Preşedintele Jefferson: Dacă nimic nu se schimbă, există o conspiraţie
Thomas Jefferson, fostul preşedinte al SUA, a încercat să avertizeze poporul american despre conspiraţia internaţională atunci când a declarat: „Acţiunile tiranice singulare pot fi atribuite opiniei accidentale dintr-o zi anume; dar o serie de opresiuni, începute într-o perioadă distinctă şi urmate consecvent, indiferent de schimbarea miniştrilor, demonstrează foarte clar un plan deliberat şi sistematic de aducere a poporului nostru la starea de sclav”. Jefferson a încercat să răspundă la întrebările celor care nu înţelegeau de ce nu se schimbă nimic atunci când optează pentru schimbarea guvernului american, votând cu partidul de opoziţie. În esenţă, el spune că dacă nimic nu se schimbă, este corect să presupunem că există o conspiraţie.

Şi totuşi nimic nu se schimbă…

Mulţi cred că motivul principal pentru care nimic nu se schimbă o dată cu schimbările administrative este Consiliul pentru Relaţiile Externe (Council of Foreign Relations- CFR), înfiinţat în 29 iulie 1929, la New York. Deşi această organizaţie are în zilele noastre aproximativ 2.000 de membri, reprezentând elita guvernului, sindicatelor, afacerilor, finanţelor, comunicaţiilor şi academiei, nu este încă cunoscută cu adevărat de poporul american.

CFR a fost fondat pentru a crea un guvern mondial

Cauza principală pentru care nu este încă bine cunoscută este articolul II din statutul CFR. Acest articol stipulează ca întâlnirile membrilor CFR să rămână secrete şi oricine dezvăluie conţinutul acestor întâlniri să fie exmatriculat.

CFR a fost fondat de un grup de „intelectuali” care au simţit că lumea are nevoie de un guvern mondial, pentru care poporul american, nu era încă pregătit. După ce tratatul Ligii Naţiunilor nu a fost adoptat de Senatul Statelor Unite, fondatorii CFR-ului au organizat această asociaţie cu scopul clar de a convinge oamenii să accepte un guvern mondial ca fiind singura soluţie a problemelor mondiale.

Printre fondatori se numără mulţi dintre cei care au participat la semnarea Tratatului de la Versailles (1919), la sfârşitul primului război mondial: colonelul Edward Mandell House, autorul cărţii Philip Dru – administrator, Walter Lippmann, care mai târziu a ajuns unul dintre editorialiştii preferaţi ai Institutului liberal; Johh Foster Dulles, care mai târziu a devenit Secretar de Stat în timpul preşedintelui Eisenhower; Allen Dulles, care a devenit apoi directorul CIA, şi Christian Herter, succesorul lui Dulles în postul de Secretar de Stat. Banii pentru fondarea CFR au venit de la J. P. Morgan, John D. Rockefeller, Bernard Baruch, Paul Warburg, Otto Kahn şi Jacob Schiff, printre alţii.

Ce urmăreşte CFR? O nouă ordine mondială

CFR a comunicat constant poporului american ce scopuri urmăreşte, prin intermediul publicaţiilor sale, una dintre ele fiind revista Foreign Affairs. În plus, tipăreşte adesea ziare de opinie, cum ar fi Studyno. 7, publicat în 25 noiembrie 1959. Acest document a explicat în detaliu scopul CFR-ului, ca susţinător al „instituirii unei noi ordini mondiale, care poate satisface aspiraţiile’lumii la pace şi stabilizare economică şi socială… O ordine internaţională… formată din state care se înscriu în curentul socialist (comunist)”. Cuvintele „o nouă ordine mondială” sunt cuvintele-cheie ale guvernului mondial.

Un fost membru CFR, contraamiralul Chester Ward, a comunicat, poporului american următoarele, în legătură cu intenţiile organizaţiei: “Clica cea mai puternică din acest grup elitist urmăreşte un singur obiectiv – vrea să-anihileze suveranitatea şi independenţa naţională a Statelor Unite”.

O a doua clică de membri internaţionali CFR… cuprinde bancherii internaţionali din Wall Street şi agenţii lor cheie. În primul rând, aceştia doresc obţinerea monopolului bancar mondial în cadrul viitorului guvern mondial. Probabil că ar prefera ca această organizaţie să fie atotputernică în Statele Unite, dar sunt pregătiţi să facă faţă în cadrul unui guvern mondial unic, controlat de comuniştii chinezi, de exemplu.

Comitetul Reece din cadrul Congresului a studiat fundamentele CFR-ului şi l-a acuzat că nu este „obiectiv”. A declarat că „realizările CFR nu sunt obiective şi se canalizează covârşitor spre promovarea conceptului de globalizare”.

