Cristian Negrea
În întreaga istorie a tuturor popoarelor există o zicală străveche care spune oarecum asemănător același lucru: la vremuri grele, e nevoie de bărbați adevărați. La fel și în cazul nostru, al românilor, de multe ori în vremurile dificile, am avut parte de bărbați adevărați care să-și ia soarta în mâini, a lor și a celor care i-au urmat, și să scrie istoria. Sunt mulți care au rămas necunoscuți, alții au intrat în panteonul eroilor români, unii cunoscuți, alții uitați. Numele lor sunt întipărite pe socluri, plăci memoriale, au nume de străzi sau instituții. Nu avem cum să nu ne amintim de ei, sunt nume care au făcut istorie, și sunt instituții sau străzi care ne amintesc de asta: Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Ferdinand etc. Aceștia au făcut multe pentru neamul românesc, unii au avut o soartă tragică, dar numele lor a rămas înscris în memoria românilor ca și eroi ai unor timpuri dure, când s-au ridicat și au făcut față vremurilor, i-au inspirat și condus pe români în luptă împotriva dușmanilor mult mai numeroși, au învins sau au fost învinși, dar au rămas în memoria românilor ca și adevărați lideri, ca și exemple de urmat pentru alte vremuri grele ce vor veni. Și care au venit și vor veni, fie că ne place sau nu.

Totuși, în istoria noastră există un personaj tragic și eroic care se ridică la nivelul celor mai sus menționați, dar nu are numele înscris pe bulevarde sau străzi, nu sunt instituții sau școli care să-i poarte numele, nu este amintit în cărțile de istorie ca și un erou al neamului său.

Nu are nici măcar un mormânt unde să i se pună o floare din când în când, nu are nimic în afară de amintirea câtorva conaționali care se încăpățânează să-l considere erou al neamului românesc. Fiindcă chiar asta a fost, un erou al neamului românesc, a trăit ca un erou, a luptat ca un erou și a murit ca un erou. A murit ca un erou adevărat, fără să ceară nimic în schimb, a ridicat brațul în fața plutonului de execuție și a strigat: „Trăiască România!”

Nu, nu este o legendă, nu este ceva inventat, este un om adevărat care și-a dedicat viața și moartea României, iar numele lui este Ion Antonescu. Adulat între anii 1940-1944, hulit în perioada comunistă, controversat în perioada post-comunistă, acesta este mareșalul Ion Antonescu, o personalitate militară românească de prim rang, care s-a evidențiat din timpul primului război mondial ca și șef de stat major al viitorului mareșal Prezan, autorul multor planuri de luptă pentru armata română care s-au concretizat în mari victorii, dar prea puțin cunoscute și recunoscute astăzi.

Când Moldova stătea sub amenințarea bandelor bolșevice care urmăreau asasinarea primului ministru Ion I. C. Brătianu și arestarea regelui Ferdinand pentru a proclama Republica Bolșevică Română la finele anului 1917, la ședința de guvern din ajunul Crăciunului când unii membrii guvernului își dădeau demisia de frica bolșevicilor ale căror sloganuri se auzeau sub ferestrele palatului din Iași unde se ținea ședința, atunci când generalul Prezan a pus pe masă planul de contracarare a mișcării bolșevice, câți știau că aceste planuri de acțiune au fost concepute de un maior din statul major al generalului Prezan, un necunoscut pe atunci pe nume Ion Antonescu? Iar aceste planuri puse în aplicare au avut drept rezultat alungarea trupelor bolșevizate ruse peste Prut, uneori prin luptă, fără această acțiune unirea cu Basarabia din 23 martie 1918 fiind practic imposibilă?

În 1919, în râzboiul româno-ungar, generalul Mărdărescu respinge atacul ungar peste Tisa și trece la contraatac, trecând Tisa pe la Tisza-Bo, în prezența regelui Ferdinand. Soldații români trec voioși podul de vase, însuflețiți de prezența suveranului, mergând mai departe pentru a ocupa prin luptă Budapesta la 4 august 1919. Dar există un eveniment uitat de istoriografie. Regele Ferdinand îl observă pe Antonescu stând modest de o parte. Se duce la el, îl îmbrățișează, apoi îi pune pe piept propria decorație, Ordinul Mihai Vireazu, spunându-i că acest rezultat este datorat lui, până la urma planurile contraatacului românesc erau concepute tot de acest Ion Antonescu.

Timpul a trecut, dar vremurile veneau tot mai grele. Ion Antonescu a conceput un memoriu care a fost folosit la negocierile de pace de la Paris, precum și un altul destinat regelui Carol al II-lea despre dotarea precară a armatei în pragul următorului război mondial. Carol l-a închis într-o mănăstire, dar în 1940, după rapturile teritoriale, Basarabia, nordul Bucovinei și nordul Ardealului, l-a chemat ca și salvator și om providențial. La vremuri grele, e nevoie de bărbați adevărați. Faceți un exercițiu de imaginație, deși e imposibil, dar gândiți-vă doar o clipă cum ar fi fost dacă România ar fi avut la cârmă atunci unul dintre politicienii din ziua de astăzi!

De aici, din 6 septembrie 1940, după ce a forțat abdicarea lui Carol al II-lea, de când a obținut puterea în stat, încep polemicile dintre apărătorii și detractorii lui Antonescu. De la 6 septembrie 1940 și până la 23 august 1944, fiecare gest și ordin al lui este analizat, criticat sau lăudat, uneori cu prea multă pasiune și prea puțină logică și reflecție asupra cadrului internațional sau mobilurilor din spatele unei decizii sau alteia. Unii susțin că au fost făcute în interesul României, alții că nu, dimpotrivă. Va fi nevoie de calm și o dezbatere serioasă, atât asupra lucrurilor bune, cât și asupra greșelilor. Dar nu am văzut pe nimeni care să arunce vreo urmă de îndoială asupra meritelor sale anterioare preluării puterii.

