Sustine Bad Politics
arhiva stiri
starea vremii
octombrie 19, 2018, 5:17 am
Ceaţă
Ceaţă
12°C
Presiunea: 1020 mb
Umiditate: 100%
Vânt: 0 km/h N
Răsarit: 7:35 am
Apus: 6:25 pm
 
ANUNTURI UMANITARE
Analize-studii
Un popor care injura, si bate…
Aciduzzul | 7 octombrie, 2010 | 0 comentarii | 199 vizualizari |
(1 voturi )

Simion Mehedinţi
Românii de azi înjură cumplit. Bătrânii nu înjurau. Obiceiul e luat în mare parte de la ţigani. Popoarele cu bună creştere nu cunosc înjurăturile. La o lecţie de etnografie, unde se vorbea de teatrul turcesc şi de măscărici (karaghioz), profesorul Luschan a pomenit şi de înjurăturile româneşti. Le găsea extraordinare şi cu neputinţă de tălmăcit). Se înţelege, romanii, care erau de faţă, au plecat ochii în pământ. Dar adevărul e că nu totdeauna poporul nostru a avut obiceiul acesta grozav. Bătrânii din vremea când biserica era într-adevăr „Casa Domnului”, iar omul îşi pregătea din vreme până şi cămaşa cu care avea să se îngroape, nu cunoşteau sudălmile şi alte vorbe spurcate. Când vreun moşneag se supăra pe cineva, vorba cea mai aspră era: Du-te la tătarii! Ce tătării făcuşi?

Fireşte, nici pe atunci nu erau toţi stâlpi de biserică. Alături de cuvinte blajine, se auzeau şi altele mai aspre. Dar cei care le spuneau nu erau „oameni acătării”, ci „spurcaţi la vorbă”, „modorani”, „lăieşi”, „cioare pulpese”… iar gura lor era „curată ca un cuib de pupăza”… Erau, adică, nişte blestemaţi, de care cucernicii noştri strămoşi se mirau că-i mai „rabdă pământul”.

De la o vreme însă, pupezele s-au înmulţit, iar astăzi sunt multe de tot. Când ar pricepe un suedez, danez, norvegian, elveţian, francez, german, englez sau alte naţii binecrescute, ce înţeles au zecile şi sutele de înjurături care se aud pe la noi pe toate cărările, ar rămâne trăsnit. E destul să le scrie cineva pe hârtie şi se îngrozeşte.

Întrebarea e: cum de s-a ticăloşit până într-atât poporul nostru?

Dacă ţinem seama de cuprinsul înjurăturilor, se vede numaidecât că pecinginea asta am luat-o din atingerea societăţii turco-levantină – dovadă e teatrul scârnav al karaghioz-ului. Iar cei care au lăţit îndeosebi molima au fost ţiganii. Avem mărturii sigure că în epoca fanariotă şi chiar mai târziu, ţiganii curţilor boiereşti umblau la sărbătorile de iarna din casă în casă cu Paiaţa – un fel de teatru de păpuşi – şi „cu perdea” şi „fără perdea”, împrăştiau în auzul tuturor, spurcăciunile imaginaţiei lor greco-turceşti şi ţigăneşti, atât de bogată în perversităţi şi vorbe neruşinate.

Când ţiganii au fost dezrobiţi şi aşezaţi prin sate, cu ocazia împroprietăririi lui Cuza, molipsirea s-a întins mai departe. Dar e treaba etnografiei să arate cu de-amănuntul cum şi când năravul înjurăturilor s-a răspândit asupra neamului nostru. Pentru noi, lucrul de căpetenie e că poporul românesc înjură azi cu o adevărată pornire. Pentru un lucru de nimic, înjurătura e gata. Ce auzi la munca câmpului, în piaţă, prin fabrici, la cazărmi şi chiar în preajma şcolilor şi a bisericilor te înmărmureşte. Până şi în împrejurări grele când ai crede că fiecare cuvânt trebuie să fie cântărit, românul tot n-a isprăvit cu înjurătura şi cu vorbele rele.