Dan Srnoot, unul dintre primii cercetători ai CFR-ului, a rezumat scopul acestuia astfel: „Scopul final al Consiliului Relaţiilor Externe este …crearea unui sistem mondial socialist şi includerea oficială a Statelor Unite în acesta”.

Contraamiralul Ward a avertizat poporul american că enorma lui putere de influenţă este folosită în scopul de a „promova dezarmarea şi diminuarea suveranităţii şi independenţei naţionale a Statelor Unite în favoarea unui guvern mondial atotputernic”.

Acum este evident că mulţi dintre fondatorii CFR, de exemplu Walter Lippmann, Allen Dulles şi Christian Herter au scris Carta Ligii Naţiunilor, care, după cum sperau ei, trebuia să devină guvernul mondial pentru care s-a purtat războiul. Într-adevăr, punctul al paisprezecelea din faimosul discurs al preşedintelui Woodrow Wilson, din 8 ianuarie 1918, stipula că „…trebuie să se asocieze toate naţiunile…”

ONU, a doua tentativă de formare a guvernului mondial

CFR-ul a fost bine reprezentat la a doua perspectivă de formare a guvernului mondial, Naţiunile Unite, în 1945, după ce Liga a eşuat în tentativa de înfiinţare a unui guvern mondial. De fapt patruzeci şi şapte de membri CFR au făcut parte din delegaţia Statelor Unite, inclusiv Edward Stettinius, secretarul de Stat; John Foster Dulles; Nelson Rockefeller; Adlai Stevenson şi primul preşedinte al Naţiunilor Unite, Alger Hiss.

Posturi cheie din administraţia americană, membri ai CFR

CFR şi-a făcut de asemenea simţită prezenţa la Washington. Lista sa de membri a constituit de generaţii întregi, sub administraţiile republicane ca şi sub cele democrate, baza recrutării de personal la nivelul oficialităţilor de cabinet.

Un comentariu specific funcţionării CFR a venit de la John McCloy, un membru CFR care a devenit asistentul însărcinat cu angajarea de personal al secretarului de Război Henry Stimson. McCloy a spus: „Ori de câte ori aveam nevoie de cineva, răsfoiam catastiful cu membrii Consiliului şi dădeam un telefon la New York (sediul central al CFR)”.

Şase din şapte superintendenţi din West Point, toţi comandanţii supremi ai Aliaţilor din Europa şi toţi ambasadorii Statelor Unite din NATO au fost membri CFR.

Nici alte posturi ale executivului nu au fost ocupate fără aprobarea CFR-ului. Fiecare administraţie, atât republicană, cât şi democrată, are patru posturi-cheie, care au fost ocupate aproape întotdeauna de membri CFR. Acestea sunt: consilierul Securităţii Naţionale, secretarul de Stat, secretarul Apărării şi secretarul Trezoreriei.

De exemplu, preşedintele Ronald Reagan a desemnat trei membri CFR pe aceste posturi: Alexander Haig – secretar de Stat, Casper Weinberger – secretarul Apărării şi Donald Reagan – secretarul Trezoreriei. Cel de-al patrulea post, acela de consilier al Securităţii Naţionale, a fost ocupat de Richard Allen, care nu era membru CFR. Allen a fost concediat de preşedintele Reagan la scurt timp de la numirea sa în funcţie.

Chiar şi ramura legislativă a guvernului american are partea sa de membri CFR. În 1978, 15 senatori americani făceau parte din CFR, iar în cadrul Imperialismul Noii Ordini Mondiale, votului crucial de a da canalul Panama statului Panama, au existat 14 voturi pentru: este evident că membrii CFR au fost cei care şi-au exprimat dorinţa de a da canalul guvernului Panama.

Marea manipulare a alegerilor prezidenţiale americane: alegătorii au de ales între 2 membri CFR! (unul democrat şi altul republican)
Dar impactul major al CFR se manifestă la alegerile prezidenţiale şi la alegerea vicepreşedintelui Statelor Unite. CFR-ul este extrem de activ în ambele partide majoritare, după cum a arătat şi dr. Carroll Quigley în cartea sa, Tragedie şi speranţă. „Interesele de afaceri intenţionau să contribuie la ambele şi să permită alternarea celor două partide la putere, pentru a-şi păstra propria influenţă, pentru a înăbuşi orice tentativă de independenţă din partea politicienilor şi pentru a permite electoratului să creadă că îşi exercită libertatea de a alege”.
CFR-ul a manipulat o serie de alegeri, lăsând electoratul să aleagă dintre următorii candidaţi, toţi membri CFR:

Anul – Candidat democrat – Candidat republican

1952 Adlai Stevenson – Dwight Eisenhower
1956 Adlai Stevenson – Dwight Eisenhower
1960 John Kennedy – Richard Nixon
1964 Niciunul – Niciunul
1968 Hubert Humphrey – Richard Nixon
1972 George McGovern – Richard Nixon
1976 Jimmy Carter – Gerald Ford
1980 Jimmy Carter – Ronald Reagan
1984 Walter Mondale – Ronald Reagan

