Sustine Bad Politics
arhiva stiri
starea vremii
octombrie 22, 2017, 4:35 pm
Soare
Soare
18°C
Presiunea: 1020 mb
Umiditate: 55%
Vânt: 7 km/h ESE
Răsarit: 7:39 am
Apus: 6:20 pm
 
ANUNTURI UMANITARE
Analize-studii
Insecuritatea Securitatii Nationale
Aciduzzul | 29 decembrie, 2012 | 0 comentarii | 447 vizualizari |
(2 voturi )

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

Preambul (1)

Acest studiu a fost finalizat – aşa cum se vede din bibliografie – în vara anului 2002, apoi, la final, i-am adăugat cîteva pagini, cu referiri la presa de pînă în martie 2003. Intenţionam să fie un capitol al lucrării Ticăloşii care ne conduc. Întrucît nu am avut resurse materiale să o pot publica, am mai făcut unele modificări ale timpurilor verbale, ca să o aduc la zi, dar fără să o pot tipări. Astfel că, pentru a-l prezenta, totuşi, opiniei publice, am început să-l public, în serial, anul trecut, în revista lunară Justiţiarul. Dar, din cauza unor dificultăţi redacţionale, articolul nu a fost publicat complet, episoadele – pe care le semnalez, aici, prin hyperlink-uri – au apărut cu intermitenţe, iar primele au apărut fără bibliografie. Întrucît realitatea nu s-a schimbat, în bine, iar studiul îşi păstrează actualitatea, îl prezint, mai jos, în forma din 2002-2003, cu unele mici intervenţii, în paranteze drepte, pentru o oarecare actualizare spre a se înţeleg mai bine textul.

Punerea problemei

1.1. Prolog

Unul dintre cele mai profunde şi mai clare gînduri ale lui Hegel este acesta: „Libertatea este unicul adevăr al spiritului“. Iar un dicton juridic latin – ocolit cu grijă de magistraţii şi avocaţii noştri, căci e prea inflamant, în această etapă saturată de corupţie, pentru ca ei să îşi permită luxul să îl exhibe în retorica lor – este acesta: Sine iustitia, nulla libertas – „Fără dreptate nu e libertate“.

Dacă acceptaţi să propun aforismul politic „Fără libertate nu este democraţie“, rezultă sinteza lor: „Fără libertate şi dreptate nu există democraţie“. Ceea ce revine la a spune că democraţia este derivata a doua a statului de drept: adică, ea nu se poate institui şi nu poate exista în lipsa acestuia, care trebuie să instituie dreptatea (deci, egalitatea în faţa legii) şi libertatea, în primul rînd libertatea spiritului, a cuvîntului, ca să te poţi exprima, să te poţi apăra.

Or, în asigurarea atît a libertăţii şi a dreptăţii sociale, cît şi a aceleia, în sens restrîns, juridice, un rol important îl au instituţiile care prezervă ordinea de stat şi ordinea publică şi asigură, în interesul cvasitotalităţii cetăţenilor, represiunea contra acelora – din interiorul sau exteriorul Ţării – care le încalcă. În cadrul acestora, se detaşează Magistratura, Serviciile Secrete şi Poliţia, care concură – cel puţin teoretic – la prezervarea Securităţii Naţionale.

Dar, situaţia actuală relevă că se poate decela chiar insecuritatea Securităţii Naţionale, deoarece respectivele instituţii au devenit vectori care erodează Securitatea Naţională în mod direct proporţional cu cantitatea de corupţie existentă în ele însele. Ceea ce explică marasmul prin care trece România şi pericolul vital cu care se confruntă: supravieţuirea sa în viitor!

1.2. Definiţii

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte securitatea ca fiind „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol“. Ca atare, securitatea apare, în cele mai multe situaţii, ca o precondiţie a funcţionalităţii oricărui (micro)grup social formal sau informal, a oricărei organizaţii sociale, economice, politice etc., în raport cu acţiunea unor factori perturbatori generatori de insecuritate, interni şi/sau externi organizaţiei respective.

În Strategia de securitate naţională a României, se precizează: „Sistemul securităţii naţionale se defineşte prin ansamblul mijloacelor, reglementărilor şi instituţiilor statului român, are au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele fundamentale ale României“. Pe plan constatativ, această Strategie relevă:

„Pe plan intern, starea de securitate a României de azi este caracterizată încă de suficiente vulnerabilităţi în mai toate domeniile de manifestare ale mediului economic şi social, precum şi ale mediului natural de existenţă a societăţii româneşti. Această situaţie s-a produs ca urmare a presiunii cumulative, în timp, a unor factori multipli – politici, economici, financiari, sociali, culturali, biologici, religioşi, demografici, militari şi de altă natură –, care au influenţat climatul de siguranţă a statului şi cetăţenilor, ducînd la fragilizarea suportului moral, material, precum şi a celui de valori spirituale, pe care se întemeiază civilizaţia identităţii noastre naţionale“1.

Considerăm că expresia „în mai toate domeniile“ este o formă de inexactitate ştiinţifică care nu îşi are locul într-un document legislativ. De aceea, facem corectura cuvenită şi spunem că vulnerabilităţile se manifestă în toate domeniile. Chiar dacă ele nu sunt cunoscute de factorii abilitaţi, ele, totuşi, există, iar consecinţele lor sunt cu atît mai pernicioase cu cît rămîn necunoscute, după cum au avertizat, printre alţii, generalii Eugen Bădălan, Mircea Chelaru, Lucian Culda, Teodor Frunzeti, Decebal Ilina, Mihail Popescu2 şi alţii.

Ţinînd cont de generalitatea acestui concept, propun următoarea definiţie: „Securitatea naţională este rezultanta sinergică a acţiunilor întreprinse prin mijloacele şi reglementările instituţiilor statului român, care au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele şi valorile fundamentale ale României, contracarînd factorii interni şi internaţionali care ameninţă aceste interese şi valori“.

Prin contrapoziţie, definim: „Insecuritatea naţională este rezultanta emergentă a acţiunilor factorilor interni şi externi care periclitează interesele şi valorile fundamentale ale României“.

Dificultatea elaborării definiţiei unui concept rezidă în aceea că, fiind un concept, deci o noţiune de maximă generalitate, nu are un gen proxim, la care ar trebui să ne raportăm spre a-i găsi diferenţa specifică, în raport cu care să îl definim, să îi stabilim marginile. De aceea, în asemenea cazuri, definiţiile sunt foarte abstracte şi sunt însoţite de o completare descriptivă, în care sunt dezvăluite însuşirile conceptului.

Vom apela şi noi la această modalitate, bazîndu-ne pe îngăduinţa şi înţelegerea cititorului, avînd acelaşi scop: al clarificării unor aspecte, spre a stabili un consens şi, astfel, o cale de comunicare şi de explicare a situaţiei înconjurătoare, în vederea stabilirii măsurilor şi întreprinderii acţiunilor necesare îmbunătăţirii situaţiei. Pentru că nu mai e nevoie de prea multe argumente: am ajuns într-un asemenea impas încît e nevoie urgentă de o schimbare în Bine, după atîta cădere în Rău.

Oricare ar fi explicaţiile pe care le vom da, nu vom avea pretenţia că ele sunt exhaustive, ci, dimpotrivă, trebuie să facem mereu o reservatio mentalis şi să considerăm, în virtutea unei abordări holistice, sistemice şi integratoare, că e posibil să fi scăpat din vedere unii factori – din cele mai diverse domenii, unele chiar de neimaginat –, pe care nu i-am putut cunoaşte în momentul respectiv atît pentru că ne-au lipsit resursele necesare cunoaşterii, cît şi pentru că au existat forţe interesate ca acei factori să rămînă cît mai bine camuflaţi.

Insecuritatea poate fi provocată prin agregarea unui set de factori care, la prima vedere, nici nu au o legătură directă, evidentă. Astfel, sărăcirea accelerată a populaţiei în etapa de tranziţie, educaţia insuficientă, moralitatea lacunară, salarizarea minimală şi condiţiile meteo sunt factori care nu par să aibă interconexiuni între ei înşişi, precum şi nici între ei şi Securitatea Naţională. Totuşi, în anumite condiţii, aceşti factori, agregaţi, generează insecuritate.

De exemplu, un individ, „învăţat“ de contextul socio-economic să fure din averea obştească, sau a statului, sustrage glicerină din întreprinderea în care lucrează. Glicerina este furată îndeosebi cînd iarna este geroasă, deoarece ea serveşte la fabricarea soluţiei numite „antigel“; acest antigel este vîndut şoferilor, care îl folosesc în radiatoarele automobilelor, spre a înlocui apa, ca factor de răcire a motorului. Dar, glicerina, pe lîngă utilizarea ei în industria săpunului, se foloseşte ca un component al nitroglicerinei, în fabricarea explozibililor.

Or, dacă nu se respectă formula chimică de fabricaţie, explozibilul, muniţia fabricată cu o compoziţie deficitară nu mai prezintă calitatea necesară în procesul de utilizare a acestora. Deci, glicerina sustrasă din procesul de fabricaţie generează insecuritate, în primul rînd industrială, dar care poate deveni naţională, dacă, la un anumit moment, avem, de exemplu, nevoie de muniţie ca să ne apărăm, iar ea nu e bună: aruncă glontele sau proiectilul cu mult în faţa inamicului, dîndu-i acestuia ocazia să ne lovească mai bine; eventual, definitiv.

Dar nu este nevoie să apară o situaţie de război pentru a se observa consecinţele sustragerii glicerinei. Căci nitroglicerina fabricată printr-o formulă incorectă poate fi şi foarte instabilă. Aşadar, deducem că repetatele explozii de la întreprinderea NITRAMONIA ar putea fi efectul unei astfel de practici, aparent nu foarte periculoase: furtul glicerinei pentru a face antigel. De asemenea, sustragerea unor produse din procesul de producţie are efecte similare. De exemplu, afectarea formulei medicamentelor, din cauza sustragerii unor substanţe esenţiale, poate provoca îmbolnăvirea insesizabilă a celor care le folosesc, finalizată prin moartea lor prematură, din cauză „de bătrâneţe“.

În alte domenii, insecuritatea este generată de factori foarte greu de sesizat, iar efectele se pot întinde pe generaţii. Un asemenea exemplu este aplicarea „principiilor“ economiei de piaţă în învăţămînt, prin înfiinţarea institutelor private, care au transformat învăţămîntul într-o negustorie lipsită de eficienţă pedagogică şi socială; de fapt, nu este decît o fabrică de diplome fără acoperire intelectuală, cu efect deosebit de primejdios pentru edificarea unei societăţi democratice. Cazul diplomelor de stomatolog vîndute de Universitatea – zisă, culmea! – Ecologică a poluat inclusiv imaginea României, pe lîngă creşterea riscurilor provocate de activitatea practică a unor asemenea „dinţari“.

Dacă pregătirea medicilor la celelalte specialităţi este la fel de precară, atunci este evident că sănătatea populaţiei este compromisă în segmentul de asistenţă oferit de respectivii „medici ecologişti“. Cazul cel mai elocvent este pregătirea sub orice critică a juriştilor atît la facultăţile de stat, cît şi private.

Nivelul lor de instruire profesională şi morală este atît de scăzut încît inclusiv ministrul Justiţiei Rodica Stănoiu a trebuit să recunoască faptul că „nu prea ştiu carte“; deja, se văd efectele pernicioase pentru societate: escaladarea corupţiei în progresie geometrică. În perspectivă istorică, societatea românească este periclitată de invăţămîntul „reformat“ prin metoda manualelor numite „alternative“, prin care învăţămîntul, practic, s-a degradat profund şi pe termen lung.

Asemenea vulnerabilităţi şi riscuri pot fi decelate, la o cercetare mai atentă, în cele mai diverse domenii ale societăţii; pe scurt, în toate cele pe care le ştiu decidenţii politici, dar şi în cele pe care nu le ştiu nici ei şi nici noi.
Acţiunile pernicioase sunt denumite riscuri, pericole, ameninţări şi agresiuni şi pot lua diferite forme şi grade de manifestare, după cum au relevat generalul de divizie dr. Eugen Bădălan, col. dr. Stan Petrescu şi col. dr. Aurel David 3.

Conform opiniei unor autori, „starea de securitate naţională integrează şi se realizează prin măsurile şi acţiunile întreprinse de statul român în domeniile politic, diplomatic, economic, social, cultural, moral, ecologic, umanitar şi militar, măsuri prin care i se garantează independenţa şi suveranitatea naţională, ordinea constituţională şi propriul său sistem de valori“ (subl. ns. – V. I. Z.).

Referitor la această enumerare etalată de autori, d-l g-ral de div. dr. Eugen Bădălan face următoarea adnotare: „Apreciem că aceştia omit cîteva domenii de angajare a eforturilor statului pentru realizarea securităţii: juridic, al siguranţei naţionale, al ordinii publice, cel tehnico-ştiinţific, informaţional-comunicaţional, sanitar, demografic“4.

Într-adevăr, se pare că, în literatura de specialitate, a existat o anumită reţinere în tratarea critică a domeniilor Justiţiei, Serviciilor Secrete şi Poliţiei. Spre a suplini acest gol, în cele ce urmează ne vom opri cu predilecţie asupra acestor segmente ale societăţii, încercînd să desţelenim terenul.

2. Situaţia existentă

2.1. Nivelul comun de percepere a securităţii

Deoarece cîinele îi păzeşte gospodăria, ţăranul român ştie, din experienţa multimilenară, că, dacă îşi găseşte cîinele omorît, atunci, în noaptea următoare, urmează să fie călcat de hoţi. Presa, acum, se consideră „cîinele de pază al democraţiei“ – cu deosebirea că, cel mai adesea, presa „doar latră, dar nu muşcă“; dacă începe să muşte, atunci se poate trezi, chiar ca în pilda cu ţăranul şi cîinele său, întinsă în ograda societăţii, „rece şi cu spume la gură“. Sau, sugrumată financiar sau „moartă“ printr-o interdicţie judiciară; sau ziaristul respectiv, dacă e mai „colţos“, va fi condamnat la o amendă penală, ca Ion Cristoiu, amendat cu patru sute de milioane de lei – iar acum „îl caută portăreii“ [este vorba de anul 2002 – n.n., V.I.Z.] –, sau ca Vadim Tudor, cu sume şi mai mari şi cu spectrul puşcăriei deasupra capului, fiindcă are şi el, ca orice român capabil, ambiţia să ajungă Şeful Statului.

Ziariştii mai mici au şi intrat după zăbrele, fiindcă, neavînd anvergura celor doi, au fost priponiţi mai uşor după gratii. De exemplu, cînd ex-ministrul Justiţiei, Valeriu Stoica, a impus, în mod deliberat provizoriu, dezincriminarea bancrutei frauduloase, presa, în cvasitotalitatea sa, a relevat că măsura respectivă era menită să-i scoată din puşcărie sau să-i salveze de ea pe escrocii care dăduseră marile „tunuri“ financiare, prin care au ruinat economia naţională – dar care, fireşte, au cotizat la puşculiţa partidelor care au propus legi prin care să fie scăpaţi de zăbrele.

