Sustine Bad Politics
arhiva stiri
starea vremii
noiembrie 22, 2017, 1:20 pm
Soare
Soare
9°C
Presiunea: 1020 mb
Umiditate: 57%
Vânt: 4 km/h VSV
Răsarit: 7:21 am
Apus: 4:42 pm
 
ANUNTURI UMANITARE
Analize-studii
Siria versus Turcia, incotro? O analiza de Cristian Negrea
Aciduzzul | 23 octombrie, 2012 | 0 comentarii | 208 vizualizari |
(3 voturi )

22.06.2012 – Siria doboara un avion F-4 turcesc in largul coastelor Mediteranei
25.06.2012 Turcia avertizeaza Consiliul de securitate ONU ca doborarea unui avion turc de catre Siria reprezinta o amenintare grava asupra securitatii regionale
3.10.2012 – Turcia riposteaza cu artileria dupa ce cinci civili turci sunt ucisi de tiruri de mortiere dinspre Siria
4.10.2012 – Parlamentul turc, in urma acestui incident, da o rezolutie prin care autorizeaza armata turca sa duca actiuni in afara granitelor statului… ONU condamna atacul sirian. Pare a fi o numaratoare inversa spre un razboi inevitabil, dar intrebarea ramane: va fi razboi intre Turcia si Siria? Multi analisti internationali numara deja secundele, dar intrebarea ramane.

Iar raspunsul este mai complex decat pare la prima vedere. Voi incerca sa raspund si sa argumentez pe scurt aceasta chestiune presanta la ordinea zilei, dar pentru a fi bine inteles va trebui sa fac o retrospectiva scurta asupra ultimelor evenimente. Si va trebui sa incep de acolo de unde multi analisti isi extrag concluziile, din pacate fara a percepe esenta lucrurilor, respectiv de la revoltele arabe din 2011.

Un esec anuntat?

In articolele scrise in perioada revoltelor arabe de anul trecut (Revoltele arabe, proteste si razboi civil, Libia, dilema Occidentului si oportunitatile Rusiei, Robert Gates, Libia si NATO) insistam asupra unor aspecte pe care majoritatea analistilor le neglijau, dusi de valul entuziasmului la vederea trezirii din amortire a arabilor, cei care pana la acea data, desi sunt vreo sapte sute de milioane, nu au reusit sa creeze un stat viabil si functional, cu toate ca stapanesc teritorii si tari de la Oceanul Atlantic pana in Asia Centrala, calauziti de religia lor islamica considerata de ei superioara celorlalte existente pe mapamond.

Pentru acesti analisti occidentali, calea spre democratie parea deschisa acestor state, parcursul lor spre democratie parea inevitabil. mai mult, acestia s-au si avantat sa faca fel de fel de prognoze din ce in ce mai fanteziste, de exemplu, daca anul 2011 a fost anul revolutiilor arabe, 2012 va fi cel al revolutiilor slave, care ar urma sa impuna regimuri democratice in Ucraina, Belarus si chiar si in Rusia. Bineinteles ca nimic din ce au prevazut nu s-a intamplat, ba chiar si soarta revolutiilor arabe inca sta sub semnul intrebarii, varianta democratiei fiind cea mai putin probabila dintre toate. Ca sa o spunem pe romaneste, arabii au scapat de dracu si au dat de ma-sa.

Revin cu ceea ce am spus inca din aprilie 2011 intr-unul dintre articolele mai sus mentionate, cand Gaddafi inca se mentinea la putere, despre tipologia si evolutia revolutiilor in istorie.

Foarte rar cine incepe o revolutie o si termina, de cele mai multe ori deznodamantul unei revolutii ia o directie total diferita fata de cererile si dezideratele initiale care au scos oamenii in strada, gata sa lupte si sa moara pentru idealurile anuntate si proclamate ca si programe ale respectivelor revolutii.

Istoria ne da lectii dure in acest sens, exemplele fiind nenumarate. si explicatia este simpla si logica, la declansarea revolutiei, toate grupurile sunt unite de ideea si telul comun, rasturnarea dictatorului, a varfului puterii, a tiranului. Toti adera la programul care are in capul listei acest suprem deziderat.

Daca revolutia esueaza, ramane doar amintirea romantica a incercarii, a luptei disperate pentru realizarea ei, a liderilor invaluiti intr-o aureola eroica de martiri, asa cum a fost cazul revolutiilor din 1848.