De aceea, măcar pentru ziua de azi, 1 iunie 2013, când se împlinesc 67 de ani de la executarea sa, putem amâna controversele, amintindu-ne mai degrabă că a murit ca un adevărat român care și-a făcut datoria. Îmi amintesc de relatarea unui fost deținut politic care vorbea despre modul cum a fost formată Divizia „Tudor Vladimirescu” din prizonieri români considerați suficient de îndoctrinați politic pentru a lupta alături de ruși. Chiar Ana Pauker făcea propagandă cutreierând lagărele pentru înscrierea prizonierilor români. Au fost unii care au aceptat doar pentru condiții mai bune față de cele din lagăr și pentru a se putea întoarce mai repede acasă. Pentru a testa fidelitatea acestei divizii, rușii au pus-o să lupte împotriva trupelor române de pe front. Au fost șase ofițeri care au refuzat categoric, iar rușii i-au pus în fața plutonului de execuție. Cei șase ofițeri au murit strigând „Trăiască România!” Nu am găsit încă confirmarea acestui episod și nici numele celor șase ofițeri români, dar dacă este real, exemplul este grăitor.

Un fapt este adevărat, în fața plutonului de execuție, Mareșalul Ion Antonescu a strigat Trăiască România!

Sursa: Art-emis

Cum a fost ucis Mareşalul Ion Antonescu

Col (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu
În seara zilei de 1 iunie 1946, la orele 18,03 minute, Mareşalul Ion Antonescu[1] , Conducărorul Statului Român în perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944, cădea răpus de gloanţele plutonului de execuţie, în închisoarea Jilava. În vârstă de 64 de ani, Mareşalul României fusese condamnat, la 17 mai 1946, de Tribunalul Poporului, de şase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniţă grea pe viaţă, de trei ori la temniţă grea timp de 20 de ani, o dată la detenţie riguroasă timp de 20 de ani şi de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani.

La 67 de ani de la asasinare, Mareşalul Ion Antonescu este contestat, denigrat sau elogiat, aşa cum a fost şi în timpul vieţii

Completul de judecată al Tribunalului Poporului considerase că Ion Antonescu a militat pentru „hitlerism şi fascism”, instaurând „cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria ţării noastre”, că „invitase armatele hitleriste să intre pe teritoriul ţării” şi a decis „aderarea la Pactul Tripartit”, pregătind apoi agresiunea „contra popoarelor din Balcani şi contra U.R.S.S.”, după care a săvârşit „cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare paşnică cu poporul român”, punând ţara şi în stare de război cu Marea Britanie şi cu Statele Unite ale Americii.

În timpul războiului, au mai apreciat judecătorii mareşalului, acesta „nu a respectat regulile internaţionale, dând ordine de suprimare a populaţiei civile din spatele frontului pe motiv că aceştia au fost partizani”, „a favorizat pe acei însărcinaţi cu supravegherea lor (prizonierilor – n.n.) spre a fi supuşi la un tratament inuman”, „a ordonat acte de teroare, suprimare asupra populaţiei din teritoriul în care s-a purtat războiul sub pretext că sunt partizani”, „a luat măsuri ca toţi luptătorii antifascişti să fie internaţi în lagăre”, „în scop de persecuţie politică şi din motive rasiale a ordonat deportarea populaţiei evreieşti din Bucovina şi Basarabia, cum şi parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde – în cea mai mare parte – a fost executată”.

Alte acuzaţii s-au referit la instigare la „crime contra deţinuţilor politici, prizonierilor şi celor supuşi la munci obligatorii”, la „o politică antidemocratică”, la înfiinţarea de „ghetouri, lagăre de internare pentru deportaţi, din motive de persecuţie politică şi rasială”, la „edictarea de legiuiri sau măsuri nedrepte, de concepţie hitleristă, legionară sau rasială”, la punerea „în slujba hitlerismului şi fascismului” şi la contribuţia adusă la realizarea „scopurilor lor politice şi la aservirea vieţii economice a ţării în detrimentul poporului român”.

Un element determinant în provocarea dezastrului ţării a fost apreciat şi „sistemul antisemitismului”, guvernul condus de Ion Antonescu organizând, în cadrul politicii de românizare, „jefuirea populaţiei evreieşti”, după „un plan determinat de o serie de nelegiuiri cu caracter rasial”. La toate acestea s-a adăugat „cea mai aprigă prigoană” împotriva muncitorilor, precum şi „subjugarea şi exploatarea ţărănimi”.

Fără îndoială că toate aceste acuzaţii, sau chiar numai unele dintre ele, erau extrem de grave. Foarte important însă pentru jusţiţie şi pentru istorie ar fi fost să se stabilească sigur, şi fără nici un dubiu, dacă mareşalul a fost sau nu vinovat de toate cele ce i s-au imputat. Neclarificarea acestor probleme face ca, la peste o jumătate de secol de la execuţia sa, Ion Antonescu să fie contestat, denigrat sau elogiat, aşa cum a fost, de altfel, şi în timpul vieţii.

La 17 mai 1946, cei care l-au judecat, l-au considerat criminal de război, responsabil de dezastrul ţării şi l-au condamnat la moarte. Aflând verdictul, mareşalul a împuternicit pe avocaţii săi (Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi Titus Stoika), în aceeaşi zi, printr-o procură autografă, „să redacteze şi să susţină motivele de recurs împotriva sentinţei de condamnare a subsemnatului dată de Tribunalul Poporului, precum şi a prezenta cererea de graţiere în numele meu”.

În baza acestui document, avocaţii au întocmit cererea de graţiere (dactilografiată, dar fără semnătura autografă a mareşalului) către regele Mihai I. Cereri de graţiere au mai adresat, la 31 mai 1946, avocatul Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi mama mareşalului, Liţa Baranga, în vârstă de 88 de ani, care implora „cu lacrimi în ochi mărinimia Majestăţii Voastre ca să binevoiţi a acorda înalta graţie, de a comuta pedeapsa cu moartea dată de Tribunalul Poporului în ziua de 17 mai 1946 fiului meu unic, Ion Antonescu”.

Autorităţile au avut o poziţie contradictorie faţă de condamnarea la moarte a mareşalului Ion Atonescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei, supunând şi el „Înaltei hotărâri” a regelui, în conformitate cu prevederile art. 641 din Codul de Procedură Penală, cererile de graţiere pentru Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Radu D. Lecca, Eugen Cristescu şi Constantin Pantazi.