CFR-ul manipulează mass-media din SUA

Pogo, personajul din desenele animate, medita la un moment dat: „De unde să ştiu io ce să zic, dacă nu-mi zice nimeni cum să gândesc”. Una dintre atribuţiile principale ale mass-media din Statele Unite este să le spună oamenilor cum să gândească şi ce să spună, exact cum a remarcat Pogo. CFR-ul a jucat un rol covârşitor în această îndoctrinare, având membri artişti, scriitori, editorialişti şi redactori de televiziune.

Acest control asupra presei americane a început în 1915, conform lui Oscar Callaway, pe vremea aceea congresman, care a inclus următoarele comentarii în Dosarele Congresului: “În martie 1915, J. P. Morgan… a adunat 12 persoane importante din presă şi le-a angajat să selecteze cele mai influente publicaţii din Statele Unite în număr suficient de mare pentru a căpăta controlul general asupra politicii cotidienelor din America. Aceste 12 persoane au rezolvat problema selectând 179 de ziare şi le-au reţinut, prin tehnica eliminării, pe cele suficiente pentru atingerea scopului propus.

Au ajuns la concluzia că este suficient să controleze 25 dintre cele mai importante cotidiene. Fiecărui ziar i s-a desemnat un editor care să supravegheze şi să furnizeze informaţiile privind pregătirea, militantismul şi politicile financiare, precum şi alte chestiuni de natură naţională şi internaţională considerate vitale pentru interesele respectivilor”.

Controlul precoce al lui Morgan asupra ziarelor a fost continuat sub forma deţinerii sau controlării celor mai variate forme de mass-media de către membrii CFR De exemplu, următoarele forme de mass-media au următorul număr de membri CFR, fie ca simpli angajaţi, fie în poziţii-cheie, începând din octombrie 1980:

Reţele de televiziune: CBS (12), NBC (8), Corporaţia RCA (7), ABC (5), CNN (na)

Agenţii de presă: Associated Press (5), United Press (1)

Ziare: New York Times (8), The Washington Post (3), Dow Jones & Co (inclusiv Wall Street Journal) (5) etc.

Mulţi dintre editorii de reviste şi ziare din America au urmat cursurile a două dintre cele mai prestigioase şcoli de jurnalism din Statele Unite: Columbia şi Harvard. Preşedinţii acestor instituţii sunt membri CFR. Funcţia lor este să se asigure că studenţii urmează cursuri la care să înveţe ceea ce vrea CFR-ul, astfel ca, la rândul lor, ei să înveţe publicul american, fiecare pe specializarea lui, ceea ce vrea CFR-ul.

Preşedintele american, Barack Obama, se pare că este şi el membru CFR. În acest caz, votanţii americani care l-au ales în noiembrie 2008 au crezut cumva că au votat cumva schimbarea? Ei bine, s-au înşelat amarnic. Decorurile piesei poate că s-au schimbat, dar jocul rămâne acelaşi. Actorii poate că s-au schimbat, dar piesa e exact aceeaşi. Atunci, unde e schimbarea?

Sursa: Lovendal

Consiliul Relaţiilor Externe, liderul Ocultei Mondiale

“Consiliul Relaţiilor Externe (CRE)- Council for Foreign Relations(CFR) este pe punctul de a fi un organ a ceea ce C.Wright Mills numea “Elita puterii” – un grup de bărbaţi, cu interese şi concepţii similare, care pun la cale cursul evenimentelor din poziţii intangibile, situate în spatele scenei.” – Charles Kraft, membru CRE şi al Comisiei Trilaterale

Cea mai mare parte dintre oficialii aleşi prin vot, în toate ţările democratice din lume, vin şi pleacă. Însă membrii unor grupări precum Masa Rotundă, Bilderberg, Comisia Trilaterală, Consiliul pentru Relaţii Externe nu au nevoie să fie votaţi. Ei rămân la putere indiferent de culoarea politică a celor care câştigă alegerile oficiale.

Nu au nevoie să fie votaţi pentru că se aleg între ei, după sistemul închis al societăţilor secrete. Din spatele scenei, ei manevrează lucrurile în scopuri total diferite de nevoile maselor de oameni pe spinarea cărora trăiesc. Ei decid războiul şi pacea, stabilesc cine va fi preşedintele unei ţări, fac legi care permit ca multi-naţionalele care îi finanţează să obţină profituri uriaşe.

