Sustine Bad Politics
arhiva stiri
starea vremii
august 24, 2017, 9:40 am
Soare
Soare
17°C
Presiunea: 1020 mb
Umiditate: 63%
Vânt: 4 km/h N
Răsarit: 6:29 am
Apus: 8:06 pm
 
ANUNTURI UMANITARE
Analize-studii
O enigma si un miracol istoric: “harnicia germana”
Aciduzzul | 29 mai, 2013 | 0 comentarii | 242 vizualizari |
(2 voturi )

Am scăpat de clişeele comunismului doar pentru a fi loviţi cu lozincile altora. Pe vremea comuniştilor aveam un „viitor de aur”. Pe vremea capitaliştilor avem un prezent de gunoi. Şi un trecut de nimic. De viitor nu mai vorbeşte nimeni, că e amanetat. Nu e „de aur”, ci de rată la bancă. Cu dobândă variabilă. Abia eliberaţi de „prietenia” poporului sovietic, am fost sufocaţi de „piaţa liberă” a poporului american. Nu demult, un reputat istoric american de origine română ne încuraja să perseverăm pe drumul deschis de americani spunându-ne că, deşi suntem o ţară lipsită de „istoria” şi „trecutul” nobile ale SUA, poate vom ajunge să avem şi noi „o soartă demnă de admirat”. De vreme ce o admir ca profesionistă, dincolo de arena publicisticii de opinie, am întrebat-o pe doamna profesoară dacă nu cumva, renunţând la standardele meseriei, demonetizează trecutul românilor şi îl supralicitează pe cel al americanilor, dacă nu cumva ne mistifică pe noi mitizându-i pe ei. Nu am obţinut nici un răspuns.

În schimb, doamna profesoară pare a-şi fi întrerupt apariţiile publicistice în România.

Dispariţia domniei-sale are probabil de a face cu „proverbiala” lipsă de tenacitate sau cu „neseriozitatea” – nu-i aşa?! – românească. Conform acestor clişee, românul nu stăruie în nimic. Nu aşa stau lucrurile cu nemţii însă, popor „harnic” prin definiţie. Spre deosebire de români, deci, nemţii vor minţi tenace chiar şi atunci când sunt prinşi cu mâţa în sac. Din această perspectivă, celebrul îndemn al lui Goebbels de a minţi, minţi, minţi, pentru că până la urmă tot rămâne ceva, poate fi înţeles ca un exemplu de robacitate mincinoasă germană.

Cel puţin aşa ar trebui să se vadă lucrurile din perspectiva unui anumit public din România, public care uneşte reprezentanţii elitei cu cei ai poporului în cultul clişeelor şi banalităţilor cu ifose. E singurul lucru care aduce laolaltă aceste două categorii sociale. Un adevărat liant social. În ochii acestui public, toate sunt relative – mai ales adevărul – dar două lucruri sunt clare: că românii sunt leneşi şi că deci trebuie pus biciul pe ei; şi că nemţii sunt harnici şi că deci n-ar fi rău să pună biciul pe noi.

Lenea românilor, grecilor, italienilor, spaniolilor, francezilor şi a altor popoare neserioase şi naţii eşuate nu poate fi rezolvată decât cu lovituri de euro-cravaşă germană aplicată auster-tenace pe spinările euro-iobagilor.

Numesc „euro-iobagi” pe toţi cei pe spinarea cărora s-a umplut vistieria germană, naţiile ale căror economii sunt handicapate de înhămarea la moneda euro şi la relaţiile comerciale deficitare cu Germania. Din punctul de vedere al economiştilor, finanţiştilor, oamenilor politici din afara UE (precum cei din Japonia), analiştilor economici şi politici neînregimentaţi sub stindardul GEUrmaniei, situaţia a clară, şi nu de ieri de azi, ci de la începutul crizei: economia zonei euro a fost plănuită şi dirijată în folosul Germaniei, care şi-a finanţat creşterea economică pe baza scăderii competitivităţii celorlalte ţări din euro-zonă şi a exporului de inflaţie.