Printr-un alt raport însă, „în numele şi din însărcinarea guvernului”, tot Lucreţiu Pătrăşcanu a propus regelui Mihai I „pentru înalte raţiuni de stat, respingerea cererilor de graţiere făcute de Ion Antonescu (de către avocatul şi mama acestuia – n.r.), Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu şi Gheorghe Alexianu şi comutarea în muncă silnică pe viaţă a pedepsei cu moartea aplicată condamnaţilor Constantin Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu”. „Guvernul – mai aprecia ministrul de Justiţie – îşi îngăduie să solicite Majestăţii Voastre aprobarea în întregime a acestui raport, având în vedere necesitatea satisfacerii marilor interese ale ţării”. Hotărârea guvernului de a se aplica pedeapsa capitală pentru cei patru condamnaţi a fost prezentată regelui şi printr-o recomandare scrisă, semnată de dr. Petru Groza.

La 1 iunie 1946, după respingerea cererilor de graţiere, procurorii Alfred Petrescu şi G. Săndulescu au fost desemnaţi cu „aducerea la îndeplinire a sentinţei no. 17/1946 a Tribunalului Poporului”. La scurt timp, Grupul de detaşamente de gardieni publici a constituit un pluton format din 30 de gardieni, comandat de Vasile Frugină, care, în după-amiaza zilei, s-a deplasat la închisoarea Jilava. La orele 16,45, procurorii Alfred V. Petrescu şi Gheorghe Săndulescu, însoţiţi de Gheorghe Colac, grefier la Tribunalul Poporului, colonelul Dumitru Pristavu, comandantul închisorii militare Jilava, şi avocaţii Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi Constantin Stroe au vizitat, în celulele lor, pe fiecare condamnat în parte. Întrebat care îi este ultima dorinţă, Ion Antonescu a declarat: „Cer să nu fiu legat la mâini şi nici la ochi, când se va trage în mine”.

Fiecare român trebuie să moară pentru patrie şi eu mă consider că mor pentru fericirea şi idealul Ţării Româneşti

Între timp, la închisoarea Jilava a sosit şi inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici de la Direcţia Generală a Poliţiei, delegat de Ministerul de Interne, care a asistat la „convorbirile ce trebuiau să aibă loc între marii criminali de război şi rudele lor”. Din raportul întocmit de acesta la 3 iunie, aflăm că discuţia dintre Ion Antonescu şi soţia sa, Maria Antonescu, a durat 30 de minute şi s-a desfăşurat în limba franceză, fiind sintetizată astfel de Mihail Gavrilovici: „Ion Antonescu recomanda soţiei sale să fie tare şi să suporte cu seninătate vitregia soartei. Maria Antonescu s-a plâns că nu mai poate îndura torturele interogatoriului şi situaţia în care se găseşte… La despărţire au plâns amândoi”. În timpul întâlnirii cu mama sa, mareşalul i-a declarat: „Fiecare român trebuie să moară pentru patrie şi eu mă consider că mor pentru fericirea şi idealul Ţării Româneşti”. După orele 17,30, preotul Teodor Totolici, confesorul închisorii, a împărtăşit condamnaţii, însoţindu-i până la stâlpul de execuţie.

La orele 17,45, condamnaţii la moarte au fost escortaţi de patru gardieni ai închisorii spre locul de execuţie. În primul rând a mers Ion Antonescu şi Constantin Vasiliu, în al doilea rând Gheorghe Alexianu şi Mihai Antonescu. La ieşirea pe poarta principală, văzând gardienii din plutonul de execuţie, Constantin Vasiliu a exclamat: „Ăştia nu ştiu să tragă, o să ne ciuruiască”.

În dreptul Pavilionului administrativ, convoiul a fost întâmpinat de reporteri de la ziare străine şi române, făcându-se mai multe fotografii. Conform dispoziţiilor Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, primul-procuror a primit ordin să ridice după execuţie aparatele de fotografiat şi filmat, să developeze clişeele şi filmele, să le trimită, sigilate, la Ministerul de Justiţie şi numai după aceea să restituie aparatele „celor în drept”. La scurt timp după execuţie, procurorul Gheorghe Săndulescu, în urma ordinului telefonic primit de la Lucreţiu Pătrăşcanu, a predat lui Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, trei casete de film şi patru rolfilme.

La orele 18, după ce comandantul grupei de execuţie a dat raportul procurorului Alfred V. Petrescu, acesta a cerut grefierului Gheorghe Colac să citească conţinutul Hotărârii nr. 17/1946 a Tribunalului Poporului şi să prezinte o scurtă expunere a faptelor săvârşite de condamnaţi. În momentul în care s-a încercat să se procedeze la aplicarea art. 18 din Regulamentul nr. 12/1942 şi să se lege condamnaţii la ochi şi de stâlpul de execuţie, toţi au declarat că „vor să stea cu faţa către grupa de execuţie şi nelegaţi, cu excepţia condamnatului Const. Z. Vasiliu, care a cerut să fie legat la ochi, cu propriul său fular”.

„După îndeplinirea tuturor formalităţilor de mai sus – raporta ceva mai târziu procurorul Petrescu – la orele 18,03, am ordonat comandantului grupei de execuţie, executarea. Conformându-se dispoziţiunilor art. 19 din Regulamentul nr. 12/1942, comandantul Grupei a comandat pregătirea armelor, ochirea şi focul , care s-a executat cu arme de tip militar”. „În urma salvei – avea să raporteze şi inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici – au căzut toţi la pământ. În clipa următoare, Ion Antonescu s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mână şi a strigat: „Domnule, nu m-aţi omorât”, după care efort a căzut jos. Alexianu şi Mihai Antonescu au rămas nemişcaţi, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând”.

După încetarea focului, continua procurorul Petrescu, medicul legist, Alexandru Gr. Ionescu, a constatat că „cei executaţi dădeau încă semne de viaţă”. În acest context, comandantul grupei de execuţie „a executat loviturile de graţie, trăgând cu revolverul în capul fiecărui condamnat”. Din raportul lui Mihail Gavrilovici mai rezultă că „În Constantin Vasiliu s-a tras şi cu armă fiindcă tot se mai zbătea”. La ora 18,15, medicul legist a constatat moartea tuturor celor ce fuseseră împuşcaţi, cadavrele rămânând pe loc, sub paza unei gărzi formate din gardieni publici. După circa o oră, sub supravegherea procurorului Gheorghe Săndulescu, cadavrele au fost percheziţionate de un gardian public din grupa de execuţie şi de grefierul închisorii Jilava, Ştefan Craioveanu. Asupra lui Ion Antonescu s-u găsit două batiste, o icoană şi o pălărie de culoare maro.