Cu toată campania dură pe care o purtase, presa nu a realizat nimic: dezincriminarea provizorie a bancrutei frauduloase şi-a făcut efectul, mafioţii au scăpat de închisoare, Valeriu Stoica a rămas în continuare în funcţia de ministru al Justiţiei şi în funcţia de vicepreşedinte, apoi, de preşedinte al P.N.L., şi va rămîne politician – mai mult sau mai puţin discret – pînă la adînci bătrîneţi electorale, în ciuda faptului că mulţi l-au criticat violent, precum un reputat jurist ca senatorul P.N.Ţ.C.D. Corneliu Turianu sau deputatul francmason al P.N.L., Dan Amedeu Lăzărescu5, „liberal-monarhist“, cu vechi state de deţinut politic – aceştia, dintre înşişi colegii de partid sau de coaliţie, ca să nu mai vorbim de revistele senatorului Corneliu Vadim Tudor. Deci, în linii mari, presa latră, dar nu muşcă. Cu unele excepţii, începute îndeosebi în 2001, necesare fardării garniturii P.S.D., revenită la Putere.

NOTE

1) „Strategia de securitate naţională a României“, în Observatorul militar, nr. 2(629), 15-21 ianuarie 2002, pag. 11.
2) Mircea Chelaru, O posibilă soluţie. Editura Balek, Bucureşti, 1993, passim; General de brig. (r.) Lucian Culda, „Posibilităţi de scientizare a concepţiilor de securitate“, în Noua Revistă Română, nr. 1-2/1997; General de divizie dr. Eugen Bădălan, Securitatea naţională şi unele structuri militare româneşti la cumpăna dintre milenii. Editura Militară, Bucureşti, 1999. Vezi şi: Stan Petrescu, Informaţiile, a patra armă. Editura Militară, Bucureşti, 1999; colonel prof. univ. dr. Teodor Frunzeti, Securitatea naţională şi războiul modern. Editura Militară, Bucureşti, 1999; Aurel V. David, Naţiunea între „starea de securitate“ şi „criza politico-militară“. Editura Licorna, Bucureşti, 2000.
3) G-ral de div. dr. Eugen Bădălan, op. cit., pag. 27, 34-47; Stan Petrescu, op. cit., pag. 118-121; Aurel V. David, op. cit., pag. 116-188; vezi şi Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, Editura Tempus, Bucureşti, 2004, pag. 358-465.
4) G-ral de div. dr. Eugen Bădălan, op. cit., pag. 22.
5) Apostol N. Uceanu (Vasile Zărnescu), „O necesitate a Istoriei: dispariţia partidelor «istorice»“, în România Mare, nr. 541, 23 noiembrie 2000, pag. 9; continuare în nr. 542-553.

Insecuritatea Securitatii Nationale (2)

2.2. Serviciile Secrete – sistemul imunitar al Statului Naţional

În schimb, Serviciile Secrete reprezintă cîinele de pază al Statului. Deşi este un truism să spunem că un stat modern şi puternic este de neconceput fără Servicii Secrete, nu trebuie să încetăm să repetăm acest lucru, pentru a afla cît mai mulţi aceasta şi a nu mai fi uşor de manipulat. Servicii Secrete constituie „poliţia“ politică a Statului, din toate timpurile şi indiferent de regimul politic.

A face politică înseamnă a participa la treburile publice, ale polis-ului, ale „cetăţii“, ale Statului. Toate statele moderne şi democratice, îndeosebi din Occident, au „poliţia“ politică foarte bine pusă la punct tocmai pentru a-şi prezerva prerogativele statale.

Partidele, conform conceptului, sunt părţi provenite din mediul social, „partide“ ale societăţii – în sensul de grupări de interese divergente, parţial congruente, care îşi dispută participarea la treburile statului, dintre care unele partide ar vrea să le acapareze în cea mai mare parte, pentru a-şi adjudeca cele mai mari privilegii prin controlarea accesului la resursele materiale, financiare şi umane.

Dar, printr-o manevră subtilă, sintagma „poliţia politică“ este substituită expresiei „poliţia partinică“ – singura adecvată situaţiei în cauză – şi se glosează mult pe această diversiune după toate normele războiului axiologic, informaţional şi psihologic. De aceea, strădania depusă de unii – manevraţi, poate chiar fără să o ştie, din exterior – de a devaloriza importanţa Serviciilor Secrete româneşti, de a se desfiinţa şi ceea ce a mai rămas valoros din fosta Securitate a României trădează intenţia de desfiinţare a Ţării.

În schimb, despre Serviciile Secrete din Ţările Occidentului, adică despre „poliţia politică“ respectivă, nu se vorbeşte nimic. Şi acest fapt este cu atît mai condamnabil pentru pseudoanaliştii politici făcuţi peste noapte cu cît, la noi, au apărut suficiente cărţi care tratează tema în termeni accesibili inclusiv pentru omul de nivel mediu, cu atît mai mult pentru pseudo-elitiştii noştri.

În domeniul Securităţii Naţionale, principala agresiune axiologică şi informaţională constă în devalorizarea – îndeosebi prin denigrare – a componentelor acesteia, sub toate aspectele: de la doctrina apărării naţionale de către întregul popor (care a fost diminuată la o „strategie de securitate“) pînă la cadrele respectivelor instituţii. Serviciile Secrete constituie sistemul imunitar al organismului social.

Atacarea acestuia este echivalentă, realmente, cu infestarea statului cu un „SIDA“ social-politic. Apariţia lozincii „Jos Securitatea!“ a constituit, în conştiinţa publică, primul atac „autohton“ contra Securităţii. Dar agresiunile axiologice – sub forma celor informaţionale, imagologice, psihologice – apăruseră mai demult, în mass media internaţionale, îndeosebi pe posturile de radio străine care erau cele mai accesibile auditoriului român. Ba, chiar, prin luna februarie 2002, pe canalul H.B.O. s-a difuzat, de mai multe ori, filmul Aventură în doi, despre un elitist hoţ de tablouri de mari maeştri.

Hoţul era secondat de o eroină care, deşi juca rolul unei curviştine – expresie neacademică, dar exactă –, ei, bine, nu avea loc de Securitatea română. Veţi spune că era doar un film – o „ficţiune“, cum au zis unii de la Consiliul Europei, ca să explice finanţarea, producerea şi difuzarea tendenţioasă a filmului filomaghiar şi antiromânesc „Fratele trădat“ –, că nu avea importanţă etc., etc. Tocmai că are, căci invocarea românilor era în postura de participanţi la jaf, iar incriminarea Securităţii în respectiva secvenţă – asociaţie de idei care nu avea nici o legătură cu furtul unor tablouri de mare preţ, într-un oraş occidental – constituie o agresiune axiologică prin care se denigrează România. Ca în atîtea ocazii, de altfel, cum s-a mai întîmplat, de exemplu, în serialul italian de mare succes Caracatiţa.

Evident, nu este o simplă întâmplare că, după vizita în România, din ianuarie 1990, a lui James Baker, Secretar de Stat al S.U.A., ca prim simptom al acestui „S.I.D.A.“, au apărut – pe ziduri, în clădiri, în tramvaie etc. – nişte fluturaşi autocolanţi, pe care scria „Jos Securitatea!“ Şi, cînd te gîndeşti că, din 22 decembrie 1989 pînă în martie 1990, ofiţerii Securităţii şedeau în birouri, dar păziţi la uşă de soldaţi înarmaţi! Aceasta a reprezentat prima formă de devalorizare a muncii lor şi de umilire a ofiţerilor.

După înfiinţarea – sub presiunea agresiunilor hungariste de la Târgu Mureş, din 20-22 martie 1990 – a Serviciului Român de Informaţii, acest îndemn al democraţiei occidentale – „Jos Securitatea!“, impus de James Baker şi de către cei speriaţi de cartea lui Pierre Accoce şi Daniel Pouget, Reţeaua Caraman. Cei 13 români care au zguduit N.A.T.O. (Editura Compania, Bucureşti, 1999) – s-a auzit continuu, de atunci pînă în zilele noastre, din cel mai obscur ziar pînă în Parlamentul Ţării. Din această principală cauză s-a produs implozia Serviciilor Secrete.

Desigur, alături de alte cauze importante: salariile mici – excesiv de mici pentru nişte ofiţeri care stau mereu sub tensiune, căci sunt mereu în misiune –, „reorganizarea“ permanentă, micimea stimulentelor morale, micimea morală şi intelectuală a unora dintre comandanţii rămaşi (căci aceia valoroşi, care au anticipat tendinţa de evoluţie a evenimentelor, şi-au cerut trecerea în rezervă, în cazul în care nu au fost trecuţi cu forţa de cei care au acaparat Puterea), iar, în ultimii ani, „politizarea“ Serviciilor Secrete, deoarece nici acestea nu au scăpat de năpasta „algoritmizării“.

O expresie a respectivei algoritmizări este confecţionarea dosarului de K.G.B.-ist al directorului S.R.I.-ului, Radu Timofte. Oricum, scandalul provocat de acest caz, în urma căruia au fost daţi afară cîţiva ofiţeri superiori, generalul Bujorel Iamandi – care de-abia fusese avansat politic6 de ex-preşedintele Emil Constantinescu – şi, ulterior, chiar prim-adjunctul directorului S.R.I., generalul de Corp de Armată Vasile Lupu, a dus, după cum remarcase un ziarist, la spălarea onoarei d-lui Alexandru-Radu Timofte, dar şi la deteriorarea gravă a imaginii S.R.I.-ului7 şi a moralului cadrelor instituţiei – adică exact la ceva de care nu avea nevoie instituţia, dar de care aveau nevoie duşmanii Ţării, mai de aproape sau mai de departe.

În anii ’50, cuvîntul care exprima insulta supremă şi care ajunsese să fie folosit nu doar în presă şi în şedinţele de partid şi sindicat, ci chiar în certurile de familie ale nomenclaturiştilor proletari era unul care te putea băga şi la gherlă: „— Oportunistule!“ Acum, cuvîntul care insultă cel mai grav şi prin care se vrea să se aducă moartea civilă sau chiar puşcăria este „— Securistule!“

Actuala campanie concertată internaţional contra Securităţii, preluată la modul aproape morbid de o mare parte a presei interne, manipulate foarte eficient, deşi într-o manieră destul de grosieră, a făcut ca imaginaţia similară a unora să creeze o echivalenţă între Securitate şi „labirintul Minotaurului“8.

Probabil că, din această cauză, promisa lege a statutului ofiţerului de informaţii a rămas doar un punct în planul de activitate al parlamentarilor, fiindcă şi aceştia s-au încurcat în labirintul „conceptual“. În schimb, reluarea dezbaterii Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate a iterat campania anti-Securitate pe toate vocile.

Într-un interviu acordat B.B.C.-ului, în 8 octombrie 2000, senatorul Corneliu Vadim Tudor afirma: „A fi securist în România nu este o ruşine decît în măsura în care ai chinuit oameni în «obsedantul deceniu» (…). Este vorba de anii ’47-’57, cînd Securitatea a fost, ca toată Ţara, sub ocupaţie străină, o ocupaţie sovietică; erau foarte mulţi colonei şi generali maghiari în Transilvania, dar şi evrei în restul Ţării“9.

Acum, din păcate, nici criteriul naţionalităţii, în esenţă, al patriotismului, nu mai este valabil pentru a putea distinge între Bine şi Rău, şi a devenit nu doar o ruşine, dar, mai mult, a devenit întrutotul condamnabil să activezi în Serviciile Secrete. Acum, toţi ofiţerii fostei Securităţi sunt consideraţi, la grămadă, răi, indiferent dacă au făcut numai bine Ţării.
Presiunea propagandistică subversivă dirijată contra Securităţii este atît de agresivă încît a molipsit pe aproape toată lumea, care o acuză global şi fără discernămînt.

De exemplu, chiar senatorul Corneliu Vadim Tudor, a cărui opinie laudativă – cu acel distinguo necesar – la adresa fostei Securităţi am citat-o adineauri, face, în toiul polemicii, afirmaţii anti-Securitate atunci cînd atribuie vreunui preopinent invectiva „Securistule!“, cum fac indivizii de duzină, deşi şi el, ca mulţi alţi politicieni, este înconjurat de foşti ofiţeri ai Securităţii, dintre care, fără îndoială, cei mai mulţi, dacă nu chiar toţi, vor fi fiind oameni de valoare.

Între timp, după cum s-a lamentat chiar el, unii s-au dovedit a fi fost „cîrtiţe“ şi „delatori, ca Sever Meşca şi Ilie Neacşu“; mai tîrziu rămînînd să fie descoperiţi alţii, menţinuţi, acum, camuflaţi pentru alte lovituri, păstrate în rezervă. Dar, semnificativ pentru modul de gîndire şi de reacţie al lui C. V. Tudor este faptul că, atît timp cît cei doi deputaţi dezavuaţi, Sever Meşca şi Ilie Neacşu, i-au stat alături şi l-au ajutat, au fost buni: după ce au devenit „disidenţi“ faţă de modul său de conducere, au devenit, subit, „cîrtiţe“.

Cei care au fost ofiţeri ai Securităţii şi care – ulterior, după trecerea în rezervă – au comis fapte ilegale, precum escrocheriile aflate acum la ordinea zilei, nu le-au comis pentru că fuseseră „securişti“, ci pentru că aveau, pe plan individual, carenţe de educaţie şi de morală – pentru că nu instituţia îi învăţase să procedeze astfel; dimpotrivă! Deoarece, am văzut, hoţi, escroci, traficanţi de valută, de prostituate sau de influenţă, de informaţii, de dosare etc. se găsesc nu exclusiv şi nu, mai ales, printre rezerviştii din Serviciile Secrete, ci, preponderent, în alte categorii socio-profesionale: în domeniile financiar-bancar, al privatizării, al comerţului, în „conjuncţie“ cu Magistratura şi, îndeosebi, cu Parchetul; ba, acestea două constituie, cum relevă, zilnic, presa, locul de concentrare a mafiei „gulerelor albe“, a corupţiei instituţionalizate şi a criminalităţii organizate, unde se dau „tunurile“ cu cel mai mare profit – am putea spune cu un profit absolut, în comparaţie cu care celelalte escrocherii par mici găinării.

Or, nici unui membru „ilegalist“ al acestor categorii elitiste – şi, cu atît mai mult, reprehensibile! – nu i se impută hoţia respectivă cu imprecaţia profesională de „— Bancherule!“, „— Judecătorule!“, „— Procurorule! (sau Parchetarule!)“ etc., deşi ar fi mai adecvată; ba, am putea spune că abia în aceste domenii ar fi singura dată adecvată, căci respectivii membri-escroci ai tagmei profesionale în cauză au comis ilegalităţile în domeniul lor de activitate şi chiar în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, în pofida deontologiei şi a legilor care le îngrădeau activitatea şi pe care le cunoşteau foarte bine!

În schimb, numai escrocilor care fuseseră şi cadre ale Securităţii sau doar se bănuie că ar fi fost corupţi li se atribuie şi acest calificativ, deşi nu au făcut respectiva escrocherie în timpul serviciului activ sau în calitate de foste cadre ale Securităţii, ci doar pentru că au găsit, ulterior, contextul care să le permită să „pescuiască în ape tulburi“, aşa cum au făcut-o atîţia alţii din celelalte categorii profesionale, în epoca tranziţiei; şi, în primul rînd, tocmai procurorii şi judecătorii, mult mai importanţi pentru funcţionalitatea societăţii.

2.3. Insecuritatea = penuria de informaţie

Acum, campania insidioasă contra Securităţii şi aberanta Lege nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică au făcut ca locul celei mai infamante meserii, de lucrător la Salubritate, să fie luat de aceea de lucrător la Securitate, de profesia de ofiţer de informaţii. Şi aceasta în contextul internaţional actual, cînd, mai mult decît oricînd, „informaţia înseamnă putere“10, iar lipsa de informaţie înseamnă insecuritate, lipsă de apărare, după cum a demonstrat-o irefutabil (auto)atacul din 11 septembrie 2001, din S.U.A.