Sunt doar o mică parte, cea care se poate vedea, din Guvernul mondial. Se întâlnesc de câteva ori pe an şi discuţiile lor sunt secrete. Presa oficială, care le este aservită, vorbeşte foarte puţin sau deloc despre întâlnirile lor. Alcătuite din bancheri, avocaţi, brokeri, oameni de afaceri deveniţi apoi politicieni influenţi, aceste grupări îşi justifică existenţa luându-şi numele de “think tank–uri” – cluburi sau grupuri de dezbatere.

Membrii CRE conduc SUA

Influenţa CRE în politica americană este atât de mare, încât Servando Gonzalez, autorul cărţii “The Nuclear Deception: Nikita Khrushchev and the Cuban Missile Crisis” scria despre alegerile din 2004: “americanii vor alege care dintre membrii CRE vor controla guvernul SUA în următorii patru ani: cei care acţionează sub masca partidului republican sau cei din partidul democrat.”

Scopurile oficiale ale acestei organizaţii sunt doar nişte pretexte pentru a conduce din umbră: “promovarea şi facilitarea înţelegerii politicii externe şi a rolului SUA în lume” şi “descoperirea şi formarea noii generaţii de lideri în politică externă”. În ceea ce priveşte al doilea scop acesta este atins prin “Progamul de Studii David Rockefeller”. Odată recrutaţi şi formaţi în spiritul CRE, tinerii sunt propulsaţi, tot cu sprijinul organizaţiei în poziţii cheie din politică şi afaceri. La fel ca şi Skull&Bones, care îşi recrutează membrii dintre cei mai buni studenţi ai Universităţii Yale, CRE are strânse relaţii cu Universitatea Princeton.

Consiliul pentru Relaţii Externe a luat naştere în mod oficial în 1921 la New York, aproape în acelaşi timp cu fratele său geamăn de peste ocean. Spunem frate geamăn pentru că Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale – RIIA este în Marea Britanie celălalt braţ prin care organizaţia Masa Rotundă acţionează în domeniul politicii externe.

CRE a luat naştere dintr-un grup de lucru particular şi “discret” (conform propriei descrieri) constituit în iunie 1918 sub conducerea lui Elihu Root – avocatul miliardarului J.P.Morgan şi a colonelului Edward House – bun prieten şi principal consilier al preşedintelui SUA, Woodrow Wilson. Acest grup, numit “The inquiry” (Investigaţia) s-a constituit în preajma Universităţii Princeton unde Woodrow Wilson fusese multă vreme preşedinte.

Misiunea lor era să sintetizeze opţiunile pe care le avea lumea – în speţă SUA, după victoria Aliaţilor din primul război mondial. În urma muncii lor au rezultat peste 2500 de documente ce analizau factorii economici, politici şi sociali care descriau tabloul mondial de după sfârşitul războiului. Astfel că strategia oficială a SUA prezentată de preşedinte la Conferinţa de pace din Franţa în 1919 a fost în realitate punctul de vedere al acestui grup. Documentul, intitulat “Cele 14 puncte” conţine în el germenii globalizării, propunând “îndepărtarea barierelor economice şi comerciale dintre toate naţiunile” şi “constituirea unei asociaţii generale a naţiunilor”.

O altă organizaţie ocultă: Masa Rotundă

Ceea ce se cunoaşte mai puţin este faptul că Edward House s-a folosit de acest prilej pentru a se întâlni la Paris cu membrii unei alte organizaţii extrem de influente: Masa Rotundă (The Round table). Carrol Quigley în lucrarea “Tragedy and Hope” arată: “La sfârşitul războiului era clar că organizarea sistemului trebuia extinsă drastic.

Sarcina i-a fost încredinţată lui Lionel Curtis care a înfiinţat în Anglia şi în fiecare dominion o organizaţie perdea pentru fiecare Grup local al Mesei Rotunde. În Anglia această organizaţie paravan era Royal Institute of International Affairs, înfiinţată la Londra pe nucleul Mesei Rotunde. În New York era cunoscută drept Council on Foreign Relations, si era un paravan pentru J.P. Morgan and Company. De fapt, planurile originale ale Royal Institute of International Affairs şi Council on Foreign Relations au fost trasate in Paris.”

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX apăruseră multe astfel de societăţi şi asociaţii, fundaţii de caritate sau grupuri de dezbatere – toate având în spate societăţi secrete. Masa Rotundă şi organizaţiile sale perdea s-a născut din visele masonului şi miliardarului Cecil Rhodes. Fondator şi membru al grupării secrete Society of the Elect, acesta acumulase o avere considerabilă în Africa de pe urma minelor de dimante şi era puternic implicat în politică. În Africa era un personaj atât de cunoscut şi influent încât Rhodesia – azi cunoscută drept Zimbabwe, a fost numită după el.