Cum de a ajuns poporul nostru aşa de buimac? Şi ce mai poţi aştepta de la omul care, de dimineaţa până seara, nu mai conteneşte cu blestemele ori cu sudălmile, şi căruia nimic nu i-a rămas neînjurat de la „Dumnezeirea, Dumnezeului Dumnezeilor… până la cruce, arhanghel, anfură, icoană, botez, parastas, grijanie”…. şi tot ce poate avea fiinţă, între cele văzute şi nevăzute? Nu cumva năravurile astea atât de greţoase sunt şi ele de vină pentru urgia care a căzut asupra noastră).

E vădit lucru că astfel de apucături îşi au urmările lor în viaţa unui popor. Ceea ce faci mereu devine sistem.

Bătaia, de pildă, e privită la noi ca un fel de lege. Calul e înteţit, la călărie cu biciul; juncanii sunt puşi la jug cu de-a sila, sub ameninţarea prăjinii, furcii, toporului, iar celelalte dobitoace dimprejurul casei sunt domestice numai cu numele: câinele e toba bătăilor – nu zăboveşte odată în calea stăpânului, fără să se aleagă cu o lovitură de picior ori cu o scurtătură de lemn, care îl face să fugă în trei labe; pisica de asemenea: se ţine numai cu zilele; găina, raţa, gâsca… sunt veşnic zburătăcite. Aşa că între om şi vieţuitoarele dimprejurul gospodăriei stă veşnic legea băţului.

Folos mult şi cât mai puţină îngrijire… asta pare a fi socoteala cea mai bună pentru mulţi dintre locuitorii satelor noastre. Iar când bietul dobitoc nu mai poate birui foamea, se învaţă şi el nărăvaş: boul sare gardurile în grădinile cu semănături; găina scurmă straturile; câinele colindă cuibarele; pisica mănâncă puii, iar vitele de ham rabdă până cad sub greutatea poverilor ori se sălbăticesc şi capătă obiceiuri rele: boul se lasă pe tânjeală, calul capătă meleac, se sperie, zvârle ori muşcă…

Ce urmează de aici? Mai întâi, o însemnată pagubă materială. Am auzit ca tăbăcarii străini plătesc mai puţin pieile vitelor noastre, fiindcă au prea multe dungi şi locuri slabe de pe urma veşnicei bătăi a bietelor dobitoace de muncă! Nici că se poate mai grea mărturie în faţa lumii întregi! Cât despre lipsa de chibzuinţă a unei astfel de purtări, aceea întrece toate marginile; căci a bate calul ori boul, când greutatea e prea mare şi n-o poate urni din loc, e tot atât de nerod lucru, ca şi cum ai bate pietrele din drum. Atâta numai, că la nătângie, se mai adaugă si cruzimea, – deci paguba morală.

Totuşi, obiceiul e obicei. Chiar cei care nu bat, înjură şi blestemă: Hi, haram! Hăis, boală! Ho-chi, pastramă! mânca-te-ar lupu’ să te mănânce! Da-r-ar gălbeaza, tăunii, splina, holera, ciuma, dalacul!… Toate plăgile Egiptului sunt chemate asupra vitelor, başca de sudălmi şi bătăi cu ghiotura. E atât de încredinţat românul de binecuvântările bătăii, încât are şi o vorbă: bătaia-i din rai! De aceea, sistemul nu se mărgineşte la vite, ci trece şi la om.

Mai întâi, trebuie bătută femeia: „muierea nebătută – ca moara neferecată”. Apoi trebuie „scărpinaţi” copiii şi cine se mai întâmplă sub acelaşi acoperiş, căci „unde dă tata, creşte carnea…!”. Aşadar, bătaia ridicată la înălţimea unui principiu! Un cântec de nuntă spune miresei aceste ademenitoare cuvinte: Pe unde stau florile / Cum or să stea palmele!… Iar de la o muncitoare văduvă, am auzit odată un cuvânt de un umor cu neputinţă de uitat: Săracul bărbatu-meu! Dumnezeu să-l ierte… Când mă bătea, nu da niciodată cu mâna goală…

Ţi-ar veni să râzi, dacă n-ar fi acelaşi timp covârşitor de tristă inconştienţa acestui obicei sălbatic. Şi-ţi stă mintea în loc, când afli că lipsa bătăii e privită uneori chiar drept semn că lipseşte dragostea dintre soţi! De aici lauda femeii cu vânătăile şi fala bărbatului că-şi pecetluieşte nevasta, bătând-o uneori în curte ori pe drum, ca să-l vadă şi alţii…