Încărcate în două ambulanţe ale Salvării, cadavrele au fost duse la crematoriul Cenuşa, însoţite de bricul Prefecturii. „Aici – relatează Mihail Gavrilovici – a fost totul pregătit, însă medicul legist a declarat că lipsesc certificatele de « verificare a morţii ». Prim-procuror Săndulescu s-a opus la incinerare şi a trebuit să se piardă timp până la ora 21,15 minute, când a început incinerarea. Incinerarea fiecărui cadavru a durat o oră şi jumătate.

După fiecare incinerare cenuşa a fost pusă într-o urnă introducându-se un bilet cu numele executatului; de asemenea, s-a scris şi pe capacul urnei numele fiecăruia. Incinerarea au luat sfârşit la ora 2, la ziua de 2 iunie 1946. Urnele au fost transportate de prim-procuror Săndulescu şi subsemnatul la Prefectură, luându-se semnătura comisarului Simion pentru primirea lor”.

Cu puţin timp înainte de execuţie, mama mareşalului solicitase primului-procuror să-i fie predat corpul fiului „spre a-l îngropa în cavoul familiei, la cimitirul Iancu Nou”. În caz de incinerare, rugase să i se predea cenuşa. Acelaşi lucru îl solicitase şi soţia generalului Constantin Vasiliu, dr. Gabriela Paraschivescu-Vasiliu.

Ultima dorinţă a bătrânei doamne, Liţa Baranga, mama mareşalului nu a fost însă îndeplinită. Şi nici a mareşalului, care la 17 mai 1946, în ultima scrisoare adresată soţiei, Ion Antonescu consemnase: „Am să mă rog să fiu îngropat lângă cei care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, la „Iancu Nou”. Acolo voi fi printre acei cu care în copilărie am cunoscut şi bucuriile şi lipsurile”.

Popoarele, în toate timpurile şi peste tot, au fost ingrate

Ucis cu o zi înainte de a împlini vârsta de 64 de ani, mareşalul Ion Antonescu a căzut sub gloanţele plutonului de execuţie, convins că îşi făcuse datoria faţă de ţară şi faţă de poporul român, aşa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată soţiei la 17 mai 1946: „Nimeni din această ţară n-a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune şi dezinteresare cum am făcut eu. Am dat, de la muncă până la banul nostru, de la suflet până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lor pătimaşe de azi nu ne înjoseşte şi nici nu ne atinge.

Judecata lui de mâine va fi sigură şi dreaptă şi ne va înălţa; sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. Tu ştii că toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar, dar a fost înălţător şi va fi nepieritoare. Împrejurările şi oamenii nu au îngăduit să facem binele pe care l-am dorit cu atâta pasiune ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel, am fost un învins, au fost şi alţii …mulţi alţii! Numai dreapta judecată – Istoria – i-a pus la locul lor, ne va pune şi pe noi. Popoarele, în toate timpurile şi peste tot, au fost ingrate; nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la lovituri, cu mângâiere, la nedreptate, cu iertare”.
—————————————————————————
[1] Născut la 2 iunie 1882, la Piteşti – mort la 1 iunie 1946, la Jilava, Bucureşti. Studii militare: Şcoala militară de ofiţeri de infanterie şi cavalerie (1902 – 1904), Şcoala Superioară de Război (1909 – 1911). Grade militare: sublocotenent – 1904, locotenent – 1908, căpitan – 1913, maior – 1916, locotenent-colonel – 1917, colonel – 1920, general de brigadă – 1931, general de divizie – 1937, general de corp de armată – 1940, general de armată – 1941, mareşal al României 1941.

Funcţii importante: ataşat militar la Paris (1922 – 1923), Londra (1923 – 1926), director al Şcolii Superioare de Război ( 1927 – 1929, 1931 – 1933), secretar general al Ministerului Apărării Naţionale (1928), comandant al brigăzilor 5, 6 şi 8 roşiori (1929 – 1931), şef al Marelui Stat Major ( 1933 – 1934), comandant al Diviziei 3 infanterie (1935 – 1937), ministru al Apărării Naţionale (1938), ministru ad-interin la Ministerul Aerului şi Marinei (1938), comandant al Corpului 3 armată (1938), comandant al Grupului de armate „general Antonescu” (1941),Conducător al statului român şi preşedinte al Consiliului de Miniştri (1940 – 1944).

Sursa: Art-emis

Asasinarea Mareşalului

Ioan Dănilă
Dupa voinţa falsului „Tribunal al Poporului” din Bucureşti – asemenea celui al soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu -, în conformitate cu litera şi spiritul sentinţei dictate la finele „Procesului” Antonescu, din 6-17 mai 1946. Aşadar, revenim în urmă cu 67 de ani, la închisoarea Jilava. Sâmbată, 1 iunie 1946, puţin după ora 18,00: sub gloanţele unui pluton de execuţie, format exclusiv din indivizi îmbrăcaţi cu uniforme de gardieni, supremă ofensă adusă Armatei Ţării, al cărei ultim Mareşal se afla el însuşi în bataia puşcaşilor nenorociţi selectionaţi pe bază de „voluntariat”, cădeau seceraţi, în Valea Piersicilor, Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român şi premierul perioadei 1940-1944, iar alături de el, cei mai apropiaţi colaboratori ai săi: Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin Pichi Vasiliu.

Execuţia, în fapt măcelul, trebuia, în intenţia organizatorilor, politicieni şi comunişti complotişti, români şi indivizi de aiurea, propovăduitori ai doctrinei internaţionalismului proletar, cu toţii aflaţi în solda Kremlinului ori în serviciul comandat al Marilor Puteri învingătoare în Războiul Mondial din 1939-1945, să ramână pentru cât mai mult timp posibil învăluită în mister. Nu avea să fie aşa! Nu a fost posibil să fie astfel!

Martorii asasinatului de la 1 iunie 1946 au fost cei dintâi care au rupt valul tăcerii. Operatorul Ovidiu Gologan, pe lângă faptul că – alături, dar separat de „omologul” său desemnat de puterea ocupantă, U.R.S.S. – ne-a lăsat pelicula nemuritoare surprinzând principalele momente ale crimei, s-a aflat între cei care au relatat în detaliu faptele. Pe de alta parte, persoane anume desemnate au consemnat, în sinteze şi procese-verbale, cele petrecute.

