Sustine Bad Politics
arhiva stiri
starea vremii
septembrie 22, 2017, 8:18 pm
Senin
Senin
15°C
Presiunea: 1020 mb
Umiditate: 93%
Vânt: 0 km/h V
Răsarit: 7:03 am
Apus: 7:13 pm
 
ANUNTURI UMANITARE
Analize-studii
Teatrul de război din Mali: analiza lui Samir Amin
Aciduzzul | 30 ianuarie, 2013 | 0 comentarii | 309 vizualizari |
(3 voturi )

Text difuzat de către M’PEP (Mouvement Politique d’éducation Populaire) cu autorizarea autorului.
Sunt dintre cei care condamnă din principiu orice intervenţie militară a puterilor occidentale în ţările Sudului, aceste intervenţii fiind desfăşurări ale controlului planetar de către capitalul monopolist ce domină sistemul. Dar intervenţia franceză în Mali este oare excepţia de la regulă? Da şi nu. Este motivul pentru care chem la a o susţine, fără să mă gândesc nici un moment că intervenția ar aduce răspunsul necesar la degradarea continuă a condiţiilor politice, sociale şi economice nu doar în Mali, ci în ansamblul ţărilor din regiune, degradare ce reprezintă, ea însăşi, produsul politicilor de desfăşurare a capitalismului monopolurilor triadei imperialiste (Statele Unite, Europa, Japonia), într-un avânt continuu, la fel cum se află şi la originea implantării Islamului politic în regiune.

Islamul politic reacţionar, duşman al popoarelor şi aliat major al strategiilor triadei imperialiste[1]

Islamul politic – dincolo de varietatea aparentă a expresiilor sale – nu este o „mişcare de renaştere a credinţei religioase” (fie că asta place sau nu), ci o forţă politică ultrareacţionară care condamnă popoarele care cad îi victimă la regres pe toate planurile, făcându-le, chiar prin acest regres, incapabile să răspundă sfidărilor cu care se confruntă. Această putere nu constituie o frână la continuarea procesului de degradare şi de pauperizare din ultimele trei decenii. Dimpotrivă, ea accentuează acest proces din care, în acelaşi timp, se şi hrăneşte.

Aceasta e raţiunea fundamentală pentru care puterile Triadei – cele care sunt şi rămân – văd în Islamul politic reacționar un aliat strategic. Sprijinul sistematic adus de către aceste puteri Islamului politic rămâne unul dintre motivele majore ale „succeselor” pe care acesta le-a înregistrat: Talibanii din Afganistan, Frontul Islamic al Salvării (Front Islamique du Salut) din Algeria, „Islamiştii” din Somalia şi Sudan, cei din Turcia, din Egipt, din Tunisia şi din alte ţări au beneficiat cu toţii de acest sprijin într-un moment decisiv pentru preluarea de către ei a puterii pe plan local.

Niciuna dintre componentele zise moderate ale Islamului politic nu s-a disociat vreodată în mod serios de autorii actelor teroriste ale componentelor numite „salafiste”. Cu toţii au beneficiat şi continuă să beneficieze de „exilul” în ţările Golfului, atunci când e necesar. În Libia ieri, în Siria astăzi, ei continuă să fie susţinuţi de aceleaşi puteri ale Triadei.

În acelaşi timp, răpirile şi crimele pe care le comit sunt perfect integrate în discursul ce însoţeşte strategia bazată pe sprijinirea lor: ceea ce permit credibilizarea tezei unui „război între civilizaţii”, teză ce facilitează ralierea „consensuală” a popoarelor Triadei la proiectul global al capitalului monopolurilor. Motivele „democraţie” şi „război împotriva terorismului” se completează reciproc în acest discurs.

E nevoie de o bună doză de naivitate pentru a crede că Islamul politic al unora – calificaţi drept „moderaţi” – ar fi solubil în democraţie. Există în mod evident o împărţire a sarcinilor între aceştia şi „salafiştii” ce doar i-ar sufoca, se spune cu falsă naivitate, cu excesele lor fanatice, criminale, ba chiar teroriste. Dar proiectul lor este comun – o teocraţie arhaică prin definiţie, la antipodul unei democraţii chiar minimale.

Sahelistan-ul, un proiect în serviciul căror interese?