În Marea Britanie, de exemplu, este un motiv de mîndrie pentru un student să fie recrutat de MI-5 sau MI-6, pentru ca, ulterior, dacă va trece probele riguroase impuse de exigenţele examenelor la admiterea în profesie, să fie ofiţer în aceste reputate Servicii Secrete. Şi să reţinem că, în Ţara care, încă din 1215, prin Magna Charta Libertatum, a inaugurat democraţia în cadrul unui regat, numele şefilor Serviciilor Secrete nu a fost cunoscut – pînă acum 4-5 ani – decît de un număr foarte restrîns de lideri ai Parlamentului, nicidecum de opinia publică. Şi aceasta este situaţia în toate Ţările democrate occidentale.

De exemplu, iată ce spunea, în iunie 2001, Arnold Helman despre „transparenţa“ din Israel: „…Pînă acum doi ani, numele şefilor Satak (Securitatea internă) şi Mossad (Serviciile Secrete externe) erau tabu, servindu-se doar nişte iniţiale“11.
Referitor la recrutări, iată ce declara, în 18 noiembrie 1999, George Tenet: „C.I.A este angajată, acum, în cea mai susţinută campanie de recrutare de la sfîrşitul Războiului Rece.

Ne confruntăm cu o competiţie acerbă din partea sectorului privat. Mă adresez dvs., studenţilor de la Georgetown, în speranţa că vă veţi gîndi în mod serios să alegeţi cariera de agenţi de informaţii. Nu vă putem oferi salariul din sectorul privat. Niciodată nu vă veţi îmbogăţi din această activitate. Dar vă putem oferi o muncă interesantă, plină de satisfacţii – şi o misiune fără egal în societatea americană.

Veţi fi alături de unii dintre cei mai deosebiţi oameni pe care i-aţi întîlnit vreodată. Sunt mîndru să vă spun, mulţi dintre ei – aproximativ 400 numai la C.I.A. – sunt absolvenţi Georgetown“12.

Dar, în contrast cu discursul lui George Tenet, reţineţi şi ce transmitea Radio Contact: „S.R.I. va rămîne fără facultate. Actualii studenţi din anul I ai Institutului Naţional de Informaţii vor fi ultima promoţie de absolvenţi ai acestei unităţi de învăţămînt superior ce aparţine Serviciului Român de Informaţii (…). Motivul îl reprezintă numărul mare de absolvenţi care nu respectă contractul încheiat la intrarea în Institut. Conform acestuia, ei trebuie să activeze cel puţin 10 ani în cadrul S.R.I., în caz contrar fiind obligaţi să plătească despăgubiri“13.

De ce credeţi că studenţii şi absolvenţii de la Academia S.R.I.-ului fug pe capete, de va trebui să fie desfiinţată? Cu titlu de „ipoteză de lucru“ avansăm următoarele motive: 1) din cauza salariilor extrem de mici, situaţie despre care, deja, toţi directorii S.R.I.-ului şi-au exprimat regretul că există, dar, totuşi, nici unul nu a făcut nimic pentru a fi mărite, deşi cunoşteau efectele insuficientei salarizări – ceea ce ne induce bănuiala că au menţinut această situaţie precară în mod deliberat, pentru ca, pe cale de consecinţă „naturală“, să fie redusă la minimum activitatea instituţiei, iar agenţii de influenţă, mafioţii & comp. să se mişte în voie; 2) din cauza campaniei anti-S.R.I. – care, evident, i-a speriat; 3) din cauza muncii ingrate, fără satisfacţii materiale şi morale – în contradicţie cu ceea ce afirma G. Tenet, chiar dacă se referea la C.I.A. şi nu la F.B.I., omologul S.R.I.; 4) din cauza faptului că statutul lor de ofiţer de informaţii nu reprezenta nici pe departe „o misiune fără egal în societatea românească“, precum este în cea americană sau britanică; şi, în sfîrşit, dar nu în ultimul rînd ca importanţă, 5) din cauza relaţiilor proaste pe care le vor avea cu comandanţii, despre care studenţii află de la promoţiile anterioare, deja active în S.R.I.

Şi, dată fiind această fugă a cursanţilor şi a proaspeţilor absolvenţi, este de aşteptat acelaşi comportament şi din partea tinerilor ofiţeri proveniţi din A.N.I. sau recrutaţi direct din universităţi, din viaţa civilă. Iar aceştia ultimii, conform noii politici de cadre, anunţată de conducerea S.R.I.-ului, vor fi din ce în ce mai numeroşi în viitorul apropiat. În consecinţă, fluctuaţia de cadre în S.R.I. şi, în genere, în Serviciile Secrete, va fi în creştere – concluzie-prognoză la care trebuia să ajungă şi Parlamentul, sau, măcar, Comisiile parlamentare de resort, şi să ceară o anchetă, spre a se încerca stoparea acestui proces extrem de ruinător pentru Securitatea Naţională.

Oricum, fenomenul fluctuaţiei cadrelor – manifestat cel mai evident prin fuga cursanţilor şi a absolvenţilor – denotă, fără dubii, declinul activităţii Serviciilor Secrete atît acum, dar şi în proxima etapă, fapt care se răsfrînge direct nu numai asupra capacităţii de prevenire a ameninţărilor potenţiale la adresa Securităţii Naţionale, dar chiar a capacităţii de stopare a pericolelor care se produc efectiv – corupţia fiind exemplul la ordinea zilei: iar ea este cu atît mai periculoasă cu cît eradicarea ei promptă a devenit un criteriu impus pentru admiterea în N.A.T.O şi în U.E., mai ales acum, cînd se glosează pe tema terorismului.

Or, corupţia a fost, mereu, un pretext pentru a se putea respinge admiterea României în N.A.T.O., cum s-a făcut la Praga, precum la Madrid, şi, apoi, în celelalte ocazii care s-au ivit, pînă la primirea în N.A.T.O.; şi, ulterior, corupţia avea să fie un pretext pentru amînarea accederii în Uniunea Europeană. Spunem „pretext“ deoarece, am văzut, şi vom mai releva şi în cele ce urmează, corupţia manifestă perenitate şi ubicuitate mondială – ceea ce diferită este doar proporţia în care ea se află răspîndită în anumite state.

NOTE

6) Cf. Departamentul Anticorupţie al P.R.M., „Şerpăraia de la S.R.I.“, în România Mare, nr. 560, 6 aprilie 2001, p. 16. Similar, vezi: Valentin Zaschievici, „Căpitanul Alexa: «Făcătura a devenit, în S.R.I., practică uzual㻓, în Ora, nr. 61, 16 mai 2001, pag. 5; Cezar Mihalache, „Doar amintirea?“, în Naţiunea, nr. 71(537), 8-14 noiembrie 2000, pag. 1.
7) ٭٭٭ „Măsluitorii de dosare, trecuţi în rezervă“, în Curierul naţional, nr. 3100, 16 mai 2001, pag. 1 şi 3; Raluca Dumitriu, „Cad căpăţîni de generali!“, în Cronica Română, nr. 2534, 16 mai 2001, pag. 1; Dan Bucura, „După ce a fost găsit vinovat de montarea scandalului «Timofte-K.G.B.» / C.S.A.T. îl «pedepseşte» pe generalul Vasile Lupu aprobîndu-i trecerea în rezervă“, în Adevărul, nr. 3406, 30 mai 2001, pag. 14.
8) Ioana Lupea, „Securitatea din labirintul lui Minos“, în Cotidianul, nr. 110(2968), 14 mai 2001, pag. 1.
9) Corneliu Vadim Tudor, „Cineva trebuie să facă ordine în Ţara aceasta, şi eu voi face ordine! “, în Politica, nr. 446, 14 octombrie 2000, pag. 1, 12-13. Vezi şi: xxx, „Aceasta e Mafia care tîlhăreşte România“, în România Mare, nr. 237, 20 ianuarie 1995, pag. 1 şi 6.
10) Sheila Kerr, „Puterea informaţiilor în timp de pace şi război“, în Defence Analysis, 3 dec. 1997, pag. 340-343. Vezi şi Aurel V. David, op. cit., pag. 267.
11) Arnold Helman, „Israelul dilată bugetul Apărării“, în Ultima oră, nr. 662, 5 iunie 2001, pag. 1 şi 2.
12) „Opiniile directorului C.I.A., George Tenet“, Internet, 18 noiembrie 1999.
13) Oana Stancovici, „Ştiri“, la Radio Contact, 13 noiembrie 2001, ora 16 şi 30 min.

Insecuritatea Securităţii Naţionale (3)

2.4. Promovarea clientelară = corupţia instituţionalizată

Mulţi oameni se întreabă de ce lucrurile merg din ce în ce mai rău în România şi de ce „înainte era mai bine“. Cauza o constituie promovările clientelare, care au dus la apariţia unei clase de borfaşi îmbrăcaţi elegant, recrutaţi din şi situaţi pe toate nivelurile socialului, fără culoare politică, şi preocupaţi doar să se îmbogăţească prin orice mijloc şi indiferent de consecinţe; dar, cea mai la îndemînă şi mai sigură cale de îmbogăţire este jefuirea patrimoniului naţional, deoarece aparţine statului – adică tuturor, ca abstracţie, şi nimănui, în mod concret! De aceea, escrocii cu „gulerele albe“ consideră că nimeni nu la va cere socoteală. Şi, deocamdată, aşa şi este.

Pentru început, facem şi cîteva clarificări terminologice, ca să nu existe neînţelegeri sau acuze că denigrăm instituţii importante ale statului sau chiar Ţara.

În Roma antică, clientelismul devenise o veritabilă plagă socială şi a fost una din cauzele decăderii Romei, fiind expresia imoralităţii care cuprinsese societatea. Deoarece sprijinul, îndeosebi politic, obţinut de un patrician de la clienţii săi se baza nu pe convingerea intimă a acestora, nu pe respectul şi aprecierea pe care o nutreau pentru patrician şi pentru doctrina sa politică, ci acel sprijin depindea exclusiv de mărimea sumei de bani plătită pentru respectivul contraserviciu.

Clientelismul politic actual are acelaşi conţinut: demagogic şi/sau pecuniar. De altfel, după cum a relevat presa, chiar unele posturi de parlamentari au fost obţinute nu ca urmare a consensului de doctrină, ci au fost, pur şi simplu (dar nu prea pur), cumpărate cu zeci de mii de dolari/euro. Presa chiar a publicat, acum cîţiva ani, baremurile costurilor diverselor posturi politice: de la consilier şi la primar de comună pînă la parlamentar!

Promovarea clientelară în funcţii publice are acelaşi conţinut pecuniar şi, deci, imoral. Dar, în acest caz, periculozitatea acestui fenomen este maximă, pentru că include cel puţin două aspecte: al imoralităţii intrinseci, întrucît încalcă principiile statuate în societate, dar, mai ales, al incompetenţei.

Prin vînzarea „la tarabă“ a funcţiilor publice, se ajunge la inversarea valorilor. Adică, este vorba de agresiunea axiologică în forma sa clasică, una dintre formele războiului axiologic dus împotriva României. Iar această agresiune axiologică este una dintre formele de luptă preconizate încă de Sun Tzî, în Arta războiului.

În locul unui om competent, onest, patriot, este pus unul incompetent, dar care are bani să îşi cumpere postul respectiv; evident, cu bani murdari, obţinuţi prin mijloace necinstite. Promovarea clientelară este echivalentă cu corupţia instituţionalizată şi, pe cale de consecinţă, cu compromiterea conducerii ştiinţifice a societăţii, cu inducerea haosului legislativ, economic, politic, cu promovarea imoralităţii în justiţie, în politică şi în societate, cu pervertirea tinerelor generaţii, cărora li se serveşte ca model de comportament socio-politic nu munca, cinstea, onoarea, morala, asumarea răspunderii, ci, dimpotrivă, acceptarea şi practicarea anti-valorilor: lenea, laxismul, consumul de droguri, violenţa, depravarea, trădarea etc., într-un cuvînt, satanismul.

Aşadar, promovarea clientelară este cea mai gravă practică socio-politică, deoarece, promovarea unor indivizi incompetenţi, avari, inumani, arivişti şi profund necinstiţi pe posturile de conducere instituie corupţia instituţionalizată, care, la rîndul ei constituie baza criminalităţii organizate.

Elocvent, în acest sens, este opinia juristului Emil Boc, la acea dată vicepreşedintele P.D., care a declarat că „forma supremă a corupţiei instituţionalizate este iniţierea de acte normative în considerentul unor persoane“, făcînd referire la facilităţile acordate lui Corneliu Iacubov. Astfel, politica P.S.D. avea, în opinia sa, „accente clientelare şi nu poate fi recunoscut ca făcînd parte din familia social-democrată“14. Mai direct spus, „forma supremă a corupţiei instituţionalizate“ este promulgarea de legi – sub forma rapidă a ordonanţelor de urgenţă, ca să nu se mai împiedice de Parlament –, valabile doar cîteva săptămîni, sau chiar cîteva zile, pentru a înlesni afacerile oneroase ale clienţilor lor politici, care depun o parte substanţială din profituri în conturi pentru partid şi, fireşte, pentru liderii lui.

Numai că această „formă supremă“ nu este prezentă doar în practica P.S.D.-ului, ci şi a partidelor anterioare, care, după ce au pus mîna pe Putere, au băgat-o şi în butoiul cu miere. Un exemplu pe care Emil Boc s-a jenat să îl releve – fiindcă i-a fost partener de guvernare, iar, o vreme, şi coleg de Alianţă politică numită, culmea ipocriziei, „Dreptate-Adevăr“, dar care va deveni clasic în istoria universală a dreptului – este cazul ministrului de Justiţie Valeriu Stoica, care a dezincriminat provizoriu bancruta frauduloasă în mod deliberat spre a scăpa de închisoare clienţii politici.

Acum, culmea neruşinării, după ce Valeriu Stoica a fost dat afară din P.N.L., se încearcă readucerea lui în politică, pe uşa din dos, alături de alt exclus, Theodor Stolojan, prin formarea aşa-zisului „Partid Liberal Democrat“.

Corupţia instituţionalizată duce la îmbogăţirea fără just temei a cîtorva şi la pauperizarea rapidă a marii mase a poporului.
În acest fel se creează premisele apariţiei disfuncţiilor în societate; apoi, politizarea masivă – şi, evident, clientelară – a posturilor duce la provocarea crizelor social-economice, ajungîndu-se pînă la instabilitate social-politică şi, deci, la periclitarea Securităţii Naţionale – cazul situaţiei recente crate prin demisia lui Şereş din postul de ministru al Industriei.

Cu cît prăpastia dintre bogaţi şi săraci se adînceşte mai rapid şi mai profund, cu atît mai apropiată este apariţia instabilităţii politice, chiar producerea exploziei sociale. Într-un anumit context politic intern şi internaţional, explozia socială se poate interfera cu declanşarea deliberată a conflictelor interetnice, prezentate sub forma revendicărilor economice, cultice şi sociale, dar mascate abil sub pretextul discriminărilor negative minoritare – cum procedează incontinent, U.D.M.R., prin reactivarea autonomiei aşa-zişilor „secui“. Iar, după provocarea conflictului, nu mai este nici o oprelişte pînă la cererea de intervenţie, pentru „pacificare“, a forţelor de reacţie rapidă ale N.A.T.O., chiar dacă am intrat în N.A.T.O.