Documentele respective, păstrate zeci de ani sub şapte lacate, au ajuns, după deschiderea arhivelor, începând cu 1989 şi în anii ce au urmat, la dispoziţia istoricilor şi, în consecinţă, la cunoştinţa cititorilor. Tot aşa cum se află la dispoziţia istoricilor şi această corespondenţă transmisă, în seara măcelului, din Bucureşti – via Londra – pentru celebrul cotidian „The New York Times” de către corespondentul local (L. P. Nasta):

„Executia lui Antonescu. La executie au participat 2 procurori generali, Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, avocaţii arestaţilor, un fotograf şi un operator cinematografic. Corespondenţii nu au fost admişi să participe. Arestaţii erau calmi. Ei au refuzat să fie legaţi la stâlpi şi la ochi, cu excepţia lui Pichi Vasiliu. La ora 18 şi 3 minute, plutonul de execuţie a tras prima salvă cu arme automate. Ei n-au murit imediat, în afara de Mihai Antonescu. Ceilalţi trei au fost omorâti dupa 3 minute prin focuri de pistol. Cu toate astea, Pichi Vasiliu n-a murit si a spus: «Nu sînt mort. Împuscati-ma». Cadavrele au fost duse la crematoriu”.[1] Este inutil să subliniem că, excepţie făcând presa de inspiraţie moscovită şi internationalistă, unele grupuri interne şi o bandă de sceleraţi, care se „remarcasera” organizând penibilul „Proces al marii trădări naţionale”, Poporul Român, cercurile democratice, forţele armatei naţionale, prestigioase personalităţi, române şi străine, au blamat măcelul, cel dintîi, în ordinea strict cronologica, în cortegiul crimelor Holocaustului Roşu, respingând din prima clipa fapta abominabilă a nevolnicilor „învingători” ai momentului. În fond, din rândurile nemulţumiţilor şi protestatarilor s-au impus cei dintâi partizni ai posterităţii Mareşalului Antonescu.[2]

Aflat departe de ţara, în Elveţia, celebrul diplomat Grigore Gafencu a consemnat imediat, deci chiar în seara de 1 iunie 1946, în amplul sau Jurnal: „Radio Bucureşti anunţă că azi, la orele şase seara, Mareşalul Antonescu, Ică Antonescu şi alţi patru demnitari – în fapt doi – au fost «executaţi». Graţia regală nu a intervenit. Ruşii au cerut moartea lor. Să nu fie cumva semnalul unei cumplite dezlănţuiri de patimi sângeroase. Păcatele Mareşalului au fost oarecum spălate prin abuzurile regimului de azi şi prin primejdia de moarte pe care sovieticii o ţin întinsă asupra ţării.

Întîmplările care au urmat prăbuşirii sale au asternut uitarea peste campania nenorocită pe care el a purtat-o în Rusia, ca şi peste oarba înverşunare cu care s-a aruncat în braţele lui Hitler. Ieri, încă vinovat, mareşalul cade ca un martir al cauzei româneşti; pentru că România nu mai cunoaşte decât o singură ameninţare – Rusia, în jurul lui se va naşte o legendă care va îndulci judecata istoriei. Moartea ce i se trage din mânia imperiului vecin îl apropie de sufletul unui popor care se simte, în întregime, ameninţat de această împarăţie”.

La numai trei ani după măcelul din Valea Piersicilor, ziaristul american Reuben H. Markham retinea, la rându-i, în amintirile sale, apărute în original în SUA, faptul că, în cursul „procesului”, „Antonescu a avut o conduită plina de calm şi demnitate. El a înfruntat Rusia şi de aceasta dată, refuzând să-şi ceara scuze pentru faptul de a o fi atacat. A repetat chiar că a luptat pentru a învinge.

Mulţi români au văzut în atitudinea sa un simbol al respectului de sine ca naţiune şi i-au fost recunoscători pentru că le-a oferit acest simbol. Nu l-au putut ajuta cu nimic, dar au jubilat văzând ca un român, deşi cu funia ruseasca deasupra capului, stătea demn şi îi înfrunta cu calm pe bolşevici. O tăcere grea s-a lăsat peste inimile românilor, când acesta a fost condus în celula condamnaţilor la moarte, şi ea s-a transformat în consternare când s-au raspândit, peste tot în ţara, vesti despre felul în care a fost executat.

El a dorit, fireşte, să fie executat nu prin spânzurătoare, ci prin împuşcare, aşa cum e practica în cazul ofiţerilor, pretutindeni şi dintotdeauna. Şi a murit după cum i-a fost dorinţa, cu faţa la plutonul de execuţie, refuzînd să fie legat la ochi. Mareşalul însusi a dat plutonului de execuţie comanda «Foc», dovedindu-se mai stăpân pe sine decât ei.

Ani de zile, Antonescu fusese apreciat drept cel mai remarcabil militar al ţării. Avea o expresie severă, o privire scrutătoare şi reputaţia de a fi plin de voinţă, dur, aspru. Când tinerii soldaţi gardieni, care se aflau la mică distanţă în faţa sa, cu degetul pe tragaciul armei, i-au întâlnit privirea vie, au tremurat o clipă. Când au tras, Mareşalul a căzut, dar nu era mort şi nici măcar nu-şi pierduse cunoştinţa.

Ridicându-se puţin, a întins mâna dreapta spre soldaţii din pluton, strigîndu-le: «Trageţi înca o dată, baieţi, trageţi!» Ei au început să traga salvă după salvă, iar un gardian a folosit revolverul.

Când aceasta relatare, mereu înfrumuseţată, a început să circule, din gură în gură, crimele lui Antonescu au fost acoperite de compasiunea poporului pentru dânsul, iar în mintea oamenilor el a început sa dobândeasca statura unei victime. Ultima variantă a acestei relatări, ce căpătase dimensiuni de legenda îi descria pe cei care l-au împuşcat pe Maresal ca nefiind români. Nici un român nu fusese găsit, se zicea, pentru a-l ucide pe Conducător. Căzut la pământ, cu sângele şiroind, cu ochii larg deschişi, Antonescu se înfătişa ca salvatorul onoarei româneşti”.[3]

Este semnificativ ca, înainte de măcel, Mareşalul Antonescu şi-a reafirmat credinţa, justeţea acţiunii sale împotriva comunismului, pentru libertatea provinciilor româneşti: „Dacă mor, este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel”.