În 1877 Rhodes scria în memoriile sale: “De ce să nu ne formăm o societate secretă care să aibe un singur obiectiv: perpetuarea Imperiul britanic prin aducerea întregii lumi necivilizate sub guvernarea britanică şi recuperarea Statelor Unite pentru a face un mare imperiu al rasei anglo saxone”. “Masa Rotundă” a apărut în 1909 având drept scop “crearea unui guvern mondial federal”. În testamentul său Cecil Rhodes a cerut ca o parte din imensa sa avere să fie destinată finanţării acestui deziderat. Printre mijloace se află şi crearea de burse şi aici trebuie spus că Bill Clinton, fostul preşedinte ale SUA a “beneficiat” de o bursă Rhodes.

Cea mai mare influenţă în constituirea CRE a avut-o la acea vreme J. P. Morgan care a finanţat întregul proces. J.P. Morgan este cunoscut ca un important finanţist, bancher, colecţionar de artă şi filantrop, dar mai ales pentru constituirea în 1892 a mega concernului mondial General Electric. În CRE erau implicate foarte multe persoane din anturajul lui J.P.Morgan: avocaţii, bancherii şi partenerii săi de afaceri, ca şi persoane cheie din companiile sale. Însuşi Elihu Root, cel care a fost numit preşedinte al CRE era avocatul său.

Familia Rockefeller şi CRE

Pe lângă interesele lui Morgan, un rol important îl joacă în CRE şi cele ale familiei Rockefeller. Rockefeller activează în domeniul petrolului (Standard Oil Company, astăzi Exxon Mobil a avut multă vreme monopol asupra acestei pieţe), în cel bancar, dar are şi numeroase fundaţii, deţine uriaşe clădiri în New York şi chiar o universitate. John D. Rockeffeler a donat importante sume de bani pentru constituirea CRE şi o mai face şi astăzi. Urmaşul său, David Rockeffeler a devenit în 1949 cel mai tânăr director pe care l-a avut vreodată CRE, a ajuns apoi la scurtă vreme preşedinte şi în prezent este preşedinte onorific. Greu de crezut că oameni de afaceri şi corporaţii atât de orientate pe profit cheltuiesc uriaşe sume de bani doar pentru a facilita nişte dezbateri.

Pe lângă aceste două mega companii, din CRE fac astăzi parte la secţiunea pentru corporaţii şi alte multinaţionale situate în topul celor mai bogate şi mai influente din lume: Chevron, IBM, Merck, Boeing, Citigroup, Shell Oil, Time Warner, Avon Products, Bechtel, Coca Cola, Pepsi Cola, Ford Motor, Hewlett-Packard, Johnson & Johnson, Levi Strauss & Co., Procter & Gamble, Xerox, Yahoo.

O grupare alcătuită din preşedinţi şi secretari de stat, dar “neimplicată în crearea politicii SUA”

În CRE se află înscrişi în prezent 3700 de membrii aleşi pe viaţă. Modul în care cineva devine membru este asemănător cu cel din masonerie. “Candidatul” trebuie să fie propus de unul dintre membrii aleşi pe viaţă, cererea acestuia fiind însoţită în mod obligatoriu de scrisori de recomandare din partea altor trei membrii. Avem deci de-a face cu o grupare închisă şi elitistă. Printre membrii se află multe nume sonore: consilieri, secretari de stat, militari, directori şi ofiţeri CIA, bancheri, profesori, oameni de media şi chiar actori. Mulţi dintre ei ai au ajuns persoane influente tocmai datorită apartenenţei la CRE.

Aproape toţi preşedinţii SUA de după cel de-al doilea război mondial au fost membrii CRE: Herbert Hoover, Dwight Eisenhower, Richard Nixon, Gerald Ford, James Carter, George Bush Senior si Bill Clinton. La fel stau lucrrurile şi cu cele mai influente persoane din Departamentul de Stat al SUA. Însuşi Elihu Root a fost secretar de stat în timpul guvernării lui Theodore Roosevelt.

Un studiu realizat de Laurence Shoup şi William Minter a arătat că din cei 502 oficiali pe care i-a avut guvernul SUA între 1945 şi 1972, mai mult de jumătate au fost membrii CRE.

În prezent pe lista membrilor CRE îi regăsim pe:

– Madeleine Albright – Secretar de stat în administraţia Clinton (şi prima femeie pe această funcţie),

– Colin Powell – Secretar de stat în administraţia Bush până în 2005 (şi primul afro-american pe această funcţie). Şef al Statului Major şi conducător al armatei americane în timpul Războiului din Golf.

– Henry Kissinger – consilier pe probleme de securitate naţională şi secretar de stat în administraţia Nixon, secretar de stat în administraţia Ford, implicat în războiul din Vietnam. El a primit premiul Nobel pentru pace datorită contribuţiei sale la negocierile privind încetarea focului în Vietnam, cu toate că acestea s-au dovedit a fi un eşec, războiul continuând apoi câţiva ani. Tot el a jucat un rol cheie în campania de bombardare a Cambodgiei organizată în secret de SUA, care a contribuit la un sângeros război civil.