2.5. Serviciile Secrete: din poliţie politică în poliţie partinică

Stupiditatea şi periculozitatea Legii nr. 187/1999 rezidă în definiţia falsă şi tendenţioasă a sintagmei „poliţie politică“, deoarece s-a adoptat o definiţie prea „largă“ (cum spun logicienii) cu scopul deliberat de a se induce confuzia între sintagma „poliţia politică“ şi „poliţia partinică“ – singura care, în mod serios şi bine intenţionat, ar trebui avută în vedere într-o asemenea lege, care, oricum, nu va avea niciodată o valenţă constructivă şi/sau morală.

Dintotdeauna, în toate Ţările din lume Serviciile Secrete îşi au raţiunea fiinţării lor în aceea că sunt „poliţie“ politică, adică sprijină decidentul, conducerea politică a Statului la luarea unor decizii politice ştiinţifice, adică în conformitate cu realitatea! În situaţia cînd unele cadre ale lor comit şi acţiuni de „poliţie politică“ – în sensul ilicit, uzitat în mod curent, acum, dar, de fapt, de „poliţie partinică“, pentru a folosi corect termenii –, riscă să înfunde puşcăria. În acest sens, notoriu şi, totodată, peremptoriu, este cazul Watergate.

Indivizii implicaţi în cazul Watergate au comis respectiva infracţiune la indicaţia reprezentantului partidului aflat la Putere (Richard Nixon), pentru a aduce prejudicii partidului din Opoziţie, încălcînd, astfel, principiile democraţiei şi Constituţia S.U.A. Consecinţa: Richard Nixon a fost nevoit să îşi dea demisia, cu scandalul de rigoare, iar aceia care au comis infracţiunea de pătrundere prin efracţie în sediul Opoziţiei au intrat într-una dintre foarte luxoasele închisori americane – pentru că, totuşi, în S.U.A. se respectă şi drepturile omului american, iar puşcăriaşii americani, orice s-ar zice, sunt şi ei oameni.

Respectiva acţiune a fost, în fond, tot o acţiune de „poliţie partinică“15 şi s-a sfîrşit cu acest deznodămînt dezonorant deoarece democraţia americană – despre care vorbea, laudativ, încă Alexis de Tocqueville – şi-a spus cuvîntul: încălcarea regulilor democraţiei, stipulate de legea fundamentală, Constituţia S.U.A., implică aplicarea sancţiunilor punitive de rigoare: puşcăria pe anumite termene.

Ajunşi aici, trebuie să mai analizăm un aspect extrem de important al cazului Watergate, care se racordează la contemporaneitate: pătrunderea prin efracţie în sediul Opoziţiei pentru a-i planta microfoane ca să-i spionezi activitatea este echivalentă atît ca scop şi ca efect, cît şi ca faptă penală cu introducerea de „cîrtiţe“ în partidele Opoziţiei, pentru a le distruge din interior. Astfel, cazul lui Robert Philip Hanssen, „cîrtiţa“ K.G.B.-ului în F.B.I., are, pentru relaţiile „inamicale“ dintre S.U.A. şi U.R.S.S., aceeaşi semnificaţie, ca pondere şi scop: să submineze din interior statul inamic prin trădare. Or, în ordinea morală şi politică, asta este cea mai gravă greşeală, deoarece trădarea reprezintă, în toate codurile morale, vina supremă, condamnabilă în cel mai înalt grad!

Revenind la problema analizată aici – disocierea semantică între „poliţia politică“ şi „poliţia partinică“ –, referirea la decidentul politic a făcut-o, aparent paradoxal, chiar directorul S.R.I., d-l Radu Timofte: „Analizele rezultatelor concrete ale activităţii desfăşurate, privite, mai ales, prin prisma beneficiarilor, denotau o tot mai mare distanţare între complexitatea vieţii româneşti şi modul cum acestea erau reflectate în materialele de informare prezentate factorilor de decizie în stat“ (B.B.C., 15 nov. 2001, ora 21 – subl. ns.).

Ajunşi aici, trebuie, totuşi, să facem două inferenţe esenţiale: 1) prin analizele sale, S.R.I. participă în mod esenţial, la activitatea politică, întrucît trebuie să furnizeze „decidenţilor în stat“ informaţiile reale, ştiinţifice şi necesare în luarea unor hotărîri corecte, în consonanţă cu realitatea, pentru a asigura o conducere ştiinţifică a societăţii; prin aceasta, S.R.I. îşi justifică bugetul (iar ofiţerii soldele) şi, totodată, îşi atestă esenţa sa, de „poliţie“ politică; 2) de vreme ce directorul S.R.I. spunea, mai explicit, în acelaşi interviu de la B.B.C., că „a moştenit de la predecesorii săi o instituţie îmbătrînită, ale cărei rapoarte şi analize pierduseră contactul cu realitatea“, conchidem, cu necesitate logică, tocmai dezinformarea practicată de S.R.I. prin „analizele şi rapoartele prezentate“ – deşi, conform legii, trebuia să informeze conducerea statului şi nu să o dezinformeze, transmiţînd informaţii false: căci, de vreme ce erau rupte de realitate, ele nu puteau fi legate decît de poveşti.

Pentru că această „pierdere a contactului cu realitatea“ nu se producea prin fenomenul natural al „îmbătrînirii“, al fabulaţiei senile, ci, pur şi simplu, prin falsificarea deliberată a analizelor şi sintezelor în urma ordinelor politice dictate de partidele de la Putere, aglutinate în C.D.R., „sextetul negru“ format din P.N.Ţ.C.D., P.N.L., P.A.C., U.F.D., U.D.M.R. şi P.D. – adică a ordinelor partinice.

Prin aceasta am demonstrat – laconic, dar, cred, suficient de clar –, prin chiar afirmaţiile oficialilor responsabili şi, deopotrivă, al implicaţiilor logice, utilizarea ilicită a sintagmei „poliţie politică“ în locul aceleia de „poliţie partinică“ – singura care trebuia folosită în textul Legii nr. 187/1999 sau în textul analizelor fenomenului în cauză.

Menţinerea şi utilizarea ei ilicită, mai ales în textul legii, permite escaladarea – pe bază „legală“, deşi ilicită sub aspect semantic şi, implicit, juridic – a campaniei furibunde contra fostei Securităţi, cu reverberaţii şi asupra actualelor Servicii Secrete, ca succesoare, de drept şi de fapt, ale acesteia. În fond, acesta este şi scopul abscons al respectivei campanii: satanizarea actualelor Servicii Secrete, pentru a le inhiba şi a le reduce cît mai mult eficienţa, îndeosebi a S.R.I.-ului, căci el este principalul obstacol în jefuirea Ţării.

Această calitate definitorie şi singura esenţială – de „poliţie“ politică – este relevată în toate lucrările pe această temă publicate în ultima vreme16. Serviciile Secrete sunt deturnate de la esenţa lor de poliţie politică la aceea de poliţie partinică din vina exclusivă a unor politicieni şi a unor înalţi funcţionari de stat – dar numiţi în posturile respective pe criterii exclusiv politice, adică clientelare17 –, care caută să transforme un serviciu public/secret al Statului într-unul al partidului aflat la Putere, încercînd chiar să legifereze acest lucru.

Aceştia sunt condamnabili, iar nu ofiţerii care acţionează în serviciu comandat, sub imperiul legii. Fireşte, oricine încalcă Legea este pedepsit în virtutea faptului că „Nimeni nu este mai presus de lege“, deci inclusiv ofiţerii Serviciilor Secrete: dar acest lucru trebuie dovedit în fiecare caz în parte şi pe bază de probe, nu ca acum, cînd anatema se aruncă, ideologic şi propagandistic, asupra unei întregi categorii profesionale – şi încă una de o deosebită importanţă, după cum sublinia şi George Tenet.

Adevărul este că sunt satanizate existenţa şi funcţionalitatea Serviciilor Secrete – îndeosebi a S.R.I.-ului – tocmai pentru a se lăsa cîmp liber de acţiune escrocilor interni şi/sau internaţionali, care acţionează la toate nivelurile societăţii, şi de a scăpa nepedepsiţi, mai ales cei situaţi la nivele înalte.

Pentru că, am văzut, mafioţii nu au culoare politică sau naţională: ei se recrutează din şi cotizează pentru toate partidele, de la Putere sau din Opoziţie, dar care vor ajunge la Putere în cadrul exerciţiului „democratic“ al alternanţei la Putere, după cum escrocii români nu sunt mai buni sau mai răi decît mafioţii evrei, italieni, americani, greci, cehi, maghiari, ţigani şi cei de alte etnii (i-am enumerat în ordinea descrescătoare a competenţei malefice).

În urmă cu circa 35 de ani, sociologii cehoslovaci formulaseră o frază memorabilă: „Oricît ar părea de ciudat, între oameni şi informaţii se decid adesea destinele orînduirilor sociale“18. În consens cu această idee, dar poate independent de ea, istoricul Dan Zamfirescu sugera că rescrierea Istoriei unei Ţări prin prisma istoriei Serviciilor Secrete va releva în ce măsură informaţiile secrete au contribuit la schimbarea radicală a cursului Istoriei19. Şi probabil că nu riscăm prea mult dacă opinăm că este întrutotul legitim să le atribuim ofiţerilor din Serviciile Secrete parafraza laudei aduse de Winston Churchill aviatorilor în timpul „Bătăliei Angliei“: „Totdeauna, foarte mulţi oameni datorează extrem de mult unor atît de puţini luptători de pe frontul secret“.

NOTE

14) Valentina Ion, „P.D. cu moţiunea «Corupţia» pe ţeavă“, în Independent, nr. 286, 1 martie 2002, pag. 4.
15) John Erlichman, În spatele uşilor închise. Editura politică, Bucureşti, 1982; André Kaspi, Watergate. Editura Omega, Bucureşti, 1991; John Ranelagh, AGENŢIA. Ascensiunea şi declinul C.I.A. Editura ALL, Bucureşti, 1997, pag. 448-458; Christopher Andrew, C.I.A. şi Casa Albă. Serviciul secret şi Preşedinţia americană de la George Washington la George Bush. Editura ALL, Bucureşti, 1998, îndeosebi pag. 340-349.
16) Roger Gheysens, SPIONII. Aventurierii istoriei. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991; Gheorghe Buzatu, Războiul mondial al spionilor, Editura B.A.I., Iaşi, 1991; Enzo Catania, Mîna lungă a spionajului american, Editura Diana, Bucureşti, 1991; Thierry Wolton, K.G.B.-ul în Franţa. Editura Humanitas, Bucureşti, 1992; Jacques de Launay, Istoria secretă a Cominternului¸ Editura Venus, Bucureşti, 1993; Duşko Popov, Spion contraspion, Editura Rin, Bucureşti, 1993; Christopher Andrew şi Oleg Gordievski, K.G.B. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov. Editura ALL, Bucureşti, 1994; Ernest Volkman, SPIONI. Agenţi secreţi care au schimbat cursul istoriei. Editura Albatros–Editura Universal Dalsi, 1996; Alain Dewerpe, SPIONUL. Antropologia secretului de stat contemporan. Editura Nemira, Bucureşti, 1998; Marian Ureche, Aurel Rogojan, SERVICII SECRETE STRĂINE. Retrospectivă şi actualitate. Interferenţe în spaţiul românesc. Vol. 1 şi 2. Editura PACO, Bucureşti, 2000; şi multe altele.
17) Ralu Filip, „Dorin Marian, alergic la deparazitare“, în Curierul Naţional, nr. 3103, 19-20 mai 2001, pag. 1 şi 7; *** „Ovidiu Muşetescu îl acuză pe fostul consilier prezidenţial Dorin Marian pentru frauda CI-CO“, în Jurnalul Naţional, nr. 2434, 19 mai 2001, pag. 1. Vezi şi Edward Pastia, „Miliardele din frauda CI-CO, strecurate în fundaţii de partid“, în Jurnalul Naţional, nr. 2428, 12 mai 2001, pag. 1 şi 3; Senatorul Neculai Cerveni, „Mugur Isărescu favorizează infractorii de la RomTelecom“, în Ultima oră, nr. 499, 5 octombrie 2000, pag. 2; Cătălin Tănase, „Scrisoare deschisă către Corneliu Vadim Tudor“, în România Mare, nr. 611, 29 martie 2002, pag. 23.
18) Radovan Richta (coord.), Civilizaţia la răscruce. Editura Politică, Bucureşti, 1970, pag. 307.
19) Cristian Troncotă, Eugen Cristescu – asul Serviciilor Secrete româneşti. Editura Roza Vînturilor, Bucureşti, 1994.

Insecuritatea Securităţii Naţionale (4)

2.6. Securitatea Română comparată cu alte Servicii Secrete

În literatura polemologică este statuat, ca un adevăr axiomatic, ideea că, dintotdeauna, Serviciile Secrete constituie o condiţie sine qua non pentru existenţa unui stat. Apoi, din istoria Serviciilor Secrete, se ştie că, de exemplu, aproape toţi marii scriitori britanici, sau, cel puţin, cei reprezentativi în literatura de spionaj, de la John Marlowe şi Daniel Defoe pînă la Julien Greene şi Ian Fleming, au fost agenţi britanici, adică au făcut spionaj „în serviciul Majestăţii Sale“ – cum sună, infatuat, titlul unui roman al lui Ian Fleming, recent apărut pe piaţă.

Dar, cînd e vorba de România, Serviciile Secrete nu i-ar mai fi necesare. Unul chiar se întreba: „Ce secrete mai are România, ca să mai aibă nevoie de Servicii Secrete?!“ La fel, se menţine comportamentul schizoid al unora care, deşi acceptă că nu toţi ofiţerii fostei Securităţi pot fi puşi în aceeaşi oală, atunci cînd le convine lor aruncă imprecaţia absolută: „Securistule!“ Un nătărău chiar încropise un text cîntat, care avea şi propoziţia „Mai bine golan decît securist etc.“ Asemenea „golani“ l-au asasinat, în decembrie 1989, pe maiorul (colonel post-mortem) Aurel Agache conform unui ritual satanist – tipic pentru omorurile comise de unguri asupra românilor în acest mileniu de „convieţuire“ –, iar acum suporterii lor le cer graţierea, pentru că, altfel, avocatul lor, Gheorghe Frunda (maghiarizat, de conjunctură, în Frunda György), ne pîrăşte instituţiilor europene.

De asemenea, deşi unii acceptă că un stat modern este de neconceput fără Servicii Secrete, nu mai vor să admită că istoria „neagră şi absconsă“ a K.G.B.-ului sau a Securităţii Române nu este mai brează decît aceea a Serviciului Secret Chinez20, C.I.A., Mossad, D.S.T. etc.

Enumerăm, cu rol exemplificator, cîteva titluri:

1. Despre C.I.A. Cea mai reprezentativă lucrare tradusă la noi (dar nu singura) este cartea lui John Ranelagh, cu titlul foarte expresiv „AGENŢIA. Ascensiunea şi declinul C.I.A.“ (Editura ALL, 1997). Iar dintre materialele de presă menţionăm: Maurice Majman, „C.I.A. – 50 de ani de minciuni“21, în L’Événement du Jeudi (Franţa); Abdulhamit Bilici, „Radiografia unui eşec total al C.I.A.“22, în A Ksiyon (Turcia); Roger Hilsman, „Mai are C.I.A. vreun rol?“23, în Foreign Affairs (S.U.A.), referitor la eventuala diminuare a importanţei C.I.A. după căderea „Cortinei de fier“ – oricum, a avut rolul de a captura întreaga arhivă a STASI24, restituind-o cu ţîrîita – dar nu în întregime – Germaniei reunificate şi „prietene“; Mark Mulligan, „C.I.A. declasifică documente privind operaţiunile din Chille“25, în Financial Times (Anglia); „C.I.A. şi războiul murdar din Guatemala“26, în Le Nouvel Observateur; Cornelia Munteanu, „U.C.K. nu este o creaţie albaneză, a fost concepută de C.I.A.“ 27 în Evenimentul zilei; Jean Guisnel, „Înfrîngerea suferită de C.I.A.“28, în Le Point“; şi multe altele29.