Daca reuseste, incepe faza a doua, cea decisiva, a cursei pentru cucerirea puterii, pentru umplerea vidului de putere ramas in urma caderii dictatorului. Iar aici grupurile unite pana ieri de idealul revolutionar se despart si incep cursa pentru putere, de cele mai multe ori violenta. si de obicei nu cei care incep revolutia o si incheie, puterea este cucerita nu de grupul cel mai numeros, ci de catre cel mai hotarat, mai decis si mai bine organizat, care aproape intotdeauna este cel mai lipsit de scrupule, chiar daca la declansarea revolutiei reprezinta abia o minoritate (cazul bolsevicilor in revolutia ruseasca din 1917).

De cele mai multe ori, rezultatul unei revolutii este total diferit de idealurile care au declansat-o, care au condus masele in lupta. Ganditi-va numai la revolutia franceza din 1789, poate cea mai celebra revolutie, care a continuat cu luptele interne dintre fractiuni (girondini, iacobini si altii) reprezentata cel mai bine de catre noul instrument de executie, ghilotina, pentru ca in final sa esueze in dictatura lui Napoleon si apoi in restauratia lui Ludovic al XVII-lea.

De unde s-a pornit si unde s-a ajuns? La fel, revolutia iraniana din 1978 care l-a rasturnat pe sahul Reza Pahlavi a avut un program extrem de democratic, ca apoi sa castige partida fundamentalista a ayatolahului Khomeini si a teocratilor islamisti care nu doresc sa-si mai aminteasca sau recunoasca programul initial al revolutiei din 1978. Exemplele pot continua, istoria este plina de ele, pe baza acestor date George Orwell a scris lucrarea sa alegorica intitulata Ferma animalelor.

Dar asta nu inseamna ca exceptiile nu exista, cum a fost cazul revolutiilor est-europene din 1989. Dar aici vorbim de cazuri fericite datorate unui complex de factori, cel esential fiind refluxul puterii sovietice care a permis Occidentului sa vina cu principiile si expertiza sa, astfel ca traiectul acestor tari a fost spre civilizatia occidentala, de care oricum apartineau pana cand, printr-un accident nefericit al istoriei, au fost deraiate de la calea lor normala de evolutie.

Si noi am beneficiat de aceasta expertiza si a trebuit sa urmam niste reguli pentru a putea adera la comunitatea occidentala de care ne simteam legati, dar amintiti-va faptul ca dupa revolutie puterea a fost preluata tot de fostii comunisti, mai bine organizati si motivati, transformati peste noapte in democrati.

Dar despre tarile arabe iesite din revolutiile din 2011, soldate cu rasturnarea puterii, ce sanse au ele? Ce expertiza li se poate oferi, unde ar putea ele sa adere? Ce traditie democratica au, din moment ce in toata istoria lor au trait in cele mai represive regimuri? sansele lor sa treaca peste aceste impedimente sunt foarte reduse.

Si atunci, cine ar putea prelua puterea, daca nu grupurile cele mai bine organizate si motivate, care sunt aici cele fundamentaliste, ca si Fratii Musulmani in Egipt? Exista o mare probabilitate ca regimuri fundamentaliste islamice sa fie validate in aceste tari tocmai prin alegeri libere, la fel cum noi i-am validat pe fostii comunisti prin alegeri libere in 1990.

Exista si precedente pentru asta, in 1992 in Algeria alegerile au fost castigate de fundamentalisti, dar rezultatul a fost anulat si a urmat un razboi civil, sau in Palestina cand Hamasul a fost validat in Gaza tot prin alegeri libere. Acum in Egipt puterea fost castigata de catre Fratii Musulmani victoriosi in alegeri.

Din punctul meu de vedere nu este nicio problema, fiecare popor va trebui sa invete democratia pe propria piele, in sensul ca va trebui sa traiasca cu ceea ce a votat. si noi am invatat asta din greu, in anii 90, cu mineriade si alte lucruri. Dar exista un impediment, odata ce un grupul motivat si organizat ia puterea, inclusiv prin alegeri libere, nu este prea dispus sa o cedeze la termenul viitoarelor alegeri, de aici apare posibilitatea majora ca sa se transforme intr-un regim cu nimic mai prejos, ba dimpotriva, decat cel al tiranului rasturnat tocmai de revolutia care l-a adus la putere.

Ganditi-va la regimul comunist impus dupa revolutia rusa din 1917, regim mult mai dur si represiv decat cel al tarului, sau de cel din Iran dupa revolutia din 1978, mult mai dur si represiv decat cel al sahului. Iar tentatia de a pastra puterea castigata este mare odata ce ai ajuns sa controlezi toate parghiile puterii fara un control din partea altor institutii ale statului. Lordul Acton spunea ca puterea corupe, iar puterea absoluta corupe in mod absolut.