Charles de Gaulle a nutrit speranţa unei „Mari Sahare franceze”. Dar tenacitatea Frontului de Eliberare Naţională (FEN) algerian şi radicalizarea Uniunii Sudaneze a lui Modibo Keita au făcut să eşueze acest proiect, mai ales din 1962-1963. Dacă mai există câţiva nostalgici la Paris, nu cred că sunt în măsură să convingă politicieni dotaţi cu o inteligenţă normală că ar fi posibilă resuscitarea proiectului.

De fapt, proiectul Sahelistan nu e al Franţei, chiar dacă Sarkozy i s-a alăturat El este cel al nebuloasei constituite de către Islamul politic şi beneficiază de privirea binevoitoare a Statelor Unite şi, în făgaşul lor, a locotenenţilor din Uniunea Europeană (care nu există) – Marea Britanie şi Germania.

Sahelistan-ul „islamic” ar permite crearea unui stat mare acoperind o bună parte din Sahara maliană, mauritană, nigeriană şi algeriană, plină de resurse minerale importante: uraniu, petrol şi gaz. Aceste resurse nu ar fi îndreptate în principal către Franţa, ci înspre puterile dominante ale Triadei.

Acest „regat”, croit după chipul şi asemănarea Arabiei Saudite şi Emiratelor din Golf, ar putea uşor cumpăra susţinerea populaţiei răsfirate, iar emirii săi ar putea să transforme în averi personale fabuloase fracţiunea de rentă ce le-ar fi lăsată.

Golful rămâne, pentru puterile Triadei, modelul celui mai bun aliat/servitor util, în pofida caracterului barbar de arhaic al gestiunii sale sociale – aş spune chiar datorită acestui caracter. Puterile instaurate în Sahelistan s-ar abţine de la a întreţine acţiuni teroriste pe teritoriul lor, fără ca pentru asta să-şi interzică să le susţină în alte locuri.

Franţa, care a ajuns să salveze din proiectul „Marea Sahară” controlul Nigerului şi al uraniului de acolo, nu ar mai ocupa în Sahelistan decât un loc secundar[2].

Îi revine lui F. Hollande, spre cinstea sa, meritul de a fi înţeles şi refuzat proiectul Sahelistan. Nu trebuie să ne mirăm când vedem că intervenţia pe care a decis-o a fost imediat susţinută de către Alger şi de alte câteva ţări, totuşi neconsiderate de către Paris drept „prietene”.

Puterea algeriană a arătat o luciditate perfectă: ştie că obiectivul Sahelistan vizează şi sudul Algeriei, nu doar nordul Mali-ului[3]. Şi atunci nu trebuie să ne mirăm că „aliaţii Franţei” – Statele Unite, Marea Britanie, Germania, fără să mai vorbim de Arabia Saudită şi de Quatar – sunt în realitate ostili acestei intervenţii pe care nu au acceptat-o decât din vârful buzelor şi numai pentru că au fost puşi în faţa faptului împlinit. Dar aceşti „aliaţi” nu vor fi nemulţumiţi să vadă operaţiunea înnămolindu-se şi eşuând. Asta ar da vigoare reluării proiectului Sahelistan.

A câştiga războiul din Sahara

Mă număr, deci, printre cei care doresc şi speră că războiul din Sahara va fi câştigat, că aceşti islamişti vor fi eradicaţi din regiune (mai ales din Algeria şi din Mali) și că Mali-ul îşi va restabili frontierele. Această victorie e condiţia absolut necesară (nu și suficientă) pentru reconstrucţia ulterioară a statului şi societăţii din Mali.

Acest război va fi lung, costisitor şi penibil, iar rezultatul rămâne incert. Victoria cere reunirea unor condiţii. Va trebui, într-adevăr, nu numai ca forţele armate franceze să nu abandoneze terenul înainte de victorie, ci şi ca o armată maliană demnă de acest nume să se reconstituie rapid. Trebuie înţeles că intervenţia militară a altor ţări africane nu va putea să constituie elementul decisiv al victoriei.

Reconstruirea armatei maliene se dovedeşte fezabilă. Mali-ul lui Modibo a ajuns să adune o forţă armată competentă şi devotată naţiunii, suficientă pentru a destrăma agresori precum islamiştii din AQMI (Al-Qaeda în Magrebul Islamic) astăzi.