Doar în România, se pare, mai stăruie încă mitul conform căruia economia germană merge bine din cauză că „nemţii sunt harnici”. Or fi, dar harnici erau şi înainte de introducerea monedei euro, şi atunci toată lumea considera Germania ca fiind bolnavul Europei. Introducerea euro se pare însă că a descătuşat hărnicia zăvorâtă în fiinţa germană.

A spune deci că nemţii sunt harnici nu explică nimic. A spune însă că dinamica economică germană profită de contextul european pe care îl domină şi foloseşte în scopuri proprii poate ajuta la clarificarea lucrurilor. Nimănui nu-i place să muncească în zadar. Şi contextul istoric a făcut ca, de prea multe ori, românii să se spetească degeaba. Una e să-ţi cheltuieşti energia zbânţuindu-te bezmetic, alta e să alergi cu metodă. În primul caz, te epuizezi în van.

În al doilea, câştigi competiţia şi poate chiar o medalie: de aur. Nu neapărat hărnicia îi distinge pe germani, ci planul după care lucrează, metoda de lucru. Metodă pe care noi nu o avem. Pentru că această metodă trebuie furnizată de elite. Şi elitele noastre sunt finanţate şi influenţate de germani. Metodic.

Planul elitelor germane e foarte simplu: să acţioneze liber în urmărirea interesului naţional. Iată cum comenta Wilhelm Schlamm, în 1959, renaşterea economică germană care avea loc sub ochii întregii Europe:

„Miracolul economic german nu e nici miracol, nici economic. Nu e nimic miraculos în privinţa răspunsului perfect raţional unei cereri urgente de o ofertă profitabilă.” Singurul lucru cumva miraculos legat de renaşterea economiei germane a fost libertatea de care s-au bucurat micii şi marii întreprinzători germani (chiar şi cei care fuseseră nazişti). După cum scria Schlamm: „Şi totuşi există un factor aproape de neînţeles de care trebuie ţinut seamă: acela că producătorilor li s-a îngăduit politic să obţină profit de pe urma satisfacerii cererii.” (Germany and the East-West Crisis. The Decisive Challenge to American Policy, New York, David McKay, 1959, 3-4).

Desigur că Schlamm atribuie meritul renaşterii economiei germane ideilor ordoliberale – de economie dirijată de piaţă – ale lui Ludwig Erhard şi Wilhelm Ropke. După cum am arătat şi cu alte ocazii, economia socială de piaţă germană nu a însemnat decât creşterea economică liberă în sensul interesului naţional şi alimentată de grija pentru bunăstarea muncitorului german şi a clasei de mijloc.

Libertatea economică de care s-au bucurat germanii după al doilea război mondial nu a fost una a „austerităţii” – adică a statului minimal, care abdică de la îndatoririle sale legate de bunăstarea, educaţia şi independenţa naţiunii –, ci a fermei urmăriri a interesului naţional chiar şi pe cale protecţionistă, dacă e nevoie. Am detaliat acest lucru într-un articol care explica succesul industriei de maşini germane în opoziţie cu eşecul industriei automobilistice britanice. Industria germană a fost protejată de stat, care i-a acordat subvenţii şi a tratat-o ca industrie strategică, refuzând să o vândă investorilor străini, în vreme ce industra britanică a dispărut tocmai pentru că a fost lăsată la voia unei pieţe dominate de companiile protejate de statele lor naţionale.