Perfect adevarat, in cazul tarilor arabe nu exista un control al altor institutii asupra puterii, nu are cum din moment ce nu exista vreo traditie in acest sens. si chiar daca ar fi create astazi, nu au cm sa devina efective intr-un timp atat de scurt, institutionalizarea fiind un proces de durata. Ma refer aici la viabilitatea institutionala, deoarece este logic si normal ca o institutie care are o vechime de o suta de ani sa aiba mult mai mari sanse sa existe si sa fie eficienta anul viitor fata de una care exista abia de un an. Iar aici nu cred ca ar fi termene de comparatie.

La aceste considerente universal valabile, in cazul particular al tarilor arabe mai trebuie adaugat complexul de relatii tensionate din interiorul fiecareia, datorat mozaicului divers etnic, sectar, religios si tribal, fiecare dintre aceste state avand un trecut bogat de violente interne si potential de dezvoltare viitoare pe masura. De cele mai multe ori, singurul fapt care a tinut statul unit a fost chiar tiranul mult hulit, care a facut-o, cum altfel decat cu o mana de fier. Deci, viitorul revolutiilor arabe, cel putin pe termen scurt, este destul de imprevizibil.

Siria

Vine acum cazul Siriei, cu un razboi civil in plina desfasurare de un an si jumatate, soldat cu mai bine de 33000 de morti, dupa estimarile cele mai optimiste. Orasele importante Homs, Hama, Alep si chiar capitala Damasc sunt scena luptelor cumplite si ale bombardamentelor artileriei, rezultand zeci de mii de refugiati care fug din calea luptelor.

Siria ramane o nuca tare, s-a dovedit ca este greu de abordat din mai multe motive. in primul rand, conducatorul este presedintele Bashar al-Assad, fiul fostului presedinte Hafez al-Assad, transferul de putere facandu-se de la tata la fiu in traditia unei monarhii dinastice, nu ca si in cazul unei republici, asa cum se pretinde Siria.

Un exemplu identic il confera mostenirea puterii in Coreea de Nord. Tatal lui Bashar, Hafez al-Assad, a condus tara cu o mana de fier impunand-o ca si o forta in Orientul Mijlociu, in ciuda infrangerilor din razboaiele cu Israelul din 1967 si 1973. S-a confruntat si el cu o rebeliune condusa de Fratii Mulsulmani in orasul Hama in 1982, reprimata cu violenta si avand drept rezultat intre 10000 si 25000 de morti. A murit in 2000 lasand statul pe mana fiului sau.

Razboiul civil la care suntem martori a pornit ca si revolutiile arabe din martie 2011 si in aceea si perioada, prin protestele a mii de oameni asupra carora fortele de represiune au deschis focul. Represiunea s-a extins, protestele la fel, dar au aparut si grupari antiguvernamentale care au inceput lupta deschisa impotriva trupelor siriene fidele lui Bashar al-Assad. De aici s-a ajuns la un razboi civil in toata legea, razboi care continua si astazi cu violenta crescuta.

Oponentii lui Assad s-au grupat in fractiuni armate antiguvernamentale, cea mai importanta fiind Armata Siriana Libera (ASL). la aceste grupari s-au raliat, ca si in cazul libian anterior, multi dezertori din armata siriana, inclusiv ofiteri de rang inalt (cum ar fi generalul de brigada Manaf Tlass la 6 iulie 2012), chiar si politicieni din partidul Baath (cum ar fi ambasadorul sirian din Irak, Nawaf Fares, la 11 iulie 2012, sau chiar primul ministru sirian Riyad Hijab, la 6 august) ce conduce Siria de decenii.

Intr-un fel, este logic sa se intample asta, sobolanii parasesc nava pe cale de a se scufunda, dar mai este ceva. Assad si apropiatii sai din posturile cheie fac parte din secta alawita (11% din populatie), dar fortele armate sunt sunnite, ca si majoritatea populatiei (71%). Dar nu numai de aici apar dezertarile, la fel s-a petrecut si in Libia cand unii dintre apropiatii lui Gaddafi au schimbat partile. Problema este ca nici cei care au trecut de partea opozitiei nu au un trecut curat, ca sa fie in anturajul presedintelui si la conducere trebuiau sa fi fost partasi la multe abuzuri comise de-a lungul indelungatului mandat al familiei Assad.

Trebuie sa intelegem din start ca dictatorii cu un trecut indelungat la conducerea tarii nu vor renunta de buna voie la putere si vor lupta pana la ultima picatura de sange a fidelilor lor pentru a si-o mentine. Asa au facut si Gaddafi, si Saddam Hussein, si Nicolae Ceausescu.