Fireşte, aşa ceva se petrece, de obicei, când bărbatul e „aghezmuit” şi numai pe treapta de jos, unde omenia se schimbă în ţigănie. Cât priveşte pe modorani şi lăieşi, la unii ca aceia, bătaia deşteaptă în suflet chiar un fel de sentiment estetic. Buşelile n-au haz decât cu larmă şi ţipete, sa audă tot cătunul: iar răfuiala în stil curat ţigănesc e atunci, când cei încăieraţi zvârl unul în altul nu numai cu bolovani, ci chiar cu propriii lor copii…

Faţă de atâta cădere, s-ar fi cuvenit ca îndată ce am scăpat de jugul turcesc şi am început a ne dezmeteci din paragina în care cufundaseră fanarioţii şi alţi străini ţara, să fi alungat mai întâi bătaia din obiceiurile noastre. Gârbaciul turcesc, knutul muscălesc, palcile, butucul şi celelalte unelte de chin ar fi trebuit să lase in sufletul românului o scârbă veşnică faţă de cei cu purtare mojicească.
Dar molima sufletelor se lecuieşte mai greu decât toate bolile trupului.

Şcoala, care ar fi trebuit să ne lumineze, s-a sprijinit şi ea la început tot pe bătaie. La şcoala din satul S., vergile erau nelipsite din fereastră. Cele de salcie – calea valea -, erau insă unele de mesteacăn, mlădioase ca biciul şi tari ca sârma. Însă cele mai cumplite erau cele de prun: noduroase şi grele ca fierul. Sărace mâini! Sărace degete spintecate pentru greşeli mărunte, pe care un învăţător cu inimă de părinte le-ar fi îndreptat zâmbind! Să păzească Dumnezeu şi pe duşmani de şcoala hingherească prin care au trecut mulţi din generaţia mea, care visăm şi azi la ceasurile acelea de nesfârşită tristeţe.

Cât despre oştire, acolo cel puţin bătaia era în regulamente. Soldaţii trebuiau aşezaţi în şir, ca un gard împrejurul vinovatului aşternut la pământ. Doi îl ţineau de cap, doi de picioare, iar alţi doi se aşezau cu vergile de o parte şi alta, lovind pe rând: pac-pac, pac-pac… până ce ţâşnea sângele, iar carnea se făcea piftie.

– Valeo, domnule căpitan! Iartă-mă, domnule căpitan!… De la o vreme, glasul se înmuia: cel leşinat era ridicat şi dus pe sus în dosul rândurilor.

E drept că sălbăticia asta se întâmpla odinioară şi în alte ţări. Bastonada franceză, knutul rusesc, stroiul şi alte mijloace de chin, erau până nu demult metode recunoscute în educaţia militară. Atâta numai că alţii s-au dezbărat mai devreme de astfel de obiceiuri.
Ştim apoi că pentru ucigaşi s-a păstrat în unele ţări chiar pedeapsa cu moartea; pe cei greu vinovaţi îi închid pe viaţă, iar cei îndărătnici sunt pedepsiţi cu bătaia în faţa lumii, ca să-i copleşească ruşinea şi să se îndrepte. În şcoală însă, în oştire şi chiar în viaţa casnică, bătaia e osândită peste tot.

Şi nu numai faţă de oameni, dar şi faţă de dobitoace. Cine ar îndrăzni în: Elveţia, Norvegia, Suedia, Olanda şi alte ţări luminate să bată boul sau calul cu care se slujeşte la muncă? Unde se pomenesc pe acolo blesteme şi vorbe de ocară, cum e: boală, haram şi multe altele, care se aud la noi pe toate cărările? Dimpotrivă, e o plăcere să vezi aiurea ce nume de mângâiere (nume de flori şi nume omeneşti) se dau vitelor şi ce purtare blândă au oamenii faţă de ele.