Iată ce spune Schlamm şi despre protecţionismul pieţei de capital germane. Observând slaba prezenţă a capitalului american în Germania anilor 50, Schlamm nota:

„O posibilă explicaţie pentru slabele investiţii americane în Germania ar putea fi chiar politica de expansiune dusă de guvernul german însuşi. Departe de a solicita investiţii străine, aproape că le-a descurajat – nu prin metode fiscale, desigur […], ci pur şi simplu prin neimplicarea în campanii publicitare încurajând investiţiile străine de genul celor care se fac în S.U.A. […] În ceea ce mă priveşte, înclin să cred că germanii […] au vrut să transmită exact ceea ce toată lumea a înţeles: că investiţiile private americane în Germania sunt, din punctul de vedere al întreprinzătorului german, indezirabile. În primul rând, pentru că rata de investiţii germane a fost foarte satisfăcătoare […] În al doilea rând, pentru că Germania se află deja în poziţia viabilă de a investi ea însăşi în străinătate, chiar şi în S.U.A., şi de a investi sume substanţiale: investiţiile germane private în Asia şi Africa cresc mai repede decât cele ale oricărei alte naţiuni. În al treilea rând, şi cel mai important, germanii cunosc tendinţa americanilor de a cumpăra proprietatea deplină asupra unei companii mai degrabă decât de a se asocia cu străinii sau de a le acorda credite. Şi, având în vedere că capitalul privat american ar urma în mod natural să se îndrepte către cele mai viabile proprietăţi industriale, germanii nu pot să vadă vreun motiv pentru care asemenea întreprinderi ar fi cedate capitalului străin” (Germany and the East-West Crisis, 26-27).

După cum arată un raport declasificat al guvernului Marii Britanii, în condiţiile în care Marea Britanie investeşte din ce în ce mai mult în UE, investiţiile Marii Britanii în Germania au rămas foarte mici (vezi graficul E2). Conform unui alt raport, publicat recent de Parlamentul britanic, Germania nu e nici măcar între primele 10 destinaţii pentru investiţiile britanice, deşi e al patrulea mare investitor mondial în Marea Britanie. Marea Britanie a devenit „cea mai importantă destinaţie pentru investiţiile germane”, după cum scria recent reputatul comentator britanic Ambrose Evans-Pritchard, care mai nota şi că investiţiile germane vin către Marea Britanie deşi cele două ţări au monede diferite (deci România nu are de ce să intre în zona euro pentru a încuraja investiţiile germane). Poate că nu întâmplător investiţiile germane sunt mai ales în sectorul financiar, principalul motor al euroscepticismului britanic.

Germania nu e prea dornică nici de capital chinez, cu investiţiile chineze în Germania (2 miliarde de euro) aflate aproape la paritate cu investiţiile chineze în Ungaria (1,7 miliarde de euro) şi sub nivelul investiţiilor chineze în Franţa (4.5 miliarde de euro) şi Marea Britanie (3 miliarde de euro).

Cu alte cuvinte, Germania rămas un mare exportator de capital, dar un importator prudent. Dacă în 1971 investiţiile străine directe (FDI) în Germania erau de 0.5% din PIB, în 2002 erau de 0,2, iar în 2010 de 3.3, cu cel mai mare nivel atins fiind de 5,17 în 2007 şi cel mai mic de 0,21 în 2003. Prin contrast, Franţa a mers de la 0,4 (1974), la 13,1 (2000) pentru a avea 3,3% din PIB în 2010. Marea Britanie a mers pe un grafic de 1,3 (1970), 16,7 (2000), 1,3 (2010). Cu toate fluctuaţiile PIB ale celor 3 ţări, concluzia care se impune e că, în epoca postbelică, Germania a preferat capitalul autohton celui străin.

Aşadar, după cum am arătat şi în articolul referitor la cauzele succesului industriei de maşini germane, la originea prosperităţii postbelice germane a stat protecţionismul luminat, protejarea bazei industriale naţionale, dezvoltarea pieţei interne şi favorizarea capitalului naţional. Nu jaful efectuat în numele „pieţei libere”, cedarea suveranităţii în numele „federalizării” europene şi destrămarea ţesăturii sociale în numele „austerităţii” neoliberale şi a statului minimal.