Rusia si China continua sa-l sustina pe Bashar al-Assad si sa se opuna oricarei interventii straine, chiar daca violentele sunt in crestere si luptele s-au intensificat chiar in capitala damasc inca de la mijlocul lui iulie anul acesta.

O lovitura grea data regimului sirian a constituit-o la 18 iulie asasinarea printr-un atac sinucigas a cumnatului lui Bashar, generalul Assej Shawkat, a sefului comitetului de criza, generalul Hassan Turkomani, a ministrului apararii, generalul Daoud Rajiha si a ministrului de interne Mohamad Ibrahim al-Shaar, precum si ranirea directorului securitatii nationale Hisham Ikhtiar.

O ingrijorare crescanda apare asupra potentialei folosiri de catre regim a armelor chimice impotriva insurgentilor. Luptele continua.

De ce Siria nu este Libia

in sensul ca de ce nu s-ar putea aplica aceeasi reteta ca si in Libia, o campanie de bombardamente NATO care sa duca la cedarea de catre Bashar al-Assad. Nu este asa usor din mai multe motive. in primul rand, Siria este o tara mai mare, mai populata (22 milioane locuitori), cu un relief variat, facand eficacitatea unei serii de bombardamente mai dificil de realizat. Spre deosebire, in Libia, o tara cu 5 milioane de locuitori, luptele s-au dat doar pe fasia ingusta de litoral pe care sunt plasate principalele orase, cu cat mergi mai la sud gasesti doar desert. Din acelasi motiv in al doilea razboi mondial, luptele dintre armata britanica si Afrikakorps al lui Rommel s-au dat tot pe ingusta fasie de litoral.

In schimb, Siria are un relief variat care include munti inalti pana la 2814 metri (muntele Hermon, la granita cu Libanul), chiar si un lant numit Jebel Druze in partea de sud. Mai exista valea Bekaa, unde se antrenau teroristi, greu de controlat si supravegheat. Numai de aici ne dam seama de dificultatea unei campanii aeriene eficiente, de cate resurse ar fi nevoie pentru a forta un rezultat favorabil, asta in conditiile in care pentru a obtine acelasi rezultat in Libia, zona de actiune mult mai restransa si mai accesibila, cu bazele aeriene aliate apropiate, a fost nevoie de o campanie aeriana de aproape patru luni (ganditi-va la Kosovo in 1999, de ce anvergura au fost bombardamentele si ce durata pentru a obtine rezultate discutabile).

Se mai adauga si vecinatatea Iranului, care ar privi cu ostilitate o campanie de bombardamente in imediata vecinatate a granitelor sale, tocmai impotriva singurului stat aliat al sau din regiune. Riscuri pe care NATO nu avea cum sa si le asume.
Se mai adauga si complicatia din cadrul Consiliului de Securitate al ONU, in care Rusia si China, membre permanente, s-au opus oricarei rezolutii oricat de usoare, de genul unor sanctiuni impotriva Siriei, de fiecare data cand acest Consiliu s-a reunit pe aceasta tema. in cazul Libiei, Rusia si China s-au abtinut, facand posibila rezolutia ONU care autoriza masuri si lovituri aeriene pentru „protectia civililor”.

Mai sunt si alte aspecte care determina o astfel de reactie din partea Rusiei si Chinei, respectiv faptul ca Siria le este aliata in noul context geopolitic creat in ultimii ani. Despre ce este vorba, odata cu disolutia Uniunii Sovietice in 1991 (cea mai mare catastrofa geopolitica dupa parerea lui Vladimir Putin), impartirea lumii intre blocuri create pe baze ideologice s-a incheiat odata cu caderea comunismului. Era ideologica s-a sfarsit, dar nu si impartirea in blocuri. Aceste blocuri nu mai sunt ideologice, socialism versus capitalism, ci de alta natura, democratii versus autocratii (pentru mai multe amanunte vezi Noua era Putin).

Iar Siria se inscrie in categoria a doua, mai mult, nu autocratie, ci o organizare mai calificata, dictatura. Iar Rusia si China sustin astfel de regimuri ca si o contrabalansare la avansul democratiei sustinute de vest, liderilor lor convenindu-le de minune situatia lor actuala, o autocratie in care sa asigure stabilitatea si o dezvoltare economica in care nu pot fi trasi la raspundere pentru furtul din banul public, astfel dezvoltandu-se o elita cleptocratica pe principii mafiote. Iar aceasta elita de la conducere va face totul pentru prezervarea puterii si protejarea aliatilor. Au gresit cu Libia, dar nu vor sa repete aceeasi greseala cu Siria sau cu Iranul.