Această forţă armată a fost sistematic distrusă de către dictatura lui Moussa Traoré şi n-a fost reconstituită decât de către succesori. Dar pentru că poporul malian este deplin conştient că trebuie să aibă o armată, reconstrucţia beneficiază de un teren favorabil. Obstacolul este financiar: a recruta mii de soldaţi şi a-i echipa nu e la îndemâna mijloacelor actuale ale ţării, şi nici ţările africane, nici ONU nu vor consimţi să compenseze această mizerie.

Franţa trebuie să înţeleagă că victoria este unica soluția. Înnămolirea şi înfrângerea vor fi o catastrofă nu numai pentru popoarele africane, ci şi pentru Franţa. Victoria ar constitui un mijloc important de restabilire a locului Franţei în concertul naţiunilor, dincolo chiar de Europa.

Nu se poate aştepta mare lucru de la ţările din CEŢAV (Comunitatea Economică a Ţărilor din Africa de Vest). Gărzile pretoriene din majoritatea acestor ţări nu au armate decât cu numele. Nigeria dispune, desigur, de forţe numeroase şi bine echipate, dar și, din nefericire, prea puţin disciplinate (și e cel mai neînsemnat lucru care s-ar putea spune); mulţi dintre ofiţerii săi superiori nu urmăresc alt obiectiv decât jefuirea regiunilor unde intervin.

Senegalul dispune, de asemenea, de o forţă militară competentă şi, în plus, disciplinată, dar totuși mică în raport cu scara ţării. Mai departe în Africa, Angola şi Africa de Sud ar putea să aducă un ajutor eficient; dar îndepărtarea lor geografică şi poate şi alte considerente le fac să evite riscul dacă nu identifică vreun interes deosebit.

Un angajament al Franţei, ferm, hotărât şi necesar pe întreaga durată cere ca diplomaţia Parisului să înţeleagă că trebuie să se distanţeze de coechipierii săi din NATO şi din Europa. Acest aspect este departe de a fi câştigat şi nimic nu indică deocamdată că guvernul lui F. Hollande ar fi capabil să îndrăznească.

A câştiga bătălia diplomatică

Conflictul vizibil între obiectivele onorabile ale intervenţiei franceze în Mali şi continuarea liniei diplomatice actuale a Parisului va deveni repede intolerabil. Franţa nu poate să combată „islamiştii” la Tombuctu şi să-i susţină la Alep!
Diplomaţia franceză, agăţată de NATO şi de Uniunea Europeană, are o parte din responsabilitatea aliaţilor în succesul Islamului politic reacţionar. Dovada a fost furnizată de aventura libiană, al cărei unic rezultat a fost (previzibil şi, desigur, voit, cel puţin de către Washington) nu cel de a elibera poporul libian de Gadhafi (o paiaţă mai degrabă decât un dictator), ci de a distruge Libia, devenită teatru de operaţii ai seniorilor războiului, în mod direct la originea întăririi AQMI din Mali.

Căci hidra Islamului politic reacţionar recrutează atât din mediile marelui banditism, cât şi dintre nebunii lui Dumnezeu. Dincolo de „jihad”, emirii lor – care se autoproclamă apărătorii intransigenţi ai credinţei – se îmbogăţesc din traficul de droguri (Talibanii, AQMI), de arme (seniorii libieni ai războiului), din prostituţie (kosovarii).

Or, diplomaţia franceză, până în ziua de azi, îi susţine pe aceiaşi – în Siria de exemplu. Media franceză acordă credit comunicatelor pretinsului Observator Sirian al Drepturilor Omului, notorie ca oficină a Fraţilor Musulmani, fondată de Ryad El Maleh, susţinută de CIA şi de serviciile britanice. E ca şi cum ai crede comunicatele lui Ansar Eddine! Franţa tolerează ca aşa-numita Coaliţie a Forţelor de Opoziţie şi ale Revoluţiei să fie prezidată de şeicul Ahmad El Khatib, ales de Washington, Frate Musulman şi autor al incendierii cartierului Douma din Damasc.