Totodata, Antonescu a prezis: „Curând Regele îşi va pierde tronul”. Nici nu se putea altfel, de vreme ce acest parvenit – reîntors în România şi reîmproprietărit de guvernanţii post decembrişti – este cel ce la 1 iunie 1946, contrasemnase decretul întocmit de Lucreţiu Patraşcanu privind execuţia. Exact cu doi ani mai devreme, mai precis la 2 iunie 1942 (?!), Mihai I expediase din Sinaia pe adresa Conducătorului Statului în exerciţiu acest mesaj cu adevărat „regal” prin trişerie: „Domnului Mareşal Ion Antonescu – Cu ocazia zilei de naştere, scumpa mea mama şi cu mine vă exprimăm urările noastre de multă sănătate şi viaţă îndelungată – Mihai rege”[4].

La scurt timp după măcel, la 9 iunie 1946, un nume de primă mărime al literaturii românilor din toate timpurile, Tudor Arghezi, se adăuga acelora care, în ciuda cenzurii, reuşise să publice o remarcabilă tabletă alegorică – „Moarte”, din care reţinem: „Am de câteva zile, de la 1 iunie 1946, în grădină, un mormânt. N-am avut încă un mormânt atât de mare în gradină. Aveam numai morminte mici, pui, mâţe şi căţei, care au murit blajin pe lângă noi… Moartea e şi ea îndoită, într-adevăr: moartea în luptă şi moartea fără atac… Războiul nu l-a ucis, ci pacea. Poate că otrava unui scelerat al drepturilor omului, cu cartelă. Mormântul din grădină mă obsedează. Nu mă pot învaţă cu acest mormânt şi cu această moarte. Ea întrece trista mea filosofie. Nu ne mai place nimic. Ne gândim la mormânt. Ni se pare ca acest mormânt nu va fi uitat niciodata!”.[5]
Este trist cum românii îşi omoara conducătorii.

[1] Arhiva SRI, Bucuresti, dosar 8213, vol. 2.
[2] Vezi contribuţiile şi grupajele de documente găzduite în revistele „Dosarele istoriei”, „Europa XXI”, „Magazin istoric”, „Document” şi, îndeosebi, „Revista de istorie militara” – numerele 1-2/1994, 5/1994, 1/1995.
[3] Reuben H. Markham, România sub jugul sovietic, Bucuresti, 1996.
[4] Arhivele Nationale ale României, Bucuresti, fond PCM, dosar 258/1944.
[5] Vezi Barbu B. Berceanu, Arghezi de la „Baroane” la o alegorie antonesciana, în „Revista de istorie militara”, nr. 57/1990, pag. 17; Gh. Buzatu, Maresalul Antonescu la judecata istoriei, Bucuresti, 2002, pag. 353.

Sursa: Art-emis

Mareşalul Antonescu a salvat statalitatea României

Col.(r) Ion Petrescu & Prof. Zoe Bratu
După cum o prezintă chiar mentorul ei, istoricul Jipa Rotaru, Zoe Bratu este absolventă de studii juridice, licenţiată în ştiinţe politice, sociologie şi relaţii internaţionale şi masterand în politici comunitare şi intervenţii sociale. Ea şi-a propus, într-un studiu surprinzător – publicat sub titlul „Relaţiile româno-germane în perioada celui de Al Doilea Război Mondial. Abordarea prin prisma paradigmei constructiviste” – să demonstreze că România şi Ion Antonescu „nu s-au situat niciodată în postura de satelit şi vasal al Germaniei.” Iată temeiul unui dialog exhaustiv, cu argumente inedite. Ceea ce dă un anumit sens anarhiei.

Col. (r) Ion Petrescu: De unde până unde apetitul dumneavoastră pentru o „abordare prin prisma paradigmei constructiviste”, a relaţiilor româno- germane în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial?

Prof. Zoe Bratu: Paradigma constructivistă este pentru mine cea mai interesantă manieră de analiză a unei perioade de timp, din istorie. Faptul că această paradigmă nu are încă definite nişte metode clare de cercetare concretă, o face mult mai atractivă, pentru cercetătorii în domeniu. Conceptul s-a născut după o necesară critică adresată teoriei dominante în sfera relaţiilor internaţionale, şi anume neorealismul; având ca teză fundamentală articolul publicat de Alexander Wendt, în revista International Organization în primăvara anului 1992, intitulat: „Anarchy is What States Make of It” (Anarhia este ceea ce o fac statele să fie). Wendt a optat pentru analiza conceptului de relaţii internaţionale prin prisma raporturilor dintre actorii politici decizionali. Actorii politici relevanţi, în paradigma constructivistă, sunt persoanele decidente. Iar analiza trebuie să pornească de la relaţiile personale şi profesionale ce s-au construit în momentul istoric analizat. Ideea acestei cercetări aparţine prof. univ. dr. Leonida Moise, la acea vreme decanul Facultăţii de Sociologie, Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, din cadrul Universităţii Hyperion, Bucureşti, unul dintre maeştrii mei alături de prof.univ.dr. Jipa Rotaru.

Am ales acest subiect şi deoarece am realizat că este necesară înţelegerea faptului că structura relaţiilor umane dintre indivizi, state, grupuri, este şi efectul ideilor în baza cărora aceştia comunică. Chiar Wendt afirmă: „ceea ce dă un anumit sens anarhiei sunt oamenii şi modul cum aceştia interacţionează”. De pildă, cât de interesant era rezultatul cercetării ştiinţifice, prin această abordare constructivistă, a relaţiilor dintre doi conducători ai vremii – Mareşalul Ion Antonescu şi Hitler- şi modul în care acestea au influenţat relaţiile politice, economice şi militare bilaterale. Faptul că am încercat o altfel de abordare, bazată strict pe documentele oficiale, oferă o nouă perspectivă în cercetarea aspectelor controversate ale celui de-Al Doilea Război Mondial.

Adevărul istoric, imparţial

I.P.: Cât a contat, în economia demersului dvs. ştiinţific, îndrumarea mentorului, cunoscutul istoric Jipa Rotaru?

