subliniind si el viziunea dualista a lui Mackinder, vezi si p 20 Cf si Paul Claval, „Geopolitica si geostrategie. Gandirea politica, spatiul si teritoriul in secolul al XX-lea”, Ed. Corint, Bucuresti, 2001, in special, cap. II
[31]) The Geographic Pivot of History in „Democratic Ideals and Reality”, New York, 1919.sau Halford Mackinder Geographical Pivot of History in Geographical Journal, 1904
[32]) Asupra unei prezentari extinse a teoriilor geopolitice se pot consulta I. Badescu, „Tratat de geopolitica”, Ed. Mica Valahie, Bucuresti, 2007
[33]) Rudolf Kjellen, „Die Staat als Lebensform”, 1916 si „Die Grössmächte for und nach dem Weltkriege”, Leipzig si Berlin, 1953
[34]) Friedrich Ratzel: „Politische Geographie”, 1987 si: Friedrich Ratzel „Ueber die Gesetze des raeumlicher Wachstum der Staaten”, 1901. cf. de asemenea, Brunhes J. si Vallaux, C. „La Geographie de l’histoir: Geograpie de la paix et de la guerre sur terre et sur mer”, 1921. Michel Foucher, „Fronts et frontieres”, Fayard, Paris, 1991
[35]) I. Badescu, D. Dungaciu, „Sociologia si geopolitica frontierei”, Ed. Floare Albastra, Bucuresti, 1995 si „Tratat de geopolitica”, ed. Cit.
[36]) Cf. A. Dughin, „Osnovi Geopolitiki”, Arktogheea, Moscova, 1997
[37]) Vezi P. Claval, ibid. si de asemenea A. Dughin, ibidem
[38]) P Claval, op. cit., cap II
[39]) Mcakinder: „Britain and the British-Seas”, 1902, pp. 350-351
[40]) „The Geographic Pivot of History”, p. 242 in „Democratic Ideals and Reality”, apud F. Sempa, Geopolitics, from the Cold War to the 21st Century, New Brunswick, New Jersey, 2007, 17
[41]) Sempa, op.cit., 17
[42]) (apud Sempa, ibidem).
[43]) (Mackinder, op.cit., pp. 257-258, in „Democratic Ideals and Reality”, New York, 1962, W. W. Norton & Company, apud F. P. Sempa, op.cit., p. 12)
[44]) (F. Sempa, p. 12)
[45]) (F. Sempa, p. 12)
[46]) (Ibidem)
[47]) „Axa geografica a istoriei”: „Geographical Pivot of History” in „Geographical Journal”, 1904, cf. de asemenea „Democratic Ideals and Reality”, New York, 1919, Vezi si P. Claval, pp47-48
[48]) K. Haushofer, „De la Geopolitique”, Paris, Fayard, 1986
[49]) K. Haushofer, op. cit., p. 14
[50]) Ibidem
[51]) Shils, Edward, Tradition, Chicago, The University of Chicago Press, 1981. p. 326.
[52]) Un astfel de fenomen s-a produs, ne spune Mihai Deaconescu, in faza letala a imperiului dualist, de exemplu, in Transilvania. „Ura lui [a lui Tisza] maladiva fata de tot ce ea romanesc, amestecata cu teama de noi agitatii in Transilvania, ii dictasera masurile sangeroase cu transferul populatiei satesti din tinuturile decretate peste noapte drept zona culturala maghiara – masuri pe care numai caderea guvernului sau le dezorganizase sau amanase. Mai devreme sau mai tarziu, Tisza va plati. Nu insa prin simpla cadere de la guvern – o cadere care nu insemna nimic prin raportare la milioanele de morti si raniti in transee, de mutilatii pe viata, impuscatii si de spanzurati pentru culpa ca nu dorisera sa mai lupte.” (Mihail Diaconescu, Sacrificiul, p. 465).
[53]) Irina Cristea, studiu in manuscris, apud. I. Badescu si D. Dungaciu, op. cit., p. 311, vol. I
[54]) Cf. Ilie Badescu si Radu Baltasiu, „Tratat de geopolitica – teorie si harti ”, format CD-ROM, Centru de Geopolitica si Antropologie Vizuala, Bucuresti, 2008
[55]) H. Mackinder, „Democatic Ideals..”, ed.cit., p. 62
[56]) ibidem, p. 70
[57]) Prezentam o lista bibliografica extinsa a principalelor lucrari ale lui Burnham:
„The Managerial Revolution: What is Happening in the World”, New York: John Day Co., 1941.
„In Defense of Marxism (Against the Petty-Bourgeois Opposition)” (with Leon Trotsky, Joseph Hansen and William Warde), New York: Pioneer Publishers, 1942
„The Machiavellians: Defenders of Freedom”, New York: John Day Co., 1943 ISBN 0-895267853
„The Struggle for the World”, New York: John Day Co., 1947
„The Coming Defeat of Communism”, New York: John Day Co., 1949
„Containment or Liberation? An Inquiry into the Aims of United States Foreign Policy”, New York: John Day Co., 1953
„The Web of Subversion: Underground Networks”, New York: John Day Co., 1954
„Suicide of the West: An Essay on the Meaning and Destiny of Liberalism”, New York: John Day Co., 1964 ISBN 0-89526-822-1
„The War We Are In: The Last Decade and the Next New Rochelle”, NY, Arlington House 1967