Aş fi surprins (dar plăcut surprins) dacă F. Hollande ar îndrăzni să răstoarne tabla, cum a făcut de Gaulle (ieşind din NATO, practicând în Europa politica scaunului liber). Nu i se cere să facă la fel, ci doar să devieze relaţiile sale diplomatice în sensul cerut de continuarea acţiunii din Mali, să înţeleagă că Franţa numără mai mulţi adversari în câmpul „aliaţilor” săi decât în cel al „duşmanilor”! Nu va fi prima dată, căci asta se întâmplă atunci când două tabere se înfruntă pe teren diplomatic.

A reconstrui Mali-ul

Reconstrucţia Mali-ului nu poate să fie decât opera malienilor. Dar ar fi de dorit ca aceștia să fie ajutaţi, nu îndemnați să ridice bariere ce fac imposibilă această reconstrucţie.

Ambiţiile coloniale franceze – de a face din Mali un stat client, după chipul altor state din regiune – nu sunt poate absente la unii responsabili de la Paris cu politica maliană. Idealul Françafrique îşi are mereu purtătorii săi de cuvânt.

Dar ambițiile cu pricina nu constituie un pericol real, cu atât mai puţin unul major. Un Mali reconstruit va şti să-şi afirme – sau să-şi reafirme – rapid independenţa. Dimpotrivă, un Mali pustiit de către Islamul politic reacţionar ar fi mult timp incapabil să câştige un loc onorabil pe eşichierul regional şi mondial. Ca şi Somalia, Mali ar risca să fie şters de pe lista statelor suverane demne de acest nume.

Mali-ul a avansat, pe timpul lui Modibo, în direcţia progresului economic şi social, ca şi spre afirmarea independenţei şi a unităţii componentelor sale etnice.

Uniunea Sudaneză unificase şi ea în aceeaşi naţiune populaţia Bambara din sud, pescarii bozo, ţăranii songhai şi populaţia Bella din valea Nigerului de la Mopti la Asongo (se uită azi că majoritatea locuitorilor din nordul Mali-ului nu este formată din tuaregi), şi chiar a reuşit să-i facă pe tuaregi să accepte eliberarea sclavilor Bella.

Din lipsă de mijloace – şi de voinţă după căderea lui Modibo – guvernele de la Bamako au sacrificat proiectele de dezvoltare a nordului ţării. Unele revendicări ale tuaregilor sunt, astfel, perfect legitime. Alger, care preconizează să distingă în rebeliune tuaregii marginalizaţi (cu care trebuie să se discute) de jihadiştii veniţi din alte părţi – deseori cu totul rasişti faţă de „negri” –, dă dovadă de luciditate în această privinţă.

Limitele înfăptuirilor de pe timpul lui Modibo, dar şi ostilitatea puterilor occidentale (şi mai ales a Franţei) sunt la originea derivei proiectului de dezvoltare a Mali-ului şi a succesului odioasei lovituri de stat a lui Moussa Traoré (susţinut de către Paris până la sfârşit), a cărui dictatură este responsabilă de descompunerea societăţii maliene, de sărăcia şi neputinţa sa. Puternica mişcare de revoltă a poporului malian a răsturnat dictatura, cu preţul a mii de victime, şi a născut mari speranţe de renaştere a ţării. Aceste speranţe au fost înşelate. De ce?

Poporul malian beneficiază, de la căderea lui Moussa Traoré, de libertăţi democratice fără precedent. Şi, totuşi, aceste libertăți apar ca forme fără fond: sute de partide fantomă şi fără program, parlamentari impotenţi, corupţie generalizată. Analişti al căror spirit încă nu e liber de prejudecăţi rasiste se grăbesc să conchidă că acest popor (ca şi africanii în general) nu este copt pentru democraţie. Acești analiști se fac că nu ştiu că victoria poporului malian a coincis cu ofensiva „neoliberală” care a impus acestei ţări fragilizate la extrem un model de lumpen-dezvoltare preconizat de către Banca Mondială şi susţinut de către Europa şi de către Franţa; un model generator de regres social şi economic şi de pauperizare fără margini.

Aceste politici poartă responsabilitatea majoră a eşecului democraţiei, decredibilizată. Această involuţie a creat, aici ca şi aiurea, un teren favorabil creşterii influenţei Islamului politic reacţionar (finanţat de către Golf) nu doar în nordul capturat apoi de către AQMI, ci şi la Bamako.