2. Despre Mossad. Victor Ostrovsky, Claire Hoy, Mossad, „Academia înşelăciunii“30; Zeev Schiff, „Înşelătorul succes al serviciilor de informaţii“31, în Courrier International; Muhammed Salah, „Procuratura Generală decide în dosarul de spionaj în favoarea Israelului: Mossadul plănuia transformarea Egiptului într-o piaţă de spălare a banilor“32, în Al-Hayat (Anglia); xxx, „Perincek: «Garih a fost ucis de Mossad»“33, în Internet; xxx, „Spioni israelieni: «Mega nu era un agent; Mega era capul»“34, material din 5 sept. 2001, în Internet; xxx, „Ce este planul «Yoranim»?“35, în Al-Watan Al-Arabi (Anglia), referitor la pregătirile Israelului pentru războiul global în zonă; xxx, „Ossama ben Laden şi evreul“36, în Al-Watan Al-Arabi“, despre „naşul“ mafiei ruse, evreul-ucrainean Simion Moghilovici, care, cu ajutorul Mossadului, a spălat circa 15 miliarde de dolari prin Bank of New York – din care motiv a fost unul dintre înalţii oaspeţi ai Kremlinului; Muhammed Salah, „Egipt:

Procuratura va dezvălui detalii despre activitatea Mossadului în Europa“37, în Al-Hayat; Vladimir Alexe, „Lista neagră a lui Clinton“38, despre faptul că sistemul software PROMIS a fost vîndut ilegal Mossadului, prin intermediul lui Rafi Eitan, de către Vincent Foster, consilier personal al preşedintelui Clinton; xxx, „Culisele celei mai periculoase campanii internaţionale de lichidare a Hezbolahului“39, în Al-Watan Al-Arabi, despre colaborarea foarte strînsă dintre C.I.A. şi Mossad; xxx, „Mossadul în Iran“40, în Al-Watan Al-Arabi; Eduard Said, „Israel-Palestina: Să terminăm cu logica păcii «intermediare»“41, în Courrier Internaţional; Agenţia Intelligence Online, „Ce relaţii va stabili Mossadul cu Ţările din Est?“42; xxx, „O mie de experţi în domeniul tehnologiei de vîrf solicită încadrarea în Mossad“43, în Asharq Al-Awsat (Anglia); Jean-Paul Ney, „Un reporter în inima Mossadului“44; Teşu Solomonovici, „Mossadul poate să fie păcălit? Uite că se poate“45, col. (r.) George Dobaşi, „Siguranţa naţională a României este în pericol“46, despre implicarea C.I.A. şi a Mossadului în sustragerea de documente secrete din arhivele României. În încheiere la tema Mossad, minisinteza cu titlul elocvent, „Acolo unde preşedinţii sunt terorişti “, făcută de iranianul O. Souresrafil: „(…) Israelul deţine cel mai mare număr de spioni deveniţi politicieni. De exemplu, Yigal Aron, ministrul de externe al lui Rabin, a condus grupul paramilitar Palmak. Menahem Begin a fost cîndva şeful grupării teroriste ilegale israeliene «Irgun». În anul 1972, Benjamin Netanyahu şi Ehud Barak au luat parte la atacarea avionului deturnat aparţinînd Liniilor aeriene Sabena la Tel Aviv. Această operaţie a fost condusă de nimeni altcineva decît de Moshe Dayan. Şi, în ciuda reputaţiei sale de serviciu extraordinar, Mossadul a avut parte şi de înfrîngeri şi momente penibile.

Doi directori ai Shin Beth-ului au fost demişi, iar Ezer Harel a demisionat din funcţie ca urmare a neacceptării de către Ben Gurion a planurilor de asasinare a oamenilor de ştiinţă care au sprijinit programul egiptean de producere a rachetelor balistice.

Levi Zamir a fost pe punctul de a-şi pierde funcţia cînd, în cadrul unei misiuni vizînd asasinarea lui Hassan Salameh, doi agenţi ai săi au ucis un chelner în Norvegia“ (…)47. Despre cei cinci spioni israeliţi care au acţionat, acum cîţiva ani, în Elveţia, avînd paşapoarte canadiene, dar care, evident, erau nişte falsuri „autentice“, s-a scris şi în presa noastră, aşa că nu mai revenim asupra lor.

Toată faima Mossadului, pe care o presă interesată nu încetează să o întreţină, s-a veştejit profund şi iremediabil odată cu asasinarea premierului Yitzhak Rabin, căci, prin asta, s-a demonstrat că Mossadul a fost (şi) a rămas tot o poliţie partinică, pusă în slujba partidului sionist extremist: căci, imediat ce Rabin a încercat să se racordeze la realitatea istorică şi, deci, să vrea să se înţeleagă cu palestinienii, fiindcă au şi ei dreptul la un stat, el a fost asasinat de un izraelit extremist, care a penetrat cu mare uşurinţă – cu prea mare uşurinţă ca să nu fie suspectă – garda premierului.

Or, dacă Serviciile Secrete izraeliene nu sunt în stare să îşi protejeze premierul, la ce bun să se gloseze pe infailibilitatea lor?! Doar ca să îi sperie pe alţii, cu „mîna lungă a Mossadului“48, cum sună titlul unei cărţi propagandistice?! Iată că, în cazul asasinării lui Yitzhak Rabin, Shin Beth-ul şi Mossadul au avut mîinile scurte, dar şi „legate“, şi „nu au putut“ să-l prindă pe asasin înainte să îl împuşte, de foarte aproape, tocmai pe premierul Israelului!
Oricum, prietenia tradiţională dintre S.U.A. şi Israel – şi, în plan instituţional-informativ, dintre C.I.A. şi Mossad – a fost „cimentată“ de evreul-american Jonathan Jay Pollard, care a fost unul dintre cei mai productivi spioni, în favoarea Israelului şi contra S.U.A., în favoarea căruia intervenise – e-adevărat, inutil – chiar şi premierul Yitzhak Rabin49.

3. Cît despre F.B.I.50, teribilul şi, în aceeaşi măsură, epatantul (auto)atac din 11 septembrie 2001 i-a spulberat legenda la fel de brusc cum s-au prăbuşit cele două turnuri W.C.T. Oricum, atît înainte, cît şi după atac, au apărut diverse materiale de presă nu doar deloc măgulitoare, ci chiar acuzatoare: Muhammad Saleq, „Washingtonul recunoaşte că a fost avertizat înaintea atentatului din Yemen“51, în Asharq Al-Awsat (Anglia); Maurizio Molinari, „Spionul care a umilit F.B.I.-ul“52, în La Stampa (Italia); „Declaraţia directorului F.B.I., Louis Freeh, cu privire la arestarea agentului special F.B.I. Robert Philip Hanssen“53; John F. Harris şi David A. Vise, „De partea cui este F.B.I.-ul? De partea Casei Albe sau a lui însuşi?“54, în International Herald Tribune (S.U.A.). Ca să nu mai spunem şi de faptul că John Edgar Hoover, care a condus F.B.I.-ul aproape o jumătate de secol, a fost poponar – dar unul mascat, căci, pe atunci, era, desigur, un fapt cu totul reprobabil şi nu era, invers, ca acum, un motiv de laudă!

NOTE

20) Roger Faligot şi Rémi Kauffer, Serviciul secret chinez. Editura Nemira, Bucureşti, 1993.
21) Maurice Majman, „C.I.A. – 50 de ani de minciuni“, în L’Événement du Jeudi, 11-17 dec. 1997, pag. 70.
22) Abdulhamit Bilici, „Radiografia unui eşec total al C.I.A.“, în A Ksiyon (Turcia), nr. 189, 18-24 iulie 1998, pag. 24-31.
23) Roger Hilsman, „Mai are C.I.A. vreun rol?“, în Foreign Affairs, sept.-oct. 1995, pag. 113-116.
24) Stephan Burgdorff, Stefan Aust, Georg Moscolo, „Nu trădăm pe nimeni“, în Der Spiegel, nr. 6, 5-11 februarie 2001, pag. 60.
25) Mark Mulligan, „C.I.A. declasifică documente privind operaţiunile din Chile“, în Financial Times, 15 sept. 2000, pag. 4.
26) xxx, „C.I.A. şi războiul murdar din Guatemala“, în Le Nouvel Observateur, nr. 1812, 29 iul.-5 aug. 1999, în Cotidianul, nr. 2461, 16 sept. 1999, pag. 15.
27) Cornelia Munteanu, „U.C.K. nu este o creaţie albaneză, a fost concepută de C.I.A.“, în Evenimentul zilei, nr. 2041, 16 martie 1999, pag. 13.
28) Jean Guisnel, „Înfrîngerea suferită de C.I.A.“, în Le Point“, 14-20 sept. 2001, pag. 24-25.
29) Alte articole semnificative despre Agenţie: xxx, „C.I.A. a deţinut o reţea de agenţi în Comitetul Central S.E.D.“, în Frankfürter Allgemeine Zeitung, nr .8/2, 10 ian. 1998, pag. 1; Claudio Gatti, „Anchetă asupra unei reţele secrete anglo-saxone de spionaj“, în Courrier International, 2-8 aprilie 1998, pag. 39; Holger Kreitling, „În misiune secretă sau scriitorul ca spion“, în Die Welt, nr. 19, 23 ian. 1998, pag. 8.
30) Victor Ostrovsky, Claire Hoy, Mossad, „Academia înşelăciunii“. Editura Globus, Bucureşti, 1993.
31) Zeev Schiff, „Înşelătorul succes al serviciilor de informaţii“, în Courrier International, 17-23 ianuarie 2002, pag. 23.
32) Muhammed Salah, „Procuratura Generală decide în dosarul de spionaj în favoarea Israelului: Mossadul plănuia transformarea Egiptului într-o piaţă de spălare a banilor“, în Al-Hayat (Anglia), nr. 13878, 15 martie 2001, pag. 5.
33) xxx, „Perincek: «Garih a fost ucis de Mossad»“, în Internet, material din 10 septembrie 2001, în Internet, pe site-ul http://www.aksam.com.tr
34) xxx, „Spioni israelieni: «Mega nu era un agent; Mega era capul»“, material din 5 sept. 2001, în Internet, pe site-ul http://www.larouchepub.com
35) xxx, „Ce este planul «Yoranim»?“, în Al-Watan Al-Arabi“ (Franţa), nr. 1274, 3 aug. 2001, pag. 16.
36) xxx, „Ossama ben Laden şi evreul“, în Al-Watan Al-Arabi“ (Franţa), nr. 1287, 2 noiembrie 2001, pag. 22.
37) Muhammed Salah, „Egipt: Procuratura va dezvălui detalii despre activitatea Mossadului în Europa“, în Al-Hayat (Anglia), nr. 13873, 10 martie 2001, pag. 5.
38) Vladimir Alexe, „Lista neagră a lui Clinton“, în Ziua, nr. 1999, 13 ianuarie 2001, pag. 1 şi 3.
39) xxx, „Culisele celei mai periculoase campanii internaţionale de lichidare a Hezbolahului“, în Al-Watan Al-Arabi, nr. 1292, 7-13 dec. 2001, pag. 12-14.
40) xxx, „Mossadul în Iran“, în Al-Watan Al-Arabi, nr. 1268, 22-29 iunie 2001, pag. 7.
41) Eduard Said, „Israel-Palestina: Să terminăm cu logica păcii «intermediare»“, în Courrier Internaţional, nr. 548, 3-9 mai 2001, pag. 36.
42) Agenţia Intelligence Online, „Ce relaţii va stabili Mossadul cu Ţările din Est?“, în articolul din 18 ianuarie 2002, în Internet, pe site-ul http://www.intelligenceonline.fr
43) xxx, „O mie de experţi în domeniul tehnologiei de vîrf solicită încadrarea în Mossad“, în Asharq Al-Awsat (Anglia), nr. 8195, 6 mai 2001, pag. 2.
44) Jean-Paul Ney, „Un reporter în inima Mossadului“, 6 aprilie 2001, în Internet, pe site-ul www.intelink.fr.st
45) Teşu Solomonovici, „Mossadul poate să fie păcălit? Uite că se poate“, în Independent, nr. 10, 5 aprilie 2001, pag. 3. Vezi şi: George Dora, „Brigada U, elita spionajului românesc“, în Informaţii Secrete, nr. 4, 14-21 sept. 2001, pag. 4 şi 5.
46) Col. (r.) George Dobaşi, „Siguranţa naţională a României este în pericol“, în Atac la persoană, nr. 13, 2 aprilie 2001, pag. 8 şi 9. Vezi şi: Alcibiade, „Săptămîna pe scurt“, în România Mare, nr. 567, 25 mai 2001, pag. 2, despre Fathi Taher, ca posibil agent al Mossadului; Florin Brencu, „Tartorul de la Sunoil, masonul Corneliu Ruse, este slujbaşul agenturilor străine“, în Scandal naţional, nr. 62, 14 iulie 2001, pag. 13.
47) Omid Souresrafil, „Acolo unde preşedinţii sunt terorişti“, în Tehran Times, nr. 100, 9 august 1998, pag. 9.
48) Teşu Solomonovici, Lung e braţul Mossadului. Editura Tess Express, Bucureşti, 1997.
49) Jeffrey T. Richelson, UN SECOL DE SPIONAJ. Serviciile de informaţii în secolul XX. Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pag. 451.
50) Ronald Kessler, F.B.I. Editura ALL, Bucureşti, 1998.
51) Muhammad Saleq, „Washingtonul recunoaşte că a fost avertizat înaintea atentatului din Yemen“, în Asharq Al-Awsat (Anglia), nr. 8101, 1 februarie 2001, pag. 5.
52) Maurizio Molinari, „Spionul care a umilit F.B.I.-ul“, în La Stampa, 21 februarie 2001, pag. 9.
53) „Declaraţia directorului F.B.I., Louis Freeh, cu privire la arestarea agentului special F.B.I. Robert Philip Hanssen“, în Internet, 20 februarie 2001, pe site-ul www.fbi.gov .
54) John F. Harris şi David A. Vise, „De partea cui este F.B.I.-ul? De partea Casei Albe sau a lui însuşi?“, în International Herald Tribune, 11 ianuarie 2001, pag. 7.

Insecuritatea Securităţii Naţionale (5)

4. Cazul Marc Rich – punct de concentrare a Serviciilor Secrete

În presa din România, despre Marc Rich s-au scris lucruri elocvente încă din 1992, pentru că făcuse, la PetroMidia-Năvodari, afaceri foarte profitabile pentru el, dar păguboase pentru România, prin „regimul preferenţial pe care guvernul Roman i l-a creat“. Pentru înţelegerea corectă a situaţiei, sine ira et studio, mai ales în contextul internaţional actual, cînd palestinienii atacă cu cîte un om-kamikaze, iar israelienii contracarează cu toată armata, dotată cu armament ultramodern american, supunem atenţiei cititorului un articol din 1992, pe care, dată fiind valoarea sa istorică anticipatoare, trebuie să îl reproducem în întregime.

Deoarece el conţine, in nuce, toate nenorocirile căzute, ulterior, asupra poporului român, ca urmare a coruperii, prin puterea banului, a majorităţii clasei politice, a multor funcţionari înalţi din clasa „gulerelor albe“ formată în socialism, deveniţi reprezentanţi – precum acel Stoica Florian, incriminat în articol – ai aşa-zişilor „investitori strategici“, cei mai mulţi nişte escroci de calibrul lui Marc Rich sau mai mic.