In cazul Rusiei mai este o componenta particulara. in Siria, la portul Tartous, Rusia are singura baza navala din Marea Mediterana, iar pierderea ei in cazul unei schimbari la Damasc echivaleaza cu un recul geopolitic de mare importanta. Nu trebuie uitat efortul Rusiei pe langa clientii ei foste republici sovietice din Asia Centrala pentru a forta inchiderea bazelor americane de aprovizionare din jurul Afghanistanului, ca si cele din Uzbekistan sau Kirghistan.

Dar mai este si aspectul economic si militar, Siria fiind un client fidel al Rusiei in materie de armament si furnituri militare. Tocmai acest aspect este de analizat, tinand cont de transporturile rusesti de armament in folosul regimului lui Bashar al-Assad de la inceputul razboiului civil din martie 2011.

Siria are contracte de miliarde de dolari pentru armament rusesc, se vehicula ca ar dori si achizitia sistemelor antiaeriene S-400. in schimb, insurgentii sunt inarmati de tarile din liga araba in frunte cu Arabia Saudita. in timp ce ONU face eforturi spre o solutie negociata, iar vestul sustine ca Bashar al-Assad si-a pierdut legitimitatea deoarece a tras in propriul popor si trebuie sa plece, Rusia si China exclud o astfel de posibilitate.

Rusia, pe langa sprijinul diplomatic, este activa in a arata sustinerea regimului sirian si prin demonstratii de forta, cum ar fi escalele navelor militare din flota sa in portul Tartous, tocmai pentru a-si demonstra determinarea in sustinerea regimului al-Assad. Dar tocmai aceste demonstratii au avut darul sa arate de fapt starea adevarata a flotei rusesti (citez din articolul meu Transnistria si anul geopolitic 2012):

Este ca si imaginea flotei militare ruse in portul sirian Tartous, impunatoare de la distanta, dar gaunoasa pe masura ce te apropii. Singurul portavion rusesc, Amiral Kuznetzov, a sosit la 8 ianuarie 2012 in portul sirian, insotit de fregata Amiral Chabanenko, remorcherul Nikolai Chiker si trei mici vase cisterna. Aceasta flota a plecat din Severomorsk, langa Murmansk, la inceputul lui decembrie. in Marea Mediterana li s-a mai alaturat un vas cisterna si corveta Mudri, din flota de Baltica, precum si corveta Ladni din flota Marii Negre. La Tartous, flota rusa a incarcat alimente, apa si combustibil.

Doar Chabanenko, Ladni si cisterna Lena au acostat, portavionul Kuznetzov fiind prea mare si ramanand ancorat mai in larg. La 10 ianuarie flota rusa a parasit apele siriene, Ladni spre Sevastopol, iar portavionul Amiral Kuznetzov inapoi spre Severomorsk.

Aceasta este imaginea de la distanta, dar daca ne apropiem putim, vom vedea ca portavionul Kuznetzov de 60000 de tone are capacitatea de a duce pana la 50 de aparate de lupta, 26 cu aripa fixa (avioane) si restul elicoptere, mai putin decat jumatate din capacitatea unui portavion american de clasa Nimitz.

La Tartous, Kuznetzov a avut doar opt avioane Su-33 si doua elicoptere Ka-27S pentru cautare-salvare, poate in cazul in care s-ar fi pierdut vreun Suhoi. Dar nu avea deloc Ka-27RLD, elicoptere radar de avertizare timpurie (early warning), fara de care intreaga flota era practic legata la ochi.

Ii lipseau cu desavarsire si elicopterele Ka-27PLO, cu capacitati de lupta antisubmarin, poate ca amiralii rusi considerau ca fregata ASW Amiral Chabanenko era suficienta pentru a asigura protectia intregului convoi. Agentiile arabe de presa au anuntat ca un submarin american a trecut prin canalul Suez din Marea Rosie in Marea Mediterana, deci in apropierea coastelor siriene, cam cu doua saptamani inainte de sosirea flotei ruse la Tartous.

In mod sigur, intentia era de a supraveghea flota si probabil pentru a inregistra si cataloga zgomotele motoarelor navelor componente, o modalitate foarte exacta de a urmari submarinele si navele pe intreg globul. Americanii au o astfel de baza de date inca din timpul Razboiului Rece, care se actualizeaza periodic cu ajutorul senzorilor plasati pe fundul oceanelor pe rutele de acces ale navelor militare.

Unul din culoarele obligatorii de trecere pentru submarinele sovietice era prin Marea Nordului, intre Islanda si Marea Britanie. Senzorii plasati pe fundul apei inregistrau zgomtul motoarelor la fiecare trecere, catalogau si faceau comparatii, in urma faptului ca fiecare motor de submarin sau nava militara mai mare are un zgomot distinctiv unic, intocmai ca si amprentele digitale sau vocale la oameni. Astfel, daca un submarin american inregistreaza un zgomot de motor undeva in Oceanul Pacific, prin comparatie cu baza de date poate sti nu numai cui apartine nava, ci si numele ei.