– Dick Chenney – vicepreşedinte SUA, acuzat în prezent ca a “înşelat” cetăţenii americani pentru a justifica războiul din Irak şi că a ameninţat Iranul cu o ofensivă, încălcând astfel interesele securităţii naţionale a Statelor Unite.

– Condolezza Rice – actualul secretar american de stat.

– Donald Rumsfeld – consilier al preşedintelui Nixon, secretar al apărării în timpul administraţiei Ford şi în timpul administraţiei Bush, ambasador al SUA la NATO. Este interesant de remarcat faptul că Rumsfeld a cerut ca numele său să fie şters de pe lista actuală cu membri CRE.

– Paul Wolfowitz – fost secretar al apărării SUA şi până în mai 2005 preşedinte al Băncii Mondiale. Strategia de siguranţă naţională construită de Paul Wolfowitz în 2000 a promovat ideile unui alt think tank alcătuit din membrii CRE: “Proiectului pentru Noul Secol American”.

Alături de Dick Chenney şi Donald Rumsfeld, Wolfowitz a stabilit: mărirea bugetului militar american cu 100 de miliarde de dolari, refuzul folosirii spaţiului cosmic de alte naţiuni şi adoptarea unei politici militare agresive care permite atacarea preventivă a ţărilor pe tot globul. În aceste documente se specifică: “procesul transformarii va fi probabil unul lung, daca sunt absente evenimente catastrofice şi catalizatoare, cum ar fi un nou Peal Harbor”. Războiul perpetuu în care s-au trezit târâţi americanii şi alături de ei întreaga lume este rezultatul planurilor construite în laboratoarele CRE cu mult înainte de 11 septembrie 2001. Aşa zisele atacuri de la WTC au oferit apoi pretextul necesar pentru a explica implementarea unor planuri deja existente.

Cu toate cele enumerate mai sus CRE continuă să susţină că “nu este o organizaţie angajată în crearea politicii externe a SUA”.

Scop declarat, manipularea opiniei publice

O altă direcţie cheie a acestei grupări dezvăluită chiar de cel care i-a fost multă vreme conducător – Elihu Root, este “ghidarea opiniei publice americane”. Întrucât termenul utilizat iniţial era prea bătător la ochi, el a fost înlocuit în 1970 cu “informarea opiniei publice americane”. Oricum s-ar numi, manipularea opiniei publice de către CRE este certă. Printre membrii săi găsim personaje plasate în poziţii cheie din numeroase publicaţii: Washington Post, Association of American Publishers, Business Week, Forbes, USA Today, Wall Street Journal, Los Angeles Times, New York Times, National Geographic, Newsweek sau canale de televiziune precum ABC, CBS, CNN, Fox News, NBC, RCA şi Walt Disney Company. De curând actriţa Angelina Jolie a fost acceptată ca membru în CRE.

Arthur Schelsinger scria într-o carte despre preşedintele Kennedy: “Această comunitate (CRE, n.n.) este chiar inima administraţiei americane. Zeităţile sale preferate sunt Henry Stimson şi Elihu Root. Organizaţiile sale sunt fundaţiile Rockefeller, Ford şi Carnegie. Publicaţiile sale sunt New York Times şi Foreign Affairs”.

Cele enumerate mai sus ar fi suficiente pentru a ridica multe semne de întrebare asupra acestei organizaţii. Membrii ei spun că se întâlnesc doar pentru a dezbate probleme majore legate de afacerile externe ale SUA. La prima vedere nimic mai firesc. Oricine are dreptul să dezbată ce subiecte doreşte. Aici însă vorbim de persoane care deţin poziţii de vârf în politica mondială. Deciziile lor influenţează viaţa a milioane de oameni. Sub umbrela CRE aceste persoane se întâlnesc în secret, primesc finanţări din partea unor mari corporaţii şi după cum am văzut nu se rezumă doar la nişte simple dezbateri. Rezultatul întâlnirilor lor se concretizează în strategii naţionale sau internaţionale de acţiune care de cele mai multe ori stabilesc unde şi când va fi pace sau război.