„Midia Năvodari – o fraudă mondială?

Avertizam acum cîteva săptămîni pe cititori că unul dintre cei mai doriţi oameni din Statele Unite ale Americii, doriţi de poliţie, bineînţeles, este d-l Marc Rich. Afacerist cunoscut în toată lumea şi condamnat în S.U.A. pentru evaziune fiscală şi alte 60 de infracţiuni. Totuşi, nu oferă guvernul american 750.000 dolari pentru prinderea lui Marc Rich doar ca să i se uite cu duioşie în ochi. Ei, bine, cu cine putea guvernul Roman să încheie o afacere, care să ne păgubească zilnic cu 10 pînă la 20 de dolari pe fiecare tonă de ţiţei prelucrat? Cu MARC RICH. Nu e vremea pamfletelor, ci a adevărurilor cît mai seci şi mai grăitoare prin ele însele. Iată, aşadar, cum stau lucrurile!

Societatea Comercială PETROMIDIA S.A., recunoscută drept cea mai modernă şi nouă capacitate din ţară, cu un patrimoniu ce valorează peste 13 15 miliarde, intenţionează ca, în cel mai scurt timp, să constituie o societate mixtă cu participare de capital străin. În acest scop, începînd din anul 1990, în baza tratativelor purtate cu firma „MARC RICH“ şi aprobării guvernului (Hotărîrea nr. 1263 din 08.12.1990), PETROMIDIA S.A. a încheiat un contract de cooperare, ca o fază intermediară în derutarea acţiunii respective. În esenţă, contractul prevede valorificarea unei linii de credit de 50 de milioane dolari S.U.A. pentru modernizarea şi retehnologizarea instalaţiilor din rafinărie, excluzîndu-se cele petrochimice. Pînă în prezent, din suma respectivă, partenerul străin a investit 12 milioane dolari şi a acordat asistenţă tehnică necesară la PETROMIDIA S.A.

În legătură cu derularea contractului de cooperare, se poate menţiona că partea română a înregistrat importante pierderi materiale, chiar valutare. Potrivit opiniilor specialiştilor în materie, dată fiind situaţia financiară precară în care se găseşte PETROMIDIA S.A., circa două miliarde de lei datorii către statul român şi un milion de dolari lunar, ce reprezintă rata pentru rambursarea creditului acordat de partenerul străin, soluţia preconizată a fi adoptată, de constituire a unei societăţi mixte cu „MARC RICH“, nu este de natură să ducă la rentabilizarea platformei petrochimice Midia.

Dimpotrivă, această acţiune va duce la falimentarea PETROMIDIA S.A. şi achiziţionarea de către MARC RICH, recunoscut pe plan mondial ca un partener de afaceri deosebit de periculos şi versat. Pentru realizarea acestui deziderat, firma „MARC RICH“, prin acordarea de împrumuturi succesive, intenţionează obţinerea majorităţii acţiunilor de la Midia, iar, pe de altă parte, poate prelucra ţiţei cu eforturi minime, procurat din fosta U.R.S.S. şi Orientul Apropiat.

Aceste concluzii sunt puse în evidenţă şi de faptul că, în anul 1991, PETROMIDIA S.A. a avut de prelucrat circa 800 mii tone ţiţei în sistem „processing“, însă activitatea desfăşurată nu a fost rentabilă părţii române (menţionăm că pierderile lunare înregistrate pe tona de ţiţei erau între 0-20 dolari). Ponderea cea mai mare la cheltuielile efectuate o reprezintă cele ale energiei electrice şi termice, care, în prezent, se ridică la aproape 10 dolari pe tona de ţiţei procesat.

La acestea se adaugă şi valoarea consumului suplimentar de energie (4MWh) pentru asigurarea apei industriale şi menţinerea corespunzătoare a nivelului pînzei freatice, avînd în vedere că PETROMIDIA S.A. de află într-o zonă lacustră.

Toate acestea, societatea comercială respectivă şi „MARC RICH“ au încheiat un nou contract, avantajos firmei străine, de prelucrare în cursul anului 1992 a unei cantităţi de 3 milioane tone ţiţei, în schimbul unei taxe de 14,75 dolari pe tonă, care reprezintă doar aproximativ 50 la sută din totalul cheltuielilor efectuate de parte română.

Totodată, dat fiind capacitatea rafinăriei de 3,5 milioane tone anual, procesarea unei cantităţi de 3 milioane va limita drastic ţiţeiul pus la dispoziţie de statul român (maximum 500 mii tone), neputîndu-se asigura funcţionarea continuă a instalaţiilor din petrochimie, cît şi a materiilor prime altor agenţi economici din ţară (cele de prelucrare a maselor plastice, de producere a cauciucului sintetic, firelor şi fibrelor sintetice).

În altă ordine de idei, atît la PETROMIDIA S.A., cît şi în alte acţiuni de cooperare, „MARC RICH“ a adoptat o strategie de obţinere a unor profituri maxime şi imediate, cu eforturi materiale modeste (creditul acordat este numai de 50 milioane dolari, faţă de patrimoniul în valoare de peste 15 miliarde lei de la PETROMIDIA S.A.), fără a ţine seama de interesele părţii române.

Această idee este susţinută şi de modul de acţiune al firmei „MARC RICH“ în luna iulie 1991, cînd a încercat încheierea unui contract pentru achiziţionarea din România a patru mii tone concentrate colective de plumb-aur-zinc-argint, la un preţ de 280 dolari pe tonă, marfă ce urma să fie vîndută cu peste 500-700 dolari. Mai mult. Deoarece cunoştea că ţara noastră se confruntă cu mari greutăţi în asigurarea economiei şi populaţiei cu gaze lichefiate (aragaz), propilenă şi păcură, „MARC RICH“ a impus ca acestea să se vîndă numai în valută, în condiţiile pieţii mondiale, deşi produsele se realizau cu eforturi materiale deosebite din partea PETROMIDIA S.A. (în unele situaţii surplusul de gaze a fost ars la faclă, cum s-a întîmplat cu peste 30 tone în zilele de 5 şi 6 august 1991).

Pe de altă parte, nici activitatea de modernizare şi retehnologizare a instalaţiilor din rafinărie (ce trebuia încheiată la sfîrşitul anului 1991) nu s-a desfăşurat în conformitate cu angajamentele luate de „MARC RICH“ (începerea lucrărilor cu aproape o lună mai tîrziu, livrarea necorespunzătoare a unor echipamente ce au necesitat remedieri şi înlocuiri, întîrzieri în întocmirea unor proiecte de execuţie etc.).

Ca urmare, instalaţiile fiind oprite, în trimestrul întîi din 1992, nu se poate procesa cantitatea repartizată de un milion tone ţiţei, cu consecinţele ce decurg din aceasta, inclusiv aflarea în şomaj tehnic a 800 angajaţi, cu perspectiva de a ajunge la un număr de aproape 1500. Mai mult decît atît, specialiştii străini (polonezi, cehi, francezi etc.) angajaţi în acţiunea de rentabilizare a PETROMIDIA S.A. nu provin din cadrul unor firme şi ţări cu tradiţie în domeniul prelucrării petrolului, existînd posibilitatea ca lucrările executate de aceştia să nu fie la nivelul performanţelor mondiale.

De fapt, şi condiţiile de serviciu (fiecare are secretară, xerox, birou, maşină şi şofer la dispoziţie), cît şi cele în afara programului de lucru (participarea zilnică la mese protocolare, plimbări turistice împreună cu însoţitori etc.), sînt toate plătite din banii destinaţi retehnologizării.

Specialiştii în domeniu apreciază că, în conformitate cu Hotărîrea Guvernului nr. 1263 din 08.12.1990, firmei elveţiene i s-au oferit numai avantaje preferenţiale, în dauna altor firme străine (actul respectiv se referă doar la cooperarea firmei elveţiene cu PETROMIDIA S.A.), chiar şi în cazul constituirii de către acestea a unei societăţi mixte cu investiţie de capital; spre exemplu, lui „MARC RICH“ i se acordă «prioritate la condiţii egale cu alţi parteneri» (art. 5).

Recent, prevalîndu-se de această situaţie, „MARC RICH“ s-a gîndit şi la o reţea de distribuţie a produselor realizate la PETROMIDIA S.A., acţiune prin care încearcă monopolizarea pieţei de desfacere, în prezent deţinută de stat, a benzinei, motorinei, uleiurilor, gazelor lichefiate (aragaz) şi altele, existînd pericolul practicării unor preţuri de conjunctură, în funcţie de necesităţile stringente ale populaţiei şi agenţilor economici.

În acest sens, a purtat tratative cu societăţile comerciale PECO Constanţa, Buzău, Piatra Neamţ şi Suceava, în vederea înfiinţării de societăţi mixte, impunînd condiţiile similare celor de la PETROMIDIA S.A., şi anume de a se acorda firmei elveţiene clauza privind «dreptul de primul şi ultimul refuz» în eventualitatea unei vînzări de patrimoniu sau intenţia cooperării cu altă firmă străină.

Interesul deosebit al lui „MARC RICH“ în acest domeniu de activitate este pus în evidenţă de faptul că, în baza protocoalelor de cooperare, încheiate cu societăţile respective, deja s-au individualizat staţiile de distribuţie a produselor petroliere şi cele de îmbuteliere aragaz ce urmează a fi incluse în cadrul societăţii mixte.

Avînd în vedere că MARC RICH, cunoscut om de afaceri în toată lumea, a fost condamnat în S.U.A. pentru evaziune fiscală şi a desfăşurat o politică economică internaţională în forţă, eludînd în dese situaţii legile americane, motiv pentru care guvernul S.U.A. oferă 750 mii dolari în vederea prinderii, în rîndul angajaţilor de la PETROMIDIA S.A., a specialiştilor din petrochimie şi a altor persoane din străinătate, se manifestă neîncredere în legătură cu desfăşurarea corectă a acţiunilor de cooperare.

Aşa de exemplu, un cetăţean american de origine greacă, preşedinte de firmă, ce a întreţinut relaţii de afaceri, în anii anteriori, cu fostul director al Întreprinderii de Comerţ Exterior, PETROL-IMPORTEXPERT, STOICA FLORIAN, în prezent reprezentantul firmei „MARC RICH“ în România, a afirmat că «românii trebuie să fie foarte atenţi cu afacerile, întrucît STOICA FLORIAN a intermediat o afacere între România şi „MARC RICH“ din care partea română poate ieşi păgubită».

De fapt, el încearcă «a-şi extinde oneros tentaculele şi asupra Combinatului Petrochimic Midia», pretîndu-se «la asemenea procedee» ce «îi pun sub semnul întrebării onorabilitatea, respectabilitatea şi bunele intenţii», mijloace caracteristice de «speculant imobiliar şi urmărit în S.U.A. pentru evaziune fiscală».

De ce acestea toate? I-a fost milă domnului ROMAN de MARC RICH? Milă să se numească regimul preferenţial pe care guvernul Roman l-a creat partenerului străin? Milă să fie jefuirea ţării cu acordul şi la indicaţia guvernului Roman? Cunoaşte domnul Stolojan situaţia? Repetăm, nu e vremea pamfletelor. Nu ne trebuie decît ştiri corecte.

Pretindem un răspuns clar la întrebarea în favoarea cui este spoliată România? Cine e vinovat? Ce crede actualul guvern că trebuie întreprins pentru ca dezastrul acesta să înceteze? Cum ne vom recupera pagubele? Cît timp se va mai îngădui unor bande de tîlhari să prade România? Nu simte chiar nimeni responsabilitatea că, în vreme ce acest popor nefericit suferă de inimaginabile lipsuri şi privaţiuni, bogăţiile ţării sînt puse la îndemîna escrocilor internaţionali de către iresponsabilul premier Roman şi de către oamenii săi? Pînă cînd? ESCU“55.

Acesta este, in extenso, articolul, pe care trebuie să îl studiem cu multă atenţie. Pînă să facem analiza conţinutului său, trebuie să relevăm, iniţial, contextul istoric, forma şi orice alte indicii care, prin semnificaţia lor, ne-ar ajuta să discernem adevărul.

Astfel, autorul articolului este un anume „Escu“. Evident, nu provine de la Andre-escu sau Berevo-escu, sau Corn-escu, Păun-escu, Pop-escu etc., etc. E vorba de un pseudonim. Dacă Adrian Păunescu a fost nevoit să apeleze la această formă, neuzitată în revista lui, înseamnă că în spatele pseudonimului se află un autor care vrea să rămînă secret.

Apoi, ţinînd cont de stilul, de gramatica neîngrijită, pe alocuri, se poate presupune că textul provine de la Serviciile Secrete (unde, după cum s-a relevat în presă, gramaticii nu i se acordă prea mare importanţă; probabil pentru că nu constituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale, şi, deci, nu este studiată cu atenţie).

În acest sens pledează şi bogăţia informaţiilor. Or, fiind vorba de activitatea oneroasă a unui străin pe teritoriu României, este evident că articolul ar putea reflecta demersurile informative a principalelor Servicii Secrete ale Ţării: S.R.I. şi S.I.E.

Fiindcă este cetăţean american, urmărit în S.U.A. pentru circa 60 de delicte, în mod sigur era urmărit de F.B.I. Întrucît, însă, fugise din ţară spre a se sustrage anchetei şi a scăpa de pedeapsă, era urmărit şi de C.I.A. Dar, pentru că se stabilise în Elveţia, ţară neutră, iar cazul lui era notoriu, nu putea să nu fie şi sub supravegherea Serviciilor Secrete elveţiene.

Mai mult. Cum Marc Rich este, de origine, jidan, şi, după cum arată Victor Ostrovsky, în cartea sa, de răsunet, Mossad – „Academia înşelăciunii“, prin toate legile lor religioase şi laice, evreii din toată lumea sunt obligaţi să sprijine informativ Mossadul; aceasta, arată Victor Ostrovsky, şi explică numărul mic al ofiţerilor Mossadului: micimea numerică este compensată, eficient, de extraordinar de marea şi competenta reţea informativă formată, practic, din toată diaspora jidănească, răspîndită în toată lumea. Asta înseamnă că Marc Rich este sprijinit de şi se sprijină pe Mossad. Dar, Petre Roman este evreu-român, ba chiar „os de ardelean prin nevastă-sa“, şi, ca atare, trebuia să îl spijine pe Marc Rich şi, implicit, să sprijine Mossadul.

Aşadar, în jurul lui Marc Rich se învîrtesc Serviciile Secrete din cel puţin patru ţări: România, S.U.A., Israel şi Elveţia; deci, minimum 8 (opt!) servicii secrete, dacă luăm în considerare măcar serviciul secret intern şi cel extern din fiecare ţară.

Într-o încîlceală aşa de mare de interese contradictorii, S.R.I.-ul, care trebuia să apere interesele interne ale României, fără îndoială că putea fi excedat de situaţie. De fapt, apariţia, în revista Totuşi, iubirea, a materialului de mai sus atestă, după opinia noastră, tocmai această neputinţă de a face faţă situaţiei: articolul analizat – în fond, o veritabilă sinteză informativă referitoare la activitatea ilegală din anii 1990-1991 – reflectă ineficienţa demersurilor anterioare făcute de Serviciile Secrete Române de a stopa acţiunea pernicioasă a lui Marc Rich.