După al doilea război mondial, Germania nu a plecat nu de la zero, ci de la un capital uman (al micilor întreprinzători şi al muncitorilor) şi financiar (al marii burghezii naţionaliste germane) pe care statul le-a ajutat să să potenţeze reciproc.

„Banalităţi precum cea a hărniciei germane,” scria Willi Schlamm în 1959, „nu ajută prea mult la explicarea creşterii economice. De fapt, nicăieri în Europa, nici chiar în Franţa, nu am văzut o mai masivă insistenţă pe relaxare, distracţie şi confort ca în Germania. Numărul de ore de lucru a scăzut, în industria minieră germană, la un confortabil 38 pe săptămână, 37 în industria textilă, 38 în cea electronică. […] Germanii de astăzi nu seamănă deloc cu imaginea convenţională a germanului căruia îi place doar să asude şi care nu ştie ce să facă în timpul liber. Weekendul german a devenit o afacere elaborată şi luxoasă. Germanul relaxat poate fi zgomotos, dar cu siguranţă se bucură de ralaxarea sa” (Germany and the East-West Crisis, 9).

Probabil că de aceea germanul relaxat a cerut Greciei să îşi vândă insulele pentru a-şi plăti datoriile. Germanul muncitor are nevoie de insulele greceşti pentru relaxare.

Dacă în anii 50 întreprinzătorilor şi industriaşilor germani li s-a creat cadrul politic naţional în care munca şi investiţia lor contau, în anii 2000, odată cu introducerea monedei euro, industriaşilor germani li s-a creat cadrul politic şi financiar european în care investiţiile lor pot înflori. Iată cum descrie cel mai recent raport al Ministerului Economiei şi Tehnologiei din Germania acest cadru în care economia germană poate înflori:

„Libertatea economică, responsabilitatea individuală şi răsplata justă pentru performanţă sunt forţele principale care propulsează activitatea comercială şi sunt elemente de bază ale Economiei Sociale de Piaţă. În acelaşi timp, trebuie să existe un cadru regulator solid care să permită competiţiei să îşi descătuşeze forţele pozitive. Un stat puternic şi eficient şi instituţii credibile trebuie să contracareze evoluţiile nedorite şi să creeze un cadru politic favorabil dezvoltării continue şi viabile (sustenabile)” (2013, Annual Economic Report Competitiveness– the key to growth and jobs in Germany and Europe, p.8).

Punând cap la cap toate aceste lucruri, din anii 50 şi până astăzi, nu ne rămâne decât să tragem concluzia că statul lor puternic le-a creat lor „piaţa liberă” care să le asigure răsplata performanţei pe spinarea altora. Statul nostru slab, mai ales din ultimii 23 de ani, ne-a creat, în numele pieţei libere pentru alţii, un haos cultural, economic şi instituţional care ne-a închis accesul până şi la propria noastră ţară. Din Germania pleacă doar capitaluri. Din România pleacă oameni.

Elitele noastre politico-intelectuale, prea leneşe, prea inculte şi prea mercenare pentru a fi în stare să negocieze cu statele puternice ale altora, se mulţumesc să cânte în struna superiorităţii altor „rase”. E o superioritate care nu îi obligă la nimic. Şi care îi scuteşte de orice responsabilitate faţă de noi.

O dovadă în plus a impotenţei morale, intelectuale şi funcţionale a elitelor noastre ne e oferită de faptul că întreg acest cadru politic al „miracolului” economic german a fost creat de elitele germane pe baza ideii că, altminteri, „vin ruşii”.

În anii 30, Hitler ameninţa Europa că vin ruşii. Şi i-a mers: Vestul a închis ochii şi a pus umărul la multe din potlogăriile Cancelarului cu cearcăne şi mustăcioară ridicolă. În timpul Războiului Rece, Adenauer ştia că americanii sunt speriaţi că „vin ruşii”. Şi a negociat refacerea Germaniei pe baza acestei panici: ca şi în anii 30, o Germanie puternică era considerată singura stavilă în calea „năvălitorilor” de la Est.