Dar nu cred ca merita efortul de a inregistra motorul portavionului Amiral Kuznetzov, care oricum cred ca este demult in baza americana de date. Acesta poate fi folosit ca si imaginea flotei ruse, respectiv a diferentei dintre ceea ce doreste Putin si realitate. Constructia lui a inceput in 1982 si era 70% terminata in 1989.

A navigat prima data in 1991, nefinalizat, a primit avioane la bord in 1993, dar a devenit operational in 1995. incepand cu 1996, a petrecut mai bine de sase ani in reparatii in trei santiere diferite, deci 40% din activitate. Motorul principal s-a defectat de nenumarate ori in decursul activitatii, prezenta remorcherului Nikolai Chiker in flota rusa explicandu-se astfel, in cazul unei defectiuni, portavionul urmand sa-si continue calatoria remorcat.

Odata ajuns in februarie in port, portavionul Amiral Kuznetzov va fi dezarmat si va incepe un program de reutilare si reechipare programat sa dureze pana in 2017 sau chiar mai tarziu, daca va fi terminat vreodata. Astfel, rachetele antinava supersonice SSM P-700 Granit din sistemul de armament al portavionului nu se mai fabrica. Nu se mai fabrica nici Su-33, aviatia portavionului urmand sa fie inlocuita cu Mig-29K, versiunea navala a Migului, in urma unei comenzi din India de 16 bucati, prin suplimentare ar iesi un cost mai mic pe bucata decat in cazul Su-33.

Pentru a ilustra si mai bine dezastrul naval in care se zbate flota militara rusa, ca printr-o ironie, un submarin strategic rus clasa Delta 4, Ecaterinburg, a luat foc intr-un doc uscat din Murmansk la 29 decembrie. Ecaterinburg se afla la reparatii cand a izbucnit incendiu, cel mai probabil din neglijenta.

Din fericire nu erau la bord torpile sau rachetele nucleare SS-N-23 (16 bucati) submarinul Delta 4 fiind unul dintre cele sase care asigura descurajarea nucleara pana la intrarea in serviciu a noilor submarine clasa Borei care ar urma sa fie armate cu rachetele Bulava. Reactorul nuclear era si el oprit, evitand astfel un nou Cernobal sau Fukushima. Dar incendiul a afectat carcasa exterioara si camera torpilelor, precum si sonarul care a fost totalmente distrus.

Cam asta este situatia flotei ruse actuale, care nu mai impresioneaza multa lume, de aceea consider ca tentativa de demonstratie de forta a fost total contraproductiva in cazul Siriei. Vladimir Putin a hotarat sa pompeze noi sume de bani, ca si in cazul armatei in general, pentru a reveni la vechea glorie imperiala, pasind pe urmele Uniunii Sovietice. Dar astazi, in conditiile actuale, pe un astfel de drum, are sanse mai mari sa o ia pe calea Uniunii Sovietice in momentul dezintegrarii sale, 1989-1991.

Revenind la ziua de astazi, amintesc de transporturile de arme rusesti catre Siria de la inceputul razboiului civil. La 16 iunie 2012, organizatiile umanitare si presa occidentala a dezvaluit faptul ca la 26 mai nava rusa Profesor Katzman a descarcat un transport de armament destinat regimului sirian in portul Tartous. Compania rusa proprietara a navei, Universal Cargo Logistic Holdings, a respins acuzatiile, iar ministrul de externe rus Serghei Lavrov, a declarat ca a fost vorba de completari ale contractelor semnate in avans si achitate deja.

Trei zile mai tarziu, la 19 iunie, unei nave ce se indrepta din Rusia spre Siria, MV Alaed, i s-a retras asigurarea de catre Standard Club din Londra. Nava a trebuit sa faca cale intoarsa in Rusia, pentru a-si face o noua asigurare. Nava era proprietatea unei firme rusesti, FEMCO, si era inregistrata la Curacao, Antilele Olandeze, si transporta elicoptere de asalt si alte arme catre Siria.

Si-a continuat apoi drumul, autoritatile ruse sustinand din nou ca era vorba de armament deja contractat si achitat de Siria inainte de instituirea embargoului de catre Uniunea Europeana. Au mai fost raportari privitoare la livrari de armament cu prilejul diferitelor escale in portul Tartous ale navelor rusesti.