Z.B.: Trebuie să profit de întrebare şi să aduc în faţa cititorilor, portretul unui mare patriot şi al unui mare Om, care este istoricul Jipa Rotaru. Faptul că am avut şansa de a lucra sub îndrumarea directă a domniei sale, pentru formarea mea ca şi cercetător a însemnat cel mai important moment cu care viaţa mea profesională a fost binecuvântată. Sub atenta observaţie a domnului profesor, în reconstituirea unui eveniment trecut nimic nu se negociază, nimic nu se interpretează aleatoriu, nimic nu se scoate, nimic nu se adaugă. Se aduce la lumină doar „adevărul istoric, imparţial” aşa cum îi place domnului profesor să spună. Dânsului îi datorez faptul că am reuşit să finalizez cercetarea şi că acest studiu a văzut lumina tiparului. Pe coperta patru a cărţii veţi vedea că domnul profesor a făcut o trimitere la cuvintele Apostolului Pavel: „Nu poţi lupta împotriva Adevărului, ci numai împreună cu el!”. Practic m-a învăţat un lucru fundamental pentru viitoarele mele lucrări şi anume faptul că privind lucrurile cu mare luciditate, vom vedea realităţile unui timp dat. Dar privite prin prisma credinţei vom reuşi să vedem şi Adevărul. Pentru această piatră de temelie doresc să-i mulţumesc public. Nădăjduiesc să nu-l dezamăgesc niciodată.

Personalitatea Conducătorului Statului

I.P.: Ce aduce nou cercetarea pe care aţi făcut-o în privinţa intereselor politico-militare şi economice ale Germaniei în România?

Z.B.: Perioada 1939-1945 a constituit o etapă crucială în istoria României. Fiind una foarte complexă am analizat-o prin intermediul a mai mulţi factori. Astfel, politica de presiune dusă de Germania, în scopul atragerii în sfera sa de influenţă a României, nu poate fi separată de înţelegerea principiului care a stat la baza politicii externe al celui de-Al Treilea Reich, aşa cum este enunţată de Hitler în „Main Kampf”. Am încercat să ofer o altă viziune asupra evenimentelor din acea perioadă. România a intrat în tabăra Axei când era evident că acest lucru era singura sa protecţie împotriva unei noi ofensive sovietice. Deşi ţara noastră pierduse teritorii pe seama Axei Roma-Berlin-Tokio devenise clar că numai cu sprijinul acesteia împotriva Uniunii Sovietice putea să spere la restabilirea integrităţii sale teritoriale.

Dacă, începând cu 22 iunie 1941, România a dus propriul său război eliberator, paralel cu aliatul său, după atingerea Nistrului şi înaintarea în interiorul teritoriului rus, România a participat la acţiuni militare alături de Germania, fără a fi statuat printr-un document juridic prealabil această cooperare militară. Aşa, relaţiile militare româno-germane au îmbrăcat o formă aparentă de alianţă. O cotitură importantă în cadrul relaţiilor dintre cei doi aliaţi o constituie declanşarea contraofensivei sovietice începând cu anul cu 1943 şi ca o consecinţă, cererile crescânde ale Germaniei de noi trupe române, petrol şi alte materii prime necesare susţinerii Frontului de Est.

Dezastrul de la Stalingrad l-a convins pe mareşalul Antonescu că războiul este pierdut şi sunt necesare tratative cu Aliaţii în scopul salvării ţării. El urmărea să împiedice transformarea teritoriului naţional într-un teatru de operaţiuni militare şi prezentarea, la masa tratativelor postbepostbelice, în postura unui stat învins, incapabil de a se salva. Metoda de abordare constructivistă aduce ca substanţă personalitatea mareşalului Ion Antonescu în relaţiile politice, militare şi economice cu Germania. Personalitatea Conducătorului Statului s-a impus în faţa Führerului constituind un atuu cu semnificaţii aparte pentru respectarea, de către acesta, a intereselor româneşti în cadrul coaliţiei politico-militare româno-germane. Acesta reprezintă un element fundamental al constructivismului în politica relaţiilor internaţionale. Faptul că la toate întâlnirile dintre cei doi conducători, Antonescu a încercat şi în parte a şi reuşit să susţină interesele României, deşi în faţa lui Hitler era foarte greu să-ţi impui punctul de vedere, demonstrează că abordarea constructivistă devine interesantă. Prin această analiză descoperim felul în care era perceput Antonescu de către omologul său german, ca un lider loial, dar care a ştiut să negocieze astfel încât să susţină interesele României, până la capăt.

Linie de demarcaţie – Nistrul

I.P.: Putea evita România pierderea Basarabiei şi Bucovinei?

Z.B.: Dimitrie Cantemir scria că „Basarabia dintre Nistru şi Prut este leagănul autentic al civilizaţiei româneşti. Fără Basarabia, România nu are trecut, prezent şi viitor.” Iar filozoful francez Raymon Aron, susţinea că „statul este reprezentat în istorie de diplomaţi şi militari”. România nu ar fi pierdut Basarabia şi Bucovina, dacă diplomatul Nicolae Titulescu ar fi avut susţinerea politică internă a clasei politice române din acea vreme, şi dacă între cei doi actori politici ai acelei vremi, în speţă Titulescu, din partea României şi a comisarului poporului pentru afacerile străine Maksim M. Litvinov, din partea Uniunii Sovietice, ar fi existat o relaţie mai bună, conform paradigmei constructiviste. Negocierile duse de Titulescu în 1935, pentru încheierea unui tratat de asistenţă mutual româno-sovietic s-au încheiat cu un eşec. Obiectivele fundamentale urmărite de Nicolae Titulescu erau recunoaşterea apartenenţei Basarabiei la România şi obţinerea de garanţii privind retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul Basarabiei, în cazul în care U.R.S.S. ar fi sprijinit România, dacă aceasta ar fi fost atacată. La acea vreme, Berlinul, adversar al Moscovei şi în căutarea construirii sferelor de influenţă în Europa de Est, nu avea cum să admită astfel de apropieri. Negocierile dintre cei doi au avut ca rezultat faptul că în textul viitorului tratat româno-sovietic s-a admis ca linie de demarcaţie Nistrul. Ulterior, pe planul relaţiilor internaţionale, ştim ce s-a întâmplat cu Polonia. La toate acestea trebuie să adăugăm şi faptul că Marea Britanie se va angaja să garanteze independenţa, dar nu şi frontierele României.

Aşa s-a ajuns la pierderea Basarabiei şi Bucovinei de către România, contextul relaţiilor internaţionale de la acea vreme fiind unul extrem de încordat, Marile Puteri renunţând la politica de conciliere.România ar fi putut avea soarta Cehoslovaciei şi chiar a Poloniei, dacă o diplomaţie pragmatică nu ar fi concretizat o apropiere faţă de Germania şi Axă, salvând astfel statalitatea, nu şi frontierele istorice.