Decrepitudinea statului malian rezultat se află la originea crizei care a dus la destituirea preşedintelui Amani Toumani Touré (refugiat de atunci în Senegal), la lovitura de stat negândită a lui Sanogho, apoi la punerea sub tutelă a Mali-ului prin „numirea” unui preşedinte „provizoriu” – altfel spus, de tranziţie – de către CEŢAV, a cărei preşedinţie este exercitată de preşedintele ivorian A. Ouattara care nu a fost niciodată altceva decât un funcţionar al FMI şi al Ministerului francez al Cooperării.

Acest preşedinte, a cărui legitimitate este în ochii malienilor aproape de zero, este cel care a făcut apel la intervenţia franceză. Ceea ce slăbeşte considerabil puterea argumentului Franţei (impecabil dpdv diplomatic), cum că Parisul ar fi răspuns apelului unui şef de stat „legitim” al unei ţări prietene. Dar atunci prin ce anume devine inacceptabil apelul şefului de stat sirian – incontestabil, nu mai puţin legitim – de a fi sprijinit de Iran şi de Rusia? E de datoria Parisului să corecteze tirul şi să-şi revadă limbajul.

Dar, mai ales, reconstrucţia Mali-ului trece de acum înainte prin respingerea clară a pseudosoluţiilor liberale care se află la originea tuturor problemelor sale. Or, în ceea ce priveşte acest aspect fundamental, conceptele Parisului rămân aceleaşi cu conceptele Washingtonului, Londrei sau Berlinului. Conceptele de „ajutor pentru dezvoltare” nu ies din litaniile liberale dominante[4]. Franţa, chiar dacă ar câştiga bătălia din Sahara – ceea ce e de dorit – este prea rău plasată pentru a contribui la reconstrucţia Mali-ului. Eşecul, cert, va permite atunci falşilor prieteni ai Franţei să-şi ia revanşa.
23 ianuarie 2013, Traducere şi notă de Ana Bazac

Notă

Am tradus materialul pentru problemele pe care le ridică.

– În primul rând, este interesantă poziţia – unui marxist, deci a unui pacifist – de a susţine o intervenţie militară şi un război. Textul motivează, desigur. Dar contraargumentul imediat care se poate avansa este că, aşa cum acţiunea anterioară de a separa Mali-ul de nord în numele tuaregilor asupriţi nu este, în principal, decât o formă a luptei inter-imperialiste pentru a controla bogăţiile Africii, şi aşa cum cucerirea acestui nord de către „rebelii islamişti” este o continuare a acestei lupte, la fel este şi intervenţia Franţei.

Şi că nici prin victoria intervenţiei nu se va schimba ceva fundamental pentru populaţia Mali-ului. Minus, desigur, eliberarea de sharia a nordului: ceea ce nu e puţin lucru, ba chiar e foarte important; dar nu vedem, oare, că alternativele sunt la fel de intolerabile: fie o teocraţie – care nu anulează defel spolierea oamenilor – fie un război?

Dar asta ne trimite la a învinui cauzele care au dus la aceste alternative intolerabile: la fel ca şi la alternativele la fel de intolerabile de a „alege” între a muri şi a suferi în război şi, pe de altă parte, a elibera de sharia şi a restabili graniţele Mali-ului. Dar oare a restabili aceste graniţe nu înseamnă, pur şi simplu, a ţine partea unor forţe imperialiste în dauna altora? Lăsând la o parte pericolul teocraţiei – real şi susţinut (peste tot, ceea ce înseamnă că teocraţia este doar forma excesivă şi explicită a ofensivei instituţiilor religioase în stat şi a încălcării principiului modern al separării statului de religie) către imperialism ca soluţie împotriva radicalizării democratice şi populare a maselor –, este oare un statu quo ante mai bun decât altul?

Merită să mori în război – şi mă refer şi la soldaţii francezi şi la cei trimişi de Uniunea Africană – sau e mai bine să acceptăm faptul împlinit?

Iată, deci, că oamenii sunt aduşi în situaţia de a accepta lucruri la fel de intolerabile şi care li se întâmplă lor, nu sunt doar discuţii, nu sunt doar citite, nu sunt doar informaţii.

„Depinde din ce punct de vedere se judecă”, se grăbesc unii să riposteze. „Cei care sunt obligaţi să fie soldaţi nu doresc să moară, dar populaţia supusă shariei doreşte să fie eliberată”. Războiul pare a fi just: dar este barbar, inuman.
Articolul lui Samir Amin ridică tocmai aceste probleme. Cum aperi un stat şi de ce?