Bibliografie:

1. James Perloff : The Shadows of Power – The Council on Foreign Relations and the American Decline, Appleton, 1988.
2. Robert Gaylon, Sr. Ross: Who’s Who of the Elite : Members of the Bilderbergs, Council on Foreign Relations, Trilateral Commission, Paperback, 2000
3. Robert Schulzinger: Wise Men of Foreign Affairs, Columbia University Press, 1984
4. Servando Gonzalez: The Nuclear Deception: Nikita Khrushchev and the Cuban Missile Crisis. The Secret Fidel Castro: Deconstructing the Symbol, Spooks Books, 2001
5. Inderjeet Parmar: Think Tanks and Power in Foreign Policy. A Comparative Study of the Role and Influence of the Council on Foreign Relations and the Royal Institure of International Affairs, 1939-1945, Hardcover, 2005
6. Carrol Quigley: Tragedy and Hope, Macmillan Publishing Company, 2000
7. H. Laurence Shoup, William Minter: Imperial Brain Trust: The Council on Foreign Relations and United States Foreign Policy, Authors Choice Press, 2004.
8. Conspiracy encyclopedia, the encyclopdia of conspiracy theories, Chamberlain Books, 2005

(Mihai Vasilescu)
Sursa: Yogaesoteric

VIDEO: Despre Consiliul pentru Relatii Externe

Iata si transcriptul:

Descrierea materialului: Membrii Consiliului, inclusiv Brian Williams, Fareed Zakaria, Angelina Jolie, Chuck Hagel şi Erin Burnett, explică de ce Consiliul pentru Relaţii Externe este o resursă indispensabilă pentru politica externă a SUA şi pentru afacerile internaţionale.

Chuck Hagel: “Fiecare componentă a viitorului naţiunii noastre şi, prin urmare, viitorul copiilor noştri, viitorul acestei ţări, al acestei generaţii, este conţinut sub bolta politicii externe: comerţ, energie, securitate naţională, relaţiile noastre internaţionale, poziţiile noastre competitive din lume.”

Dina Habib Powell: “Eu cred că evenimentele de la 11 septembrie ne-au învăţat că într-o lume globalizată, probleme din Yemen, Afganistan, India şi Pakistan afectează oameni din Michigan, California.”

Richard Haass: “Poporul american are oportunitatea şi responsabilitatea să ştie ce se întâmplă.”

Harold Ford Jr.: “Lipsa informaţiei şi lipsa perspectivei este o ameninţare asupra unei guvernări bune, la fel de mare ca oricare dintre luptele partizane.”

Anjelina Jolie: “Eu cred că într-o generaţie în care avem atât de multe bloguri şi atât de multă informaţie cu circulaţie rapidă şi concentrată, chiar dacă eşti foarte dedicat, este foarte greu să ştii în cine să ai încredere şi încotro să te duci.”

Robert Rubin: “Doar prin analizarea ipotezelor tale poţi ajunge la esenţa lucrurilor cu care te confrunţi.”

Mahnaz Ispahani: “Nu poţi înţelege cu adevărat o problemă dacă nu aduci o foarte variată gamă de perspective asupra acesteia.”

Fareed Zakaria: “Dacă nu ai locuri de adunare şi forme de procese prin care acestea devin posibile, este foarte dificil să mergi mai departe.”

Frances Fragos Townsend: “… Şi atunci apelezi la locuri precum Consiliul pentru Relaţii Externe”.

Richard Haass: “Suntem un loc de întâlnire, suntem un editor de publicaţii…”

Mora McLaren: “Suntem o organizaţie de cercetare, o organizaţie cu membri…”

Kenneth Roth: “Este o comunitate, o comunitate de creatori de politici, de oameni care urmăresc atent politicile.”

Helima Croft: “Este o organizaţie non-partizană (think tank) şi membrii acesteia reprezintă un spectru imens de viziuni politice.”

Michael Froman: “Consiliul atrage persoane dintr-o varietate de perspective diferite şi, de asemenea, dintr-o mare varietate de medii, din comunitatea de afaceri, din organizaţii non-guvernamentale, din rândul muncitorilor…”

Reza Aslan: “Până la lideri culturali, teologi (lideri religiosi), academicieni”.

Fareed Zakaria: “Noi îi punem în legătură cu cei din Guvern, cu idei guvernamentale.”

Zbigniew Brzezinski: “Consiliul pune de asemenea la dispoziţie un forum prestigios pentru lideri străini.”

Richard Haass: “Suntem un magnet, oamenii pot veni aici, au încredere în acest spaţiu.”

Erin Burnett: “Ei pot fi sinceri în legătură cu ceea ce cred şi asta este foarte greu de obţinut într-o formă publică.”

Carla Hills: “Nu suntem întotdeauna de acord, dar învăţăm pe măsură ce ascultăm.”

Brian Williams: “Este un depozitar, este un punct de referinţă asupra a tot ceea ce se întâmplă în lume.”

Chuck Hagel: “Nu doar asupra problemelor critice, cât asupra anticipării a ceea urmează să se întâmple.”

Angelina Jolie: “Consiliul face foarte accesibilă legătura între website, podcast şi afaceri externe, poţi cu adevărat să absorbi informaţia”.