Sursa: Ziaristi Online, Euroasiatica

Adauga un comentariu!

Nume (necesar)

Website


*

Editoriale din aceeasi categorie

Autor: Aciduzzul | 29 iulie, 2017 | 0 comentarii | 80 vizualizari | 1 vot

Publicatia AgroStandard lanseaza Studiul de piata „Top 600+ Cele mai mari Exploatatii Agricole din Romania”, prima analiza de acest fel realizata vreodata in Romania. Studiul a fost realizat urmare a solicitarilor venite din partea mediului de afaceri, data fiind absenta informatiilor oficiale cu privire la fondul funciar din tara noastra, precum si a lipsei unor […]

Autor: Aciduzzul | 13 septembrie, 2015 | 0 comentarii | 442 vizualizari | 4 voturi

Toata lumea vorbeste zilele acestea despre criza imigrantilor. Toti se intrec in teorii care mai de care mai fanteziste cu privire la cauzele si la solutiile pentru acesta “criza” si s-au format deja doua tabere cu pozitii antagonice pe marginea acestui subiect. Pe de-o parte gruparile nationaliste de pe tot cuprinsul Europei care intuiesc pericolul […]

Autor: Aciduzzul | 26 august, 2015 | 0 comentarii | 241 vizualizari | 3 voturi

Marius Serban Toata lumea asista (neputincioasa) zilele acestea la o adevarata invazie a emigrantilor din tarile arabe catre Europa, care a inceput brusc, suspect de brusc. Desi subiectul este intors pe toate partile de mainstream-media, nimeni nu spune de ce aceasta invazie se petrece tocmai acum. Pana la urma razboaiele din Siria, Irak, Libia, Afganistan […]

Autor: Aciduzzul | 15 martie, 2015 | 0 comentarii | 1280 vizualizari | 9 voturi

Cazul Darius Valcov este unul cat se poate de clar al triumfului neoliberalismului si al jafului institutionalizat practicat de mafiile transnationale, numite gratios, FMI, BM, UE, etc., in coloniile cocotiere pacificate, populate cu oi placide, spalate excesiv pe creier, cam cum este Romania. Pentru a intelege resorturile dupa care functioneaza institutia care a acaparat spatiul […]

Autor: Aciduzzul | 17 ianuarie, 2015 | 0 comentarii | 715 vizualizari | 3 voturi

Serghei Malkov, membru la Academia Militară rusă, prezice începutul unui nou război mondial în următorul deceniu. Oamenii de ştiinţă de la Academia Militară au ajuns la această concluzie, bazându-se pe teoria ciclurilor Kondratieff (după numele savantului Nikolai Kondratieff). Ciclurile Kondratieff pot fi definite ca o succesiune regulată a modificărilor structurale din cadrul economiei moderne. Întinzându-se […]

Ofera o donatie
Dacă vrei să contribui și tu, poți dona aici:
fii aproape de noi
Conferinta_AGROstandard
PUB
web design profesionist
Red Moon Media
CAMPANII bp
Atitudine Contemporana
Televiziunea Copiilor
Le Pre
1984 George Orwell
Televiziunea Copiilor
piata BIO
alimente organice
internet manipulation techniques
Adauga banerul de partener Badpolitics pe site-ul tau bad politics
bad politics

2009 - 2017 © BadPolitics