Cum aperi o populaţie (şi mă refer la întreaga populaţie şi nu doar la părţi ale ei)? Este evident că dacă întrebăm astfel ajungem, mereu, la cauzele care duc la dilemele existenţiale de mai sus. Şi nu e vorba de cauze istorice, nu e cazul să rămânem în istorie. Ci trebuie să vedem ce facem astăzi şi acum pentru a nu mai fi puşi să acceptăm alternative la fel de intolerabile. Fără să acţionăm – iar asta presupune înţelegere – pur şi simplu nu ne manifestăm ca oameni, a spus demult Aristotel.

Aşadar, problemele Mali-ului – ca şi cele ale oricărui loc din lume – au relevanţă de principiu, pentru noi toţi, adică relevanţă socială, şi nu doar pentru „relaţii internaţionale”. Aspectele naţionale şi de politică internaţională trimit astăzi la abordarea relaţiilor sociale structurale ca urgenţă.

– Perspectiva geopolitică evidenţiată de Samir Amin trimite spre reflecţia asupra a „noi” probleme. Victoria împotriva islamiştilor şi a separatiştilor este necesară, deşi nu suficientă, consideră articolul, pentru reconstrucţia ulterioară a statului şi societăţii din Mali. Dar este posibilă această reconstrucţie – a democraţiei reale şi a statului social ce permite, şi încă liber de corupţie, o viaţă demnă pentru toţi cetăţenii – „într-o ţară”? Mai putem noi – deci, încă o dată, nu doar gândindu-ne la Mali – să concepem că fiecare ţară se poate descurca, asigurând democraţie reală şi un trai demn şi creator pentru toţi cetăţenii, atunci când cel care comandă este capitalul (şi încă, astăzi, transnaţional)?

– Articolul poate fi înţeles şi ca îndemn către francezi de a susţine intervenţia Franţei. Poate de aceea apare argumentul „Victoria ar constitui un mijloc important de restabilire a locului Franţei în concertul naţiunilor, dincolo chiar de Europa”. Dar formula, folosită aici în mod inerent ironic, trimite, din nou, la reflecţie. Formula este banală în retorica politică de pretutindeni. Dar ea este la fel de imorală, căci presupune că accepţi existenţa statelor ce au „locul meritat”, ce înseamnă forţă de dominaţie, şi a celor care nu au acest loc. Dar această ierarhizare se repercutează asupra tuturor cetăţenilor tuturor ţărilor.

Dominaţia pe plan internaţional, deci imperialismul, este un mijloc de întărire a dominaţiei de clasă ca atare. După cum, a te opune capitalului internaţional fără să înţelegi interdependenţa dintre capitalurile naţionale şi internaţionale şi necesitatea de a te opune şi celui intern este o simplă vorbărie.

Tocmai de aceea, articolul se încheie cu relevarea motivelor pentru care, chiar în cazul victoriei, reconstrucţia Mali-ului în sensul de mai sus nu poate avea loc. Dar dacă această reconstrucţie este necesară – cum la fel de necesară este şi reconstrucţia tuturor statelor – nu este evident că trebuie reconstruite relaţiile sociale structurale ale lumii?

Note:

[1] Această scurtă menţionare a ceea ce reprezintă în realitate Islamul politic se impune ca introducere. Utilizarea strategică a mişcărilor în cauză de către forţele capitalismului/imperialismului dominant nu exclude sunetele false. Mobilizarea aventurierilor „jihadişti” („terorişti”) este un mijloc inevitabil prin care Islamul politic reacţionar poate să-şi impună puterea. Aceşti aventurieri sunt evident înclinaţi spre criminalitate (jafuri, luarea de ostatici etc.).

Pe deasupra, „nebunii lui Dumnezeu”, dintre care îşi recrutează „armata”, sunt întotdeauna, prin natura lor, capabili de iniţiative imprevizibile. Conducerea mişcării (Golful wahabit) şi cea a establishment-ului Statelor Unite (şi, prin ricoşeu, conducerea guvernele statelor europene subalterne) este conştientă de limitele capacităţii sale de a „controla” instrumentele prin care îşi pun în aplicare proiectul comun. Dar acceptă acest haos.