Chiar recent, la 10 octombrie 2012, in contextul acutizarii situatiei de la granita turco-siriana care s-a soldat cu schimburi de focuri si tiruri de artilerie, Turcia forteaza sa aterizeze la Ankara un avion comercial rusesc cu destinatia Siria si anunta ca acesta transporta munitii pentru regimul sirian al lui Bashar al-Assad.

Motivatiile Turciei

Daca in cazul Siriei interesul este clar, un razboi regional limitat i-ar prinde bine regimului, in sensul ca ar ralia populatia contra dusmanului extern si ar forta o atitudine mai deschisa din partea aliatului ramas, Iranul, care isi vede periclitat nu numai aliatul, ci si legatura cu organizatia Hezbollah din Liban pe care o sponsorizeaza direct, in cazul Turciei motivatia implicarii in acest conflict pare mai bizara.

De la deteriorarea relatiei privilegiate din trecut cu Israelul in urma interventiei acestuia in transportul umanitar (declarat ca atare) catre palestinienii din Fasia Gaza, interventie soldata cu morti si raniti, pozitia Turciei a fost cea de a se afirma ca si un lider regional al Islamului, deci, in mod normal, ar fi fost de asteptat ca sa sprijine cumva regimul sirian impotriva a ceea ce organizatiile fundamentaliste numesc destabilizarea occidentala sau cruciata.

Dar Turcia se comporta altfel, actionand decisiv si amenintand cu razboiul vecinul sau sirian, cu toate ca zeci de mii de refugiati sirieni si-au gasit adapost in zona de granita dintre cele doua tari.

Aspectul care se scapa multora din vedere si este considerat esential de catre turci este problema kurda. Kurzii ocupa un spatiu compact aflat pe teritoriul a patru state, Turcia, Iranul, Irakul si Siria, practic zona de confluenta a celor patru tari.

Chiar daca acestea s-au dusmanit in decursul istoriei, mai ales in perioada recenta, au avut un scop comun, si acesta este persecutarea si exterminarea kurzilor care isi cer dreptul la existenta nationala, chiar daca uneori ii sustineau pe rebelii kurzi dintr-un stat contra guvernului, in final se intorceau impotriva lor. O atitudine complexa si ciudata fata de un popor care l-a dat pe cel mai mare erou militar al Islamului, ma refer la eliberatorul Ierusalimului de sub cruciati, kurdul Salah ad-Din sau mai bine cunoscut sub numele de Saladin.

Kurzii sunt supusi unui regim draconic in cazul in care se revolta si o fac destul de des. Saddam Hussein i-a exterminat inclusiv cu arme chimice, respectiv gaze de lupta, fiecare din cele patru state mai sus mentionate a purtat adevarate campanii militare impotriva lor, iar Turcia nu face exceptie.

Cazul Abdulah Ocalan, lider fondator al PKK (Partidul Muncitoresc din Kurdistan) responsabil de peste 40000 de morti in timpul conflictului din anii 80, este simptomatic in ce priveste atitudinea fata de kurzi. Pana in 1998, Ocalan se afla in Siria (vedem aici o sustinere a kurzilor turci de catre regimul sirian in scopuri politice), dar este nevoit sa plece in urma presiunilor turce impotriva Damascului.

Este capturat in Kenya la 15 februarie 1999 de catre serviciile secrete turce si adus in tara, unde risca pedeapsa cu moartea. La presiunea UE, care a amenintat Turcia cu anularea negocierilor pentru aderare, este condamnat la detentie pe viata. Vedem aici cat de importanta este problema kurda in Turcia, daca aceasta tara a riscat negocierile de aderare doar pentru a-l pedepsi cu moartea pe unul dintre liderii kurzi.

Un alt exemplu sugestiv mi se pare atitudinea Turciei in 2003, la declansarea invaziei Irakului de catre americani. La solicitarea SUA, care dispune de baze militare in Turcia, dintre care cea mai importanta este cea aeriana de la Incirlic, Turcia refuza deschiderea unui front in nord, de pe teritoriul ei, care ar fi facilitat caderea rapida a regimului de la Bagdad, silindu-i pe americani si britanici sa foloseasca o singura cale de invazie, dinspre sud, din Kuweit.

Relatiile militare dintre cele doua tari s-au deteriorat, inca o data intelegem importanta problemei kurde care i-a facut pe turci sa intoarca spatele celui mai puternic aliat. Fiindca in acelasi timp, parlamentul turc a aprobat armatei turce sa treaca granita cu Irakul pentru a-i combate pe kurzi pe teritoriul irakian (conform constitutiei turce, nu pot fi deplasate trupe in afara granitelor fara avizul parlamentului de la Ankara).