Doar elitele noastre nu sunt în stare să foloseasca teama de ruşi pentru a negocia şi pune în aplicare nişte politici mai favorabile României. În loc să îi strige Angelei Merkel că „vin ruşii” ori de câte ori pune beţe în roate României, conducătorii noştri ne ameninţă pe noi că „vin ruşii” ori de câte ori îi prindem la furat. Mircea Platon

Sursa: Focuri in noapte

Adauga un comentariu!

Nume (necesar)

Website


*

Editoriale din aceeasi categorie

Autor: Aciduzzul | 29 iulie, 2017 | 0 comentarii | 46 vizualizari | 1 vot

Publicatia AgroStandard lanseaza Studiul de piata „Top 600+ Cele mai mari Exploatatii Agricole din Romania”, prima analiza de acest fel realizata vreodata in Romania. Studiul a fost realizat urmare a solicitarilor venite din partea mediului de afaceri, data fiind absenta informatiilor oficiale cu privire la fondul funciar din tara noastra, precum si a lipsei unor […]

Autor: Aciduzzul | 13 septembrie, 2015 | 0 comentarii | 432 vizualizari | 4 voturi

Toata lumea vorbeste zilele acestea despre criza imigrantilor. Toti se intrec in teorii care mai de care mai fanteziste cu privire la cauzele si la solutiile pentru acesta “criza” si s-au format deja doua tabere cu pozitii antagonice pe marginea acestui subiect. Pe de-o parte gruparile nationaliste de pe tot cuprinsul Europei care intuiesc pericolul […]

Autor: Aciduzzul | 26 august, 2015 | 0 comentarii | 228 vizualizari | 3 voturi

Marius Serban Toata lumea asista (neputincioasa) zilele acestea la o adevarata invazie a emigrantilor din tarile arabe catre Europa, care a inceput brusc, suspect de brusc. Desi subiectul este intors pe toate partile de mainstream-media, nimeni nu spune de ce aceasta invazie se petrece tocmai acum. Pana la urma razboaiele din Siria, Irak, Libia, Afganistan […]

Autor: Aciduzzul | 15 martie, 2015 | 0 comentarii | 1270 vizualizari | 9 voturi

Cazul Darius Valcov este unul cat se poate de clar al triumfului neoliberalismului si al jafului institutionalizat practicat de mafiile transnationale, numite gratios, FMI, BM, UE, etc., in coloniile cocotiere pacificate, populate cu oi placide, spalate excesiv pe creier, cam cum este Romania. Pentru a intelege resorturile dupa care functioneaza institutia care a acaparat spatiul […]

Autor: Aciduzzul | 17 ianuarie, 2015 | 0 comentarii | 702 vizualizari | 3 voturi

Serghei Malkov, membru la Academia Militară rusă, prezice începutul unui nou război mondial în următorul deceniu. Oamenii de ştiinţă de la Academia Militară au ajuns la această concluzie, bazându-se pe teoria ciclurilor Kondratieff (după numele savantului Nikolai Kondratieff). Ciclurile Kondratieff pot fi definite ca o succesiune regulată a modificărilor structurale din cadrul economiei moderne. Întinzându-se […]

Ofera o donatie
Dacă vrei să contribui și tu, poți dona aici:
fii aproape de noi
Conferinta_AGROstandard
PUB
web design profesionist
Red Moon Media
CAMPANII bp
Atitudine Contemporana
Televiziunea Copiilor
Le Pre
1984 George Orwell
Televiziunea Copiilor
piata BIO
alimente organice
internet manipulation techniques
Adauga banerul de partener Badpolitics pe site-ul tau bad politics
bad politics

2009 - 2017 © BadPolitics