[2] Franţa şi-a menţinut controlul asupra Nigerului şi uraniului acestuia prin mijlocul unei politici de „ajutor” de două parale care menţine ţara în sărăcie şi neputinţă. Vezi nota 4. Proiectul Sahelistan mătură şansele Franţei de a putea să-şi menţină controlul asupra Nigerului.

[3] În contrast cu luciditatea Algerului, se constată tăcerea Marocului a cărui monarhie a revendicat mereu Tombuctu şi Gao (oraşe „marocane”) în repetate discursuri tunătoare. O explicaţie a acestei replieri a Marocului rămâne încă a se da.

[4] Yash Tandon (En finir avec la dépendance de l’aide, CETIM, 2009) a demonstrat că „ajutorul” asociat la condiţionalitatea comandată de către desfăşurarea mondializării liberale nu a fost un „remediu”, ci o otravă. În introducerea la această lucrare am oferit eu însumi un exemplu, pe acela al Nigerului.

Sursa: Critic Atac

Adauga un comentariu!

Nume (necesar)

Website


*

Editoriale din aceeasi categorie

Autor: Aciduzzul | 29 iulie, 2017 | 0 comentarii | 60 vizualizari | 1 vot

Publicatia AgroStandard lanseaza Studiul de piata „Top 600+ Cele mai mari Exploatatii Agricole din Romania”, prima analiza de acest fel realizata vreodata in Romania. Studiul a fost realizat urmare a solicitarilor venite din partea mediului de afaceri, data fiind absenta informatiilor oficiale cu privire la fondul funciar din tara noastra, precum si a lipsei unor […]

Autor: Aciduzzul | 13 septembrie, 2015 | 0 comentarii | 435 vizualizari | 4 voturi

Toata lumea vorbeste zilele acestea despre criza imigrantilor. Toti se intrec in teorii care mai de care mai fanteziste cu privire la cauzele si la solutiile pentru acesta “criza” si s-au format deja doua tabere cu pozitii antagonice pe marginea acestui subiect. Pe de-o parte gruparile nationaliste de pe tot cuprinsul Europei care intuiesc pericolul […]

Autor: Aciduzzul | 26 august, 2015 | 0 comentarii | 229 vizualizari | 3 voturi

Marius Serban Toata lumea asista (neputincioasa) zilele acestea la o adevarata invazie a emigrantilor din tarile arabe catre Europa, care a inceput brusc, suspect de brusc. Desi subiectul este intors pe toate partile de mainstream-media, nimeni nu spune de ce aceasta invazie se petrece tocmai acum. Pana la urma razboaiele din Siria, Irak, Libia, Afganistan […]

Autor: Aciduzzul | 15 martie, 2015 | 0 comentarii | 1277 vizualizari | 9 voturi

Cazul Darius Valcov este unul cat se poate de clar al triumfului neoliberalismului si al jafului institutionalizat practicat de mafiile transnationale, numite gratios, FMI, BM, UE, etc., in coloniile cocotiere pacificate, populate cu oi placide, spalate excesiv pe creier, cam cum este Romania. Pentru a intelege resorturile dupa care functioneaza institutia care a acaparat spatiul […]

Autor: Aciduzzul | 17 ianuarie, 2015 | 0 comentarii | 710 vizualizari | 3 voturi

Serghei Malkov, membru la Academia Militară rusă, prezice începutul unui nou război mondial în următorul deceniu. Oamenii de ştiinţă de la Academia Militară au ajuns la această concluzie, bazându-se pe teoria ciclurilor Kondratieff (după numele savantului Nikolai Kondratieff). Ciclurile Kondratieff pot fi definite ca o succesiune regulată a modificărilor structurale din cadrul economiei moderne. Întinzându-se […]

Ofera o donatie
Dacă vrei să contribui și tu, poți dona aici:
fii aproape de noi
Conferinta_AGROstandard
PUB
web design profesionist
Red Moon Media
CAMPANII bp
Atitudine Contemporana
Televiziunea Copiilor
Le Pre
1984 George Orwell
Televiziunea Copiilor
piata BIO
alimente organice
internet manipulation techniques
Adauga banerul de partener Badpolitics pe site-ul tau bad politics
bad politics

2009 - 2017 © BadPolitics