Nu i-a lasat pe americani, dar le-a dat liberi militarilor ei. Este logic, odata cu caderea regimului de la Bagdad, zona nordica, cu o populatie preponderenta kurda, a devenit practic autonoma dupa caderea regimului draconic irakian. Aici a aparut un fief puternic al kurzilor, beneficiari si ai terenurilor petrolifere din zona Mossul. O chestiune de timp pana ce acesti kurzi eliberati de tiranie au devenit un fel de reper si sustinatori ai kurzilor ce traiesc pe teritoriile Siriei, Turciei si Iranului.

Iar impotriva acestora Turcia isi trimite periodic armata peste granita irakiana, in ciuda americanilor.

Iar prin atitudinea sa actuala fata de Siria, Turcia tocmai asta incearca sa impiedice, un nou fief kurd in nordul Siriei nascut din vidul de putere ce ar rma caderii previzibile a regimului Bashar al-Assad. Pentru asta agita posibilitatea razboiului, sa aiba din timp concentrate fortele care sa ocupe nordul Siriei pentru a impiedica crearea unei noi zone kurde care sa-i ameninte cu secesiunea sudul populat masiv de kurzi. Iar pentru aceasta operatiune ce ar urma imediat ce regimul de la Damasc scapa puterea din mana, parlamentul turc si-a dat deja aprobarea.

Sursa: Cristian Negrea via Ziaristi Online

Adauga un comentariu!

Nume (necesar)

Website


*

Editoriale din aceeasi categorie

Autor: Aciduzzul | 29 iulie, 2017 | 0 comentarii | 110 vizualizari | 1 vot

Publicatia AgroStandard lanseaza Studiul de piata „Top 600+ Cele mai mari Exploatatii Agricole din Romania”, prima analiza de acest fel realizata vreodata in Romania. Studiul a fost realizat urmare a solicitarilor venite din partea mediului de afaceri, data fiind absenta informatiilor oficiale cu privire la fondul funciar din tara noastra, precum si a lipsei unor […]

Autor: Aciduzzul | 13 septembrie, 2015 | 0 comentarii | 444 vizualizari | 4 voturi

Toata lumea vorbeste zilele acestea despre criza imigrantilor. Toti se intrec in teorii care mai de care mai fanteziste cu privire la cauzele si la solutiile pentru acesta “criza” si s-au format deja doua tabere cu pozitii antagonice pe marginea acestui subiect. Pe de-o parte gruparile nationaliste de pe tot cuprinsul Europei care intuiesc pericolul […]

Autor: Aciduzzul | 26 august, 2015 | 0 comentarii | 246 vizualizari | 3 voturi

Marius Serban Toata lumea asista (neputincioasa) zilele acestea la o adevarata invazie a emigrantilor din tarile arabe catre Europa, care a inceput brusc, suspect de brusc. Desi subiectul este intors pe toate partile de mainstream-media, nimeni nu spune de ce aceasta invazie se petrece tocmai acum. Pana la urma razboaiele din Siria, Irak, Libia, Afganistan […]

Autor: Aciduzzul | 15 martie, 2015 | 0 comentarii | 1285 vizualizari | 9 voturi

Cazul Darius Valcov este unul cat se poate de clar al triumfului neoliberalismului si al jafului institutionalizat practicat de mafiile transnationale, numite gratios, FMI, BM, UE, etc., in coloniile cocotiere pacificate, populate cu oi placide, spalate excesiv pe creier, cam cum este Romania. Pentru a intelege resorturile dupa care functioneaza institutia care a acaparat spatiul […]

Autor: Aciduzzul | 17 ianuarie, 2015 | 0 comentarii | 735 vizualizari | 3 voturi

Serghei Malkov, membru la Academia Militară rusă, prezice începutul unui nou război mondial în următorul deceniu. Oamenii de ştiinţă de la Academia Militară au ajuns la această concluzie, bazându-se pe teoria ciclurilor Kondratieff (după numele savantului Nikolai Kondratieff). Ciclurile Kondratieff pot fi definite ca o succesiune regulată a modificărilor structurale din cadrul economiei moderne. Întinzându-se […]

Ofera o donatie
Dacă vrei să contribui și tu, poți dona aici:
fii aproape de noi
Conferinta_AGROstandard
PUB
web design profesionist
Red Moon Media
CAMPANII bp
Atitudine Contemporana
Televiziunea Copiilor
Le Pre
1984 George Orwell
Televiziunea Copiilor
piata BIO
alimente organice
internet manipulation techniques
Adauga banerul de partener Badpolitics pe site-ul tau bad politics
bad politics

2009 - 2017 © BadPolitics