Iar această ineficienţă era cauzată tocmai de protecţia acordată de coreligionarul său, premierul român Petre Roman, incriminată public de articol; pentru că, de vreme ce s-a ajuns la difuzarea în presă a materialului, este de natura evidenţei că difuzarea sa secretă, conform Legii siguranţei naţionale, nu şi-a atins scopul şi s-a sperat că, prin divulgarea publică a sabotajului comis de Marc Rich, i s-ar fi putut stopa efectele. Deşartă iluzie! Doar se precizează în material:

„Avînd în vedere că Marc Rich (… ) a desfăşurat o politică economică internaţională în forţă, eludînd în dese situaţii legile americane, motiv pentru care a fost condamnat în S.U.A. pentru evaziune fiscală“. De vreme ce nu au putut să „îl prindă“ F.B.I.-ul şi C.I.A., ar fi putut să îl jeneze cu ceva S.R.I.-ul pe Marc Rich, „cunoscut om de afaceri în toată lumea“, din moment ce prim-ministrul român Petre Roman îi acorda regim privilegiat?! Evident că nu! Dar, dacă, doar „în vederea prinderii lui, guvernul S.U.A. oferă 750 mii dolari“, înseamnă că Marc Rich valorează mult mai mult. De fapt, de aceea Serviciile secrete străine se învîrt în jurul lui ca muştele la fecale. Pentru că Marc Rich este omul care face, „din nimic“, bani mulţi şi, mai ales, bani necontabilizaţi. Căci aceasta înseamnă că „a fost condamnat în S.U.A. pentru evaziune fiscală“, la fel ca Al Capone: că face bani „murdari“.

Or, cît vor fi fiind ei de murdari, „banii nu put“. Într-adevăr, cum se ştie, încă împăratul Vespasian, pentru a mai umple finanţele goale ale statului, pusese taxe pe privatele publice (numite, de aceea, şi vespasiene sau closete); cînd fiul său i-a reproşat că, prin respectivul impozit, compromite „imaginea“ autorităţii Imperiului Roman, Vespasian i-a replicat: „Pecunia non olet!“ Banii nu miros! De aceea Marc Rich era sprijinit şi de Mossad, căci banii lui aveau căutare peste tot, indiferent că erau bani „negri“, fiindcă se pricepea să îi „spele“.

Lui Muhammed Salah nu i-a fost teamă să clameze în publicaţia arabă în Al-Hayat, care apare în Marea Britanie: „Procuratura Generală decide în dosarul de spionaj în favoarea Israelului: Mossadul plănuia transformarea Egiptului într-o piaţă de spălare a banilor“ (subl. ns. – V.I.Z.)56. De altfel, cum am mai arătat, cu „albirea“ banilor murdari se ocupa şi şeful mafioţilor din Federaţia Rusă, evreul-ucrainean Simion Moghilovici, care, cu ajutorul Mossadului, a spălat circa 15 miliarde de dolari prin Bank of New York. Şi, dacă era implicată Bank of New York, însemna că trebuia să fi ştiut şi C.I.A. Iar, în ultima vreme, chiar filmele americane au început să introducă, cu lejeritate, în scenariile lor, dialoguri despre acţiunile murdare ale C.I.A. Ca să nu mai vorbim de presa americană sau internaţională.

Este adevărat că Securitatea română repurtase multe succese contra C.I.A., descoperindu-i, printre altele, chiar antena din România – ceea ce înseamnă un mare eşec pentru C.I.A. De aici şi marea ranchiună americană, concretizată în sloganul „Jos Securitatea!“, declamat, cu furie – ca reflex al spaimelor, încă actuale, redate de cartea „Celor 13 care au speriat N.A.T.O.“ –, de James Baker în vizita-agresiune pe care i-a făcut-o, în ianuarie 1990, preşedintelui României, Ion Iliescu57.

Aceste spaime sunt dezvăluite prin escaladarea scandalului foştilor „securişti“, cu ocazia promisiunii-păcăleală a primirii României în N.A.T.O. la Praga, în noiembrie 2002: N.A.T.O. a impus condiţia eliminării foştilor ofiţeri ai Securităţii din viaţa publică, pe motiv că au spionat N.A.T.O., deşi, atunci, eram parteneri, şi, deci, făcusem pace; pace care era respectată de România, cel puţin pentru că Serviciile Secrete ale României au fuseseră, practic, spulberate; pace menţinută de România, deşi, între timp, N.A.T.O. nu şi-a întrerupt niciodată spionajul contra României, practicat prin cel mai insidioase forme.

În deceniul scurs, între timp, pentru a-şi mai salva o parte din averea din S.U.A., Marc Rich s-a despărţit de soţia sa. Respectivul divorţ i-a mărit marja de manevră în S.U.A., prin intermediul ex-soţiei sale, care, astfel, fiind „independentă“, acţiona singură, dar, în realitate, reprezentînd interesele lui Marc Rich. Astfel, fosta doamnă Marc Rich a participat la sponsorizarea campaniei electorale a lui Bill Clinton, în nume propriu, dar, fireşte, cu banii lui Marc Rich.

Totuşi, de la Vespasian pînă acum, realitatea istorică s-a mai schimbat puţin, iar banii „murdari“ au miros: oricît ar fi ei de „spălaţi“, banii au mirosul corupţiei. Dacă Marc Rich a reuşit să corupă, prin „sponsorizare“, Administraţia americană – care, iată, acum, prin Madeleine Albright, Christopher Smith, Alfonso d’Amato, Michael Guest ş.a., ne dă lecţii de moralitate şi ne incriminează neîntemeiat, silind guvernul obedient al lui Adrian Năstase să dărîme statuile Mareşalului Ion Antonescu şi să introducă, în învăţămînt, lecţii despre aşa-zisul holocaust –, evident că i-a fost mult mai lejer să corupă mulţi oficiali din România atît pe vremea premierului Petre Roman, cît şi ulterior.

După un deceniu, subiectul revine în presa română, iar ziariştii capătă curaj. Eva Galambos şi Daniel Munteanu anunţă: „Controversatul miliardar Marc Rich, din nou în vizorul justiţiei americane“58, referindu-se la scrisoarea lui Shabtai Shavit, directorul de atunci al Mossadului, către William Clinton, prin care îi cerea să-l graţieze pe marele mafiot Marc Rich, urmărit de Justiţia S.U.A. pentru evaziune fiscală şi cele circa 60 de capete de acuzare, amintite anterior; cum diabolicul escroc cotizase la campania lui Bill Clinton, acesta, băiat milos, l-a graţiat, în ultima zi a mandatului său, acţiune „justiţiară“ prin care a provocat un mare scandal în S.U.A.; Gabriela Anghel informează despre „Miliardarul de la Ville Rose suspectat de spionaj“59 – adică despre acelaşi Marc Rich. Iar Horia Tabacu scrie un material, sub un titlu romanţios, dar deloc măgulitor, referitor la „Viaţa şi escrocheriile lui Marc Rich“60.

Pe de altă parte, colaborarea C.I.A.–Mossad trebuie admisă din premise, chiar fără să mai fi citat, anterior, titlurile respective. Dată fiind această legătură inextricabilă, ce ar mai fi putut face S.R.I.-ul contra lui Marc Rich, fără „să îi fi dat, peste mîini“, Petre Roman, cînd era premier, iar, ulterior, alţii, manevraţi din umbră, de cercuri oculte de putere?!

Evident, dacă am extinde cercetarea bibliografică, am lungi lista pe mai multe zeci de pagini. Dar, chiar din această enumerare sumară, reiese că, în comparaţie cu respectivele Servicii Secrete străine, Securitatea Română era o doamnă; cam pricăjită, dar o doamnă; fireşte, mai puţin etapa din perioada de ocupaţie iudeo-sovietică, ocupaţie cauzată de „corectitudinea politică“ a lui Winston Churchill şi D. Roosevelt. Cît despre S.R.I., credem că am putea spune, fără să riscăm prea mult, că este, cam în aceeaşi proporţie, tot aşa cum sunt absolventele de la A.N.I.: fete mari!

NOTE

55) Escu, „Midia Năvodari – o fraudă mondială?“, în Totuşi, iubirea, nr. 80/11, 26 martie-2 aprilie 1992, pag. 14.
56) Vezi supra, nota 32.
57) Lupu Bujorel (Vasile Zărnescu), „Colapsul Serviciilor Secrete“, în România Mare, nr. 575, 19 iulie 2001, pag. 21.
58) Eva Galambos, Daniel Muntean, „Controversatul miliardar Marc Rich, din nou în vizorul justiţiei americane“, în Curierul naţional, nr. 3025, 14 februarie 2001, pag. 4.
59) Gabriela Anghel, „Miliardarul de la Ville Rose suspectat de spionaj“, în România liberă, nr. 3316, 16 febr. 2001, pag. 5.
60) Horia Tabacu, „Viaţa şi escrocheriile lui Marc Rich“, în Ziua, nr. 2029, 17 febr. 2001, pag. 9. Vezi şi: Bogdan Păpădie, Gabriel I. Năstase, RĂZBOIUL SPIONILOR în interiorul şi dincolo de graniţele României. Editura Phobos, Bucureşti, 2006, pag. 113.

Insecuritatea Securităţii Naţionale (6)

3.1. România – Ţară ocupată pentru ofiţerii S.R.I.

În schimb, despre cadrele Serviciilor Secrete româneşti nu se poate vorbi şi scrie decît în negru: satanizarea lor are, evident, scopul descurajării ofiţerilor şi a civililor care intenţionează să se angajeze acolo şi, în consecinţă, al diminuării funcţionalităţii acestor Servicii.

Nu este de mirare că, aşa cum am afirmat în studiul publicat în volumul Congresului de Sociologie din 14-16 decembrie 2000, după permanenta şi agresiva campanie mediatică dusă împotriva lor, ofiţerii români de informaţii (din S.R.I., M.Ap.N., M.I. etc.) trăiesc în propria lor Ţară ca într-o Ţară ocupată. În acest sens, aserţiunea avea să fie confirmată, oficial, chiar de către deputatul Ion Stan, preşedintele Comisiei comune parlamentare de control al S.R.I., care a recunoscut că, „în prezent, nu se asigură nici un fel de protecţie pentru ofiţerul de informaţii“61 (subl. ns. – V.I.Z.).

Deci, în propria sa Ţară, ofiţerul român de informaţii, deşi este militar, nu este protejat nici de lege şi, ca atare, nici de directorul S.R.I., căci el însuşi nu are baza legală. Iar Legea statutului ofiţerului de informaţii, care trebuia discutată şi aprobată în procedură de urgenţă inclusiv anul trecut (adică în 2001 – n.n., V.I.Z.), a fost amînată din nou, sine die – deşi de această lege depindeau multe, în primul rînd, redobîndirea încrederii ofiţerilor în ei înşişi şi în cei care-i conduc, şi, apoi, creşterea salariilor, cu implicaţiile pe care le-am relevat.

Dacă lucrătorilor de la salubritate li se plăteşte „spor de ruşine“, dacă judecătorii şi procurorii primesc „spor de şedinţă“ pentru că fac ceva pentru care sunt, deja, salarizaţi, dacă, tot ei, primesc „spor de praf“ pentru că se întîmplă să răstoarne, din greşeală, dosarele, prăfuite de cît nu umblaseră în ele, primesc „spor pentru cărţile profesionale cumpărate“ şi încă multe alte sporuri pentru a fi descurajaţi în a nu se lăsa mituiţi, atunci, în mod necesar, ofiţerilor din Serviciile Secrete trebuie să li se dea „spor pentru că sunt hingheriţi“, „spor pentru trageri cu armamentul în poligon“ – pentru că este stresant să te antrenezi să împuşti (în caz de necesitate) pe cineva, încălcîndu-i, astfel, „dreptul“ individului de comite infracţiuni grave –, „spor pentru trageri cu pixul în cei care ameninţă siguranţa naţională“ – pentru că există riscul ca cel pe care „l-a băgat în cerneală“ să afle şi să treacă la represalii etc., după cum a relevat presa de multe ori, de exemplu, în cazul căpitanului (rez.) Constantin Alexa.

Corolarul imploziei Serviciilor Secrete este explozia fenomenului corupţiei pe toate palierele socialului: de la cel mai umil slujbaş pînă la înalţii magistraţi şi funcţionari de stat – fireşte, inclusiv în interiorul Serviciilor Secrete, căci neputinţa asigurării protecţiei societăţii, în general, implică neputinţa realizării protecţiei interne, în special. Este corolarul, dar, evident, cauza principală este alta: şi anume, nu sărăcia populaţiei – cum se glosează frecvent –, cisărăcirea, pauperizarea ei deliberată şi, îndeosebi, a anumitor categorii profesionale care o duseseră bine şi chiar foarte bine înainte de 1989 şi, deodată, după începerea devalorizării artificiale şi programate a leului, au devenit din ce în ce mai sărăcite, după ce se învăţaseră cu binele.

Această devalorizare planificată cu „20 de lei pe zi“ – pe care, în studiul Ubicuitatea războiului axiologic62, publicat în decembrie 2000, o denunţasem, în mod expres, ca fiind „devalorizarea continuă şi artificială a leului în raport cu dolarul“, o „agresiune practicată consecvent“ – a fost, culmea ipocriziei, dezavuată, ulterior, de aceiaşi brokeri sibieni care o „aranjaseră“ pînă acum: „Se confirmă, astfel, prognozele privind o mai mare libertate a pieţei, în sensul părăsirii scenariului de «plus 20 de lei/zi», al ultimilor ani şi înregistrării unor fluctuaţii reale.

Chiar F.M.I. a recomandat, de curînd, ca, din 2002, fluctuaţiile pieţei valutare să nu mai fie «regizate», ca pînă acum“63, pentru că se încalcă principiile economiei de piaţă. Curios este faptul că această regizare a fost, totuşi, acceptată, tacit, chiar de F.M.I., timp de 12 ani, şi continuă să o accepte – în stand by –, pentru că respectivii brokeri, acum, doar au mărit variaţiile devalorizării, ca să îi dea o glazură de „joc al pieţei“, dar nu au încetat regizarea.

Evident, devalorizarea economiei naţionale prin devalorizarea leului în funcţie de cursul leu/dolar (sau, mai recent, de euro) este cea mai penetrantă, mai eficientă şi mai „morală“ formă de război economic64, fiindcă este făcută cu acceptul victimei.

Oricum, este îmbucurător faptul că, după mai multe alegaţii contra F.M.I.-ului, făcute în publicaţiile româneşti oneste, unele ziare au început să aibă şi ele curaj şi să etaleze titluri ca acesta din Naţional: „Memorandumul F.M.I., sau cum se programează sărăcia în România“65. Ba, Horia Alexandrescu, directorul ziaruluiIndependent – caracterizat de unii publicişti drept cel mai obedient ziarist –, a şi-a permis îndrăzneala să scrie un editorial cu titlul „F.M.I., măcar un pic, ciocu’ mic!“ Trebuie să admiteţi că, pe vremea lui Victor Ciorbea la braţ cu Karen Fogg (acuzată, ulterior, de presa din Turcia, de spionaj!), Horia Alexandrescu nu ar fi scris aşa ceva.

Pe lîngă faptul că sărăcia populaţiei a devenit un lait-motiv al presei de toate culorile, atestarea ştiinţifică a involuţiei calităţii vieţii şi, în mod expres, a sărăcirii continue şi programate a populaţiei a făcut-o, în studiile sale, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, care e departe de orice părtinire politică – spre deosebire de Institutul Naţional de Statistică, suspectat, din start, de partizanat oficial, guvernamental; aşadar, partinic.