Refuzul lui Ion Antonescu

I.P.: A fost România un satelit al Germaniei naziste, în ultima conflagraţie mondială?

Z.B.: Nu! România şi Ion Antonescu nu s-au situat niciodată în postura de satelit şi vasal al Germaniei naziste. Considerentele politice, pe lângă cele de ordin militar, au fost hotărâtoare pentru continuarea războiului împotriva Uniunii Sovietice. Ion Antonescu ştia că U.R.S.S. avea de apărat, pe lângă un regim politic totalitar, proaspăt instituit, interese acaparatoare teritoriale specifice imperialismului rusesc, spre centrul Europei. În consecinţă, prin extinderea acţiunilor militare alături de Axă, dincolo de Nistru, acesta intenţiona să refacă hotarele României, aşa cum erau în 1939, principalul lui scop fiind anularea „arbitrajului” de la Viena din 30 august 1940. Antonescu i-a adus la cunoştinţă lui Hitler că obiectivele acţiunilor politice ale României „se găsesc atât la est, cât şi la vest”. Formula folosită era diplomatică, deoarece se cerea revizuirea sentinţei pe care Hitler o impusese la Viena în 1940. Faptul că România nu a fost un satelit al Germaniei este întărit de refuzul lui Antonescu de a da curs cererii, din octombrie 1943, a lui Hitler, de a suplimenta contribuţia României la război prin noi trupe, datorită înrăutăţirii situaţiei Grupului de Armate Sud. Alt argument este cel al abandonării planului de ocupare a României, cunoscut sub denumirea de cod „Margareta II”, abandon survenit după întâlnirea din 28 februarie 1944, la Klessheinn dintre Antonescu şi Hitler.

Ar mai fi de reţinut faptul că deşi Hitler credea că îşi va netezi drumul spre monopolizarea punctelor strategice ale economiei româneşti, a realizat că s-a înşelat. Nu a luat în calcul loialitatea faţă de ţară a Conducătorului Statului, mareşalul Ion Antonescu, omiţând calificarea superioară a militarului bănuitor faţă de aşa zişii aliaţi.

Tentată să ridice o nouă mănuşă profesională…

I.P.: Dacă vi s-ar cere să scrieţi un volum intitulat „Relaţiile româno-germane în perioada postdecembristă, 1989-2012″, ce idei prioritare ar conţine „Cuvântul înainte” – scris de dumneavoastră?

Z.B.: Analiza perioadei respective ar trebui realizată pe mai multe paliere şi din perspectiva fiecărei administraţii prezidenţiale, ce s-a succedat la Palatul Cotroceni, din 1989 şi până în prezent. Până în vara anului 2012, caracteristica unanimă a tuturor administraţiilor a fost orientarea, mai mult sau mai puţin vizibilă, către Germania – actor politic decizional major în cadrul Uniunii Europene. Relaţiile dintre cele două state au cunoscut o dezvoltare fără precedent pe palierele politice, economice şi militare – via U.E. şi N.A.T.O.. Germania a sprijinit aderarea României la Uniunea Europeană şi la Alianţa Nord-Atlantică.

Analiza va include şi raporturile dintre factorii decidenţi, culminând cu excelenta relaţie de colaborare a actualului preşedinte al României cu Cancelarul Germaniei, Angela Merkel. Nu aş omite investiţiile oamenilor de afaceri germani, pe teritoriul românesc, şi aş acorda un capitol manierei în care doamna Merkel a apărat, alături de alţi lideri europeni, necesitatea respectării statului de drept în România. Ultima dumneavoastră întrebare este aidoma unei mănuşi profesionale, pe care mi-aţi aruncat-o cu tâlc, eu fiind tentată să o ridic, pentru a realiza un alt studiu, cu utlizarea paradigmei constructiviste.

I.P.: Mulţumesc frumos pentru lămuririle oferite, bazate pe convingeri clare, semne ale unei viziuni ce merită a fi cunoscută prin atenta lectură a celor aproape patru sute de pagini ale cărţii dumneavoastră. Un tom de rememorare lucidă a unor ani şi azi anatemizaţi de cei săraci cu duhul. Bine ar fi să scrieţi şi cartea despre anii 1989-2012. Care, de la 1 ianuarie 2013, devin 100% istorie, mai mult sau mai puţin (re)cunoscută.

Sursa: Art-emis

Adauga un comentariu!

Apăsaţi aici pentru a anula un răspuns.

Nume (necesar)

E-mail (necesar dar nu va fi publicat)

Website

CAPTCHA Code *

Marius Șerban Odată cu intrarea într-o nouă stare de criză, după ce tocmai am ieșit din una de alertă, pentru că, nu-i așa, starea de continuă criză este singura formulă prin care mai poate fi controlată cât de cât o populație debusolată, anomizată, se vântură tot felul de versiuni de proiecte de lege, prin care, […]

Legea vaccinarii obligatorii a fost adoptata in UNANIMITATATE in comisia de santate din Camera Deputatilor. Adica au votat-o toate “partidele” politice, fara exceptie! Chiar daca au fost aduse sute de amendamente fata de varianta adoptata acum doi ani de Senat, ce sa vezi, s-a pastrat neatins un articol, cu ginion, articolul 13 care prevede la […]

Niciodata in intreaga sa istorie statul si poporul roman, atat cat a mai ramas, nu au fost atat de aprope de extinctie ca acum. Practic, acum se joaca viitorul Romaniei intr-un context politic international extrem de nefavorabil. Lipsa de reactie inseamna acum, pur si simplu, extinctie! Practic, toate partidele, cu exceptia Partidului Noua Romanie (PNR) […]

Partidul Noua Romanie (PNR) considera ca Justitia din Romania este una dintre cele mai corupte institutii publice, fapt confirmat de sondajele de opinie, deciziile contradictorii si arbitrare ale magistratilor avand repercursiuni catastrofale asupra oamenilor si decredibilizand semnificativ statul roman, si asa in disoulutie. PNR sustine cu tarie o lege prin care magistratii sa fie trasi […]

Partidul Noua Romanie (PNR), sustinut de Miscarea Civica Frontul Alfa, sustine ca este o problema de siguranta nationala, in contextul crizei economice fara precedent care va lovi Romania, confiscarea averilor ilicite, investigarea surselor averii afisate, cu precadere pentru demnitari si functionarii publici, audit pentru verificarea datoriei publice a Romaniei, reintroducerea pedepsei cu moartea si majorarea […]