În acele ţări, bătaia nu-i din rai, ci e semn de sălbăticie, şi de aceea legea o pedepseşte cu asprime. E pedepsit chiar şi cel care încarcă prea mult căruţa ori înhamă rău şi ştreangurile jupuiesc pielea dobitoacelor. Când o vită e sperioasă, asta e o ruşine şi o dovadă că stăpânul e prost ori nătâng. Cine e deştept şi omenos, acela îndrumă calul şi boul numai cu vorba. Despre câini, nici nu mai vorbim. Cei ciobăneşti aproape nu mai latră, ci se înţeleg cu omul prin semne. Păstorul arată de pildă o linie de pază. Îndată ce turma ajunge până în dreptul ei, dulăul porneşte ca săgeata din arc, iar oile se abat pe loc, aşa că vezi în stânga imaş păscut, iar in dreapta se întinde iarba de coasă, fără să fie vreo urmă de oaie prin ea.

Cum de s-a făcut schimbarea aceasta? Pe ce cale au ajuns unele popoare să pună cuvântul în locul ciomagului? Nu cumva alţii au izbutit să ghicească graiul dobitoacelor şi să le tălmăcească gândurile lor? La întrebarea aceasta e mai bine să răspundem cu câteva fapte, despre care se poate încredinţa oricine.

Sursa: Eternul Maramures

Adauga un comentariu!

Nume (necesar)

Website


*

Editoriale din aceeasi categorie

Autor: Aciduzzul | 9 decembrie, 2017 | 0 comentarii | 359 vizualizari | 2 voturi

Cioturi de arbori cu circumferinta de peste 5 metri, ulei de motor ars, paraie distruse, buldozere si drujbe care ”canta” neincetat pe toate vaile de-a lungul raului Cerna. Asa se prezinta astazi Parcul National Domogled – Valea Cernei, cel mai mare din cele 13 din Romania. Padurile ramase neatinse, formate prin procese naturale dupa ultima […]

Autor: Aciduzzul | 29 iulie, 2017 | 0 comentarii | 244 vizualizari | 2 voturi

Publicatia AgroStandard lanseaza Studiul de piata „Top 600+ Cele mai mari Exploatatii Agricole din Romania”, prima analiza de acest fel realizata vreodata in Romania. Studiul a fost realizat urmare a solicitarilor venite din partea mediului de afaceri, data fiind absenta informatiilor oficiale cu privire la fondul funciar din tara noastra, precum si a lipsei unor […]

Autor: Aciduzzul | 13 septembrie, 2015 | 1 comentarii | 503 vizualizari | 4 voturi

Toata lumea vorbeste zilele acestea despre criza imigrantilor. Toti se intrec in teorii care mai de care mai fanteziste cu privire la cauzele si la solutiile pentru acesta “criza” si s-au format deja doua tabere cu pozitii antagonice pe marginea acestui subiect. Pe de-o parte gruparile nationaliste de pe tot cuprinsul Europei care intuiesc pericolul […]

Autor: Aciduzzul | 26 august, 2015 | 0 comentarii | 287 vizualizari | 3 voturi

Marius Serban Toata lumea asista (neputincioasa) zilele acestea la o adevarata invazie a emigrantilor din tarile arabe catre Europa, care a inceput brusc, suspect de brusc. Desi subiectul este intors pe toate partile de mainstream-media, nimeni nu spune de ce aceasta invazie se petrece tocmai acum. Pana la urma razboaiele din Siria, Irak, Libia, Afganistan […]

Autor: Aciduzzul | 15 martie, 2015 | 0 comentarii | 1357 vizualizari | 9 voturi

Cazul Darius Valcov este unul cat se poate de clar al triumfului neoliberalismului si al jafului institutionalizat practicat de mafiile transnationale, numite gratios, FMI, BM, UE, etc., in coloniile cocotiere pacificate, populate cu oi placide, spalate excesiv pe creier, cam cum este Romania. Pentru a intelege resorturile dupa care functioneaza institutia care a acaparat spatiul […]

Ofera o donatie
Dacă vrei să contribui și tu, poți dona aici:
fii aproape de noi
Conferinta_AGROstandard
PUB
web design profesionist
Red Moon Media
CAMPANII bp
Atitudine Contemporana
Televiziunea Copiilor
Le Pre
1984 George Orwell
Televiziunea Copiilor
piata BIO
alimente organice
internet manipulation techniques
Adauga banerul de partener Badpolitics pe site-ul tau bad politics
bad politics

2009 - 2018 © BadPolitics