Iar în categoria sociologică de populaţie sunt incluse şi categoriile sociale care ocupă o poziţie meritocratică, deci care cer de la societate o recunoaştere efectivă a calităţilor lor profesionale şi politice. Or, involuţia statutului lor, marcată de incapacitatea lor pecuniară de a realiza un consum prin care să-şi poată reproduce forţa de muncă a lor şi a familiilor lor – ca să nu mai vorbim de „consumul de prestigiu“, care ar fi un lux de-a dreptul sfidător în ochii nenumăraţilor dezmoşteniţi ai tranziţiei, adică în ochii a două treimi din populaţia sărăcită a României –, este resimţită de aceste categorii sociale ca o puternică frustrare.

Această decădere a statutului lor socio-profesional, prin degradarea de la o chenzină la alta a salariului lor, le face victime potenţiale ale mituirii. Iar această potenţialitate devine efectivă cînd se insinuează un corupător, căruia, fiind plin de banii pe care i-a cîştigat în mod ilicit, îi e uşor să arunce cu ei, pentru a-l corupe, în faţa unui înalt funcţionar (chiar demnitar) cu un salariu de mizerie (sau, oricum, insuficient pentru statutul social pe care îl deţine).

Aşadar, izvorul corupţiei nu se află în ceea ce ignoranţii sau cosmopoliţii (numiţi acum mondialişti) numesc „balcanismul“ sau „bizantinismul“ românilor – sau, cum spun unii condeieri, că asta-i situaţia „la români“. Acest „la români“ are semnificaţia de caracteristică funciară, care ţine de trăsăturile neamului nostru, adică are sensul exclusiv de „numai la români şi nu la alţii“; ceea ce este mult mai grav sub aspect axiologic, deoarece semnifică o devalorizare de esenţă, vizând trăsăturile definitorii ale poporului român şi nu doar una conjuncturală, ce ţine de perioada fanariotă, de exemplu, sau alta similară, cum este actuala etapă, cînd ne aflăm sub ocupaţia „Tranziţiei“ postdecembriste.

3.2. Corupţia periclitează Securitatea Naţională

Corupţia s-a manifestat copios şi la alte popoare, mai „civilizate“: în Japonia, în urmă cu vreo două decenii, o companie aviatică americană fusese acuzată că i-a corupt pe unii membri ai cabinetului nipon pentru ca aceştia să-i promoveze interesele, iar, nu cu mult timp în urmă, un premier a trebuit să demisioneze pe motive de corupţie; acum cîţiva ani, belgianul Willy Claes – pe atunci secretar general al N.A.T.O. – a fost demis din cauza unui caz de luare de mită, legat de achiziţionarea elicopterului italian Agusta66; în Franţa, cazul ministrului de Externe Roland Dumas a ţinut prima pagină a ziarelor în vara lui 2000 pentru corupţie şi adulter, după ce, în 1999, se vorbise de implicarea chiar a răposatului curvar François Mitterrand în faimosul caz de corupţie cu firma petrolieră ELF67 – ca să nu mai vorbim de fiica lui, făcută cu amanta mai statornică68, sau de fiul său, Jean-Christophe Mitterrand, arestat pentru că era „bănuit, între altele, de trafic de arme şi spălare de bani“69.

În toamna lui 2000, inclusiv lui Jean Chirac i s-a făcut reclamă tot pe tema corupţiei. La fel lui Edith Cresson, fostă prim-ministru al Franţei, fostă mare la Consiliul Europei şi, asemenea acestora, multor altora. Ca să nu mai amintim de Italia, care este patria mafiei, şi de S.U.A., care sunt patria adoptivă, după cum relevă, pe baza inclusiv a altor lucrări de referinţă în materie, cartea lui Balsamo & Carpozi-jr., MAFIA S.a. Istoria secretă a crimei organizate din America70.

În acest sens, se poate spune că preşedinţia cîştigată de John F. Kennedy reprezintă derivata a doua a contrabandei cu alcool şi cu ţigări făcute de tatăl său, printr-o foarte profitabilă colaborare cu mafioţii internaţionali: prima derivată fiind uriaşa avere strînsă din contrabandă, în etapa prohibiţiei, iar a doua alegerile furate pentru a-l scoate preşedinte al S.U.A. pe J. F. Kennedy71, în detrimentul lui Richard Nixon. Scandalul provocat de arestarea lui Vladimiro Montesinos72, fostul şef al Serviciului Secret peruan, şi corupţia întregii clase politice argentiniene, denunţată vehement atît de conflictele stradale violente, cît şi de Carlos Gabetta73, o dată cu falimentul Argentinei, sunt doar două exemple dintre cele mai recente ale fenomenului existent în toate Ţările, în diverse proporţii, dar inclusiv la cele mai înalte nivele ale socialului şi politicului.

Aşadar, cel puţin contrabandă cu alcool şi cu ţigări s-a făcut şi la case mai mari şi nu doar „la români“.

3.3. Escaladarea corupţiei în Epoca Tranziţiei

E-adevărat, în revista Historia (nr. 4/2002), a d-lui Ion Cristoiu, este scris cu litere de-o şchioapă „Corupţia la români“. Dar, toată această retrospectivă istorică – deşi exactă şi binevenită, căci corectează unele tabu-uri, care, realmente, se cer demitizate, precum adevărul despre falsitatea legendei lui Iuliu Maniu – este irelevantă comparativ cu toate celelalte state, după cum am precizat mai înainte. Escaladarea corupţiei în Epoca de Ocupaţie a Tranziţiei are alte explicaţii şi nu tradiţia istorică a românilor, cum greşit reiese din dosarul întocmit, în pripă, de revista Historia.

Nu, categoric, motorul corupţiei îl reprezintă sărăcirea deliberată a României prin aşa-zisa „Reformă“ insinuată sub formă de privatizare, programată din exterior şi implementată cu ajutorul cozilor de topor din interior, realizată inclusiv prin războiul axiologic; în al doilea rînd, escaladarea corupţiei este dată de promovarea clientelară.

Sărăcirea deliberată prin „privatizarea“ – adică jefuirea – Ţării în toată etapa de tranziţie a dus la coruperea facilă a multor indivizi cu funcţii importante în instituţiile Statului, iar promovarea clientelară a dus la corupţia instituţionalizată şi la criminalitatea organizată. Acum, mulţi oameni politici vorbesc cu dezinvoltură de faptul că, în această etapă a tranziţiei, corupţia a cuprinsinclusiv principalele instituţii ale Statului.

Sunt tot mai frecvente, în presă, titluri ca acesta: „Generalul de brigadă Aurel Neagu, inspector şef al I.G.P.T., detonează o bombă: «Poliţia de Frontieră S.r.l.» este coruptă în proporţie de 95 la sută“74. Ulterior, ruşinea de la Vama Borş a dus la titluri ca alarmante: „Disperarea lui Ioan Rus / Poliţişti din Ţările U.E. au venit în România sub acoperire şi au dat cîte o mie de mărci şpagă la graniţă pentru a trece maşini cu numere false, motiv pentru care ministrul de Interne susţine că nici o Ţară a Uniunii «nu ne mai crede»“75.

De fapt, alarma este, esenţial, falsă, căci, încă din vremurile biblice vameşul a reprezentat tipul clasic de individ corupt; şi, deci, fenomenul se poate constata în toate Ţările. Dar, acum, adică după decembrie 1989, şi Vama devenise, în România, un veritabil S.r.l., dînd exemplu altor instituţii de stat, în primul rînd Poliţiei, ai cărei angajaţi se foloseau de logistica şi organizarea statului în interes personal, făcînd, printr-un deplin abuz de putere, „parteneriat“ cu infractorii.

Dar cu consecinţe periculoase pentru Securitatea Naţională: penetrarea frontierei noastre, transformînd România într-o placă turnantă a terorismului transnaţional, materializat în tranzitul ilegal de valută, de imigranţi, de droguri, mărfuri de contrabandă, arme, prostituate etc. Dar, cam în aceiaşi termeni se exprimase şi Suddeutsche Zeitung: „Mexic.

Procuratura Generală a anunţat o «reorganizare radicală» a poliţiei mexicane, după ce Biserica a acuzat forţele de poliţie de corupţie, trafic de droguri şi abuz de putere. Vor fi stopate acţiunile ilegale ale «unităţilor speciale», va fi desfiinţată conducerea supremă a trupelor de intervenţie şi vor fi concediaţi cinci directori ai departamentului“76. Deci, şi la noi ca în Mexic; mai puţin faptul că, la noi, pe de o parte, Biserica Ortodoxă Română a luat atitudine mai fermă doar faţă de problema homosexualilor, şi, pe de altă parte, în Poliţie se fac doar rotiri de cadre, iar, concedieri nu se fac decît la nivelul subofiţerilor.

De fapt, pentru cei avizaţi şi pentru cei care citesc mai cu atenţie presa, incontinenta demagogie politică, în varianta postdecembristă, privind lupta contra corupţiei a fost dezvăluită, încă o dată, atunci cînd guvernul Năstase l-a numit la conducerea Vămii pe Gheorghe Dinu, denumit, în mediile respective, şi chiar în presă, Dinu „Vamă“ – evident, nu pentru că apăra Vama, ci, dimpotrivă, pentru că o „vămuia“ în interes personal. Între timp, acesta a ajuns să fie dator la stat cu „două miliarde de lei“77, iar controalele au fost la fel de ineficiente în privinţa lui, precum şi în cazul celor din nucleul dur al corupţiei.

Apoi, un alt titlu incendiar: „Cutremur la Palatul de Justiţie / Magistraţii arestaţi pentru corupţie s-au aflat în slujba infractorilor Nahor şi Geamănu“78. Cît despre mirarea şi indignarea exprimate de Dragoş Dumitriu în editorialul „«Ramificaţiile mafiei siciliene» – nişte nimicuri pe lîngă clica din România“79, acestea nu relevă decît faptul că ziaristul se opreşte la un aspect cu totul parţial şi de conjunctură.

Căci, dacă ar fi citit istoria papilor (cazul Borgia fiind, totuşi, notoriu), ar fi constatat – poate, la fel de siderat – că ea nu reprezintă nimic altceva decît istoria in nuce a criminalităţii politico-economice organizate la nivelul statului papal. După cum faimoasa carte a lui David Yallop, În numele Domnului. O investigaţie privind asasinarea papei Ioan-Paul I80, nu constituie decît un fragment din istoria criminalităţii organizate transfrontalier, cu conexiuni francmasonice, financiar-bancare, politice, mafiote etc., etc. – adică una din formele incipiente şi absconse ale actualei globalizări, atît de teoretizate acum.

Chiar unii preoţi de la Vatican, exasperaţi – acum, mai mult decît cei de pe vremea vînzării indulgenţelor, precum fusese şi Martin Luther – de corupţia împămîntenită tradiţional în Vatican, s-au reunit în grupul numit de ei înşişi „I Millenari“ şi au scris cartea „Secretele Vaticanului“81, în care denunţă corupţia contemporană – dar cu tradiţii seculare – din „Sfântul Scaun“; lucrarea a fost, recent, publicată în limba română de editura Allfa: citiţi-o şi daţi-o mai departe!

În comparaţie cu ce-i în Occident, situaţia din România nu reprezintă decît etapa „acumulării primitive a capitalului“. E-adevărat, în forma ei accelerată, din nevoia de „ardere a etapelor“, pentru a-i ajunge din urmă pe cei „civilizaţi“, pentru a ne integra, a ne europeniza şi a ne mondializa.

Evident, aceste titluri, ca şi celelalte din studiul de faţă, sunt doar exemplificative, nu exhaustive. Căci ele sunt nenumărate, presa fiind o veritabilă arhivă publică, pe lîngă acelea propriu-zise ale Poliţiei, Parchetelor, Judecătoriilor şi Tribunalelor, puse sub semnul „secretului de serviciu“ (!) din motive de autoprotecţie; adică de protecţie a muşamalizărilor.

Or, coruperea persoanelor importante din principalele instituţii de stat – deci, corupţia politică – este forma cea mai eficientă de cucerire a respectivului stat – această idee fiind unul dintre principiile polemologice expuse de Sun Tzî. Iar respectiva afirmaţie este demonstrată, în Istoria contemporană, de realitatea din republicile bananiere, situaţie în care a ajuns şi România.

Această axiomă politologică şi polemologică a ajuns un adevăr atît de comun încît pînă şi nişte ziariste anonime, de la ziarul Ultima oră, îl citează ca pe o premisă a raţionamentelor lor: „…Cel mai eficient procedeu, utilizat de o putere străină, pentru a-i impune poporului român să acţioneze împotriva intereselor sale, este acela de a-i corupe liderii“.

Sursa: Altermedia, ep. 1, ep. 2, ep.3, ep.4, ep.5, ep.6

Adauga un comentariu!

Nume (necesar)

Website


*

Editoriale din aceeasi categorie

Autor: Aciduzzul | 29 iulie, 2017 | 0 comentarii | 81 vizualizari | 1 vot

Publicatia AgroStandard lanseaza Studiul de piata „Top 600+ Cele mai mari Exploatatii Agricole din Romania”, prima analiza de acest fel realizata vreodata in Romania. Studiul a fost realizat urmare a solicitarilor venite din partea mediului de afaceri, data fiind absenta informatiilor oficiale cu privire la fondul funciar din tara noastra, precum si a lipsei unor […]

Autor: Aciduzzul | 13 septembrie, 2015 | 0 comentarii | 442 vizualizari | 4 voturi

Toata lumea vorbeste zilele acestea despre criza imigrantilor. Toti se intrec in teorii care mai de care mai fanteziste cu privire la cauzele si la solutiile pentru acesta “criza” si s-au format deja doua tabere cu pozitii antagonice pe marginea acestui subiect. Pe de-o parte gruparile nationaliste de pe tot cuprinsul Europei care intuiesc pericolul […]

Autor: Aciduzzul | 26 august, 2015 | 0 comentarii | 242 vizualizari | 3 voturi

Marius Serban Toata lumea asista (neputincioasa) zilele acestea la o adevarata invazie a emigrantilor din tarile arabe catre Europa, care a inceput brusc, suspect de brusc. Desi subiectul este intors pe toate partile de mainstream-media, nimeni nu spune de ce aceasta invazie se petrece tocmai acum. Pana la urma razboaiele din Siria, Irak, Libia, Afganistan […]

Autor: Aciduzzul | 15 martie, 2015 | 0 comentarii | 1281 vizualizari | 9 voturi

Cazul Darius Valcov este unul cat se poate de clar al triumfului neoliberalismului si al jafului institutionalizat practicat de mafiile transnationale, numite gratios, FMI, BM, UE, etc., in coloniile cocotiere pacificate, populate cu oi placide, spalate excesiv pe creier, cam cum este Romania. Pentru a intelege resorturile dupa care functioneaza institutia care a acaparat spatiul […]

Autor: Aciduzzul | 17 ianuarie, 2015 | 0 comentarii | 719 vizualizari | 3 voturi

Serghei Malkov, membru la Academia Militară rusă, prezice începutul unui nou război mondial în următorul deceniu. Oamenii de ştiinţă de la Academia Militară au ajuns la această concluzie, bazându-se pe teoria ciclurilor Kondratieff (după numele savantului Nikolai Kondratieff). Ciclurile Kondratieff pot fi definite ca o succesiune regulată a modificărilor structurale din cadrul economiei moderne. Întinzându-se […]

Ofera o donatie
Dacă vrei să contribui și tu, poți dona aici:
fii aproape de noi
Conferinta_AGROstandard
PUB
web design profesionist
Red Moon Media
CAMPANII bp
Atitudine Contemporana
Televiziunea Copiilor
Le Pre
1984 George Orwell
Televiziunea Copiilor
piata BIO
alimente organice
internet manipulation techniques
Adauga banerul de partener Badpolitics pe site-ul tau bad politics
bad politics

2009 - 2017 © BadPolitics