Chuck Hagel: “Revista Afaceri Externe este una dintre cele mai importante publicaţii din domeniu.”

Vali Nasr: “Valoarea acestui fapt este că aduce cu adevărat o contribuţie asupra dezbaterilor care prind formă în afara SUA, este vorba despre probleme globale.”

Brent Scowcroft: “Consiliul pentru Relaţii Externe menţine această relevanţă chiar în condiţiile în care lumea se schimbă în mod dramatic.”

Brian Williams: “Eu sunt întotdeauna la o distanţă de şase până la nouă luni de următoarea plecare în Afganistan şi Irak. Şi, înainte de plecare, mă bazez pe resursele Consiliului, cred că ar fi prostesc să nu o fac.”

Robert Rubin: “Cred că publicul larg ar trebui să considere Consiliul ca o mare resursă, valoroasă pentru cei care iau deciziile din toată societatea noastră: factori de decizie în viaţa publică, în viaţa privată şi, în mod particular, în ce priveşte cu site-ul, lor înşile.”

Ted Sorensen: “Avem nevoie de societăţi precum Consiliul pentru Relaţii Externe, unde problemele publice pot fi discutate în mod onest, deschis şi analizate”.

Mahnaz Ispahani: “… Pentru educarea americanilor despre care anume sunt problemele.”

Laura Winthrop: “Pentru a-i implica pe cei tineri şi pe următoarea generaţie de lideri în politici externe.”

Harold Ford Jr.: “Şi cu cât suntem mai eficienţi în a face asta, cu atât mai informaţi vor fi oamenii în dezbaterile publice şi sper că vor fi cu atât mai bune politicile externe care rezultă din ele.”

Richard Haass: “Aşadar, dacă putem deveni un loc în care oamenii pot deveni mai inteligenţi, unde ideile pot fi produse, dezbătute şi diseminate şi ne aducem contribuţia la calitatea dezbaterii, care va afecta calitatea politicii adoptate. Oamenii contează, ideile contează.”

Comentariu saccsiv: Ce loc minunat e CFR-ul asta, plin cu oameni cu iubire de oameni …

Sursa: Saccsiv

Concluzii

CFR a fost creat in 1921, primul ei director fiind Paul Warburg (membru al celebrei familii de bancheri evrei, unul din fondatorii Federal Reserve). Cei care au stapanit consiliul inca de la inceput sunt Rockefeller family, la infiintarea lui prin John D. Rockefeller, Jr. care l-a si finantat enorm. Finantarile au continuat prin Rockefeller Brothers Fund. In 1949 David Rockefeller devine cel mai tanar director al Council on Foreign Relations, pe care de atunci il stapaneste. A initiat si pregatit figuri importante ale politicii internationale americane, TOTI obligatoriu membri ai consiliului.

Consiliul publica bilunarul Foreign Affairs. Evreul Elihu Root, cel ce fusese primul presedinte al Council on Foreign Relations spunea despre publicatie ca este un ghid pentru opinia publica.

Consiliul este strans legat de David Rockefeller Studies Program.

Joseph Kraft fost membru CFR si Trilateral Commission spune despre consiliu ca este Power Elite, condus de oameni cu interese si viziuni similare ce creaza evenimente de pe pozitii invulnerabile aflate in spatele “scenei”.

Chester Ward, Amiral si fost judecator în Marina Militara SUA, membru în CFR timp de 15 ani spunea: “Scopul principal al CFR este slabirea suveranitatii SUA si a independentei nationale si supunerea ei unui guvern unic mondial.“

Sursa: Saccsiv

Adauga un comentariu!

Apăsaţi aici pentru a anula un răspuns.

Nume (necesar)

E-mail (necesar dar nu va fi publicat)

Website

CAPTCHA Code *

Legea vaccinarii obligatorii a fost adoptata in UNANIMITATATE in comisia de santate din Camera Deputatilor. Adica au votat-o toate “partidele” politice, fara exceptie! Chiar daca au fost aduse sute de amendamente fata de varianta adoptata acum doi ani de Senat, ce sa vezi, s-a pastrat neatins un articol, cu ginion, articolul 13 care prevede la […]

Brexit-ul este, fara doar si poate, un eveniment de proportii epice prin prisma perpectivelor pe care le deschide. Brexit-ul reprezinta prima fisura intr-un sistem monstrous care parea monolit. Practic, intreaga oligarhie americana si europeana, cu monstroasa masinarie media aservita au fost luate prin suprindere, in ciuda manevrelor diperate de a influenta in extremis opinia publica […]

Site-urile americane sustin ca hacker-ul roman supranumit Guccifer, extradat recent in Statele Unite, ar fi fost gasit mort in celula in care ese incarcerat, la scurt timp dupa ce ar fi disparut din celula, ulterior interogarii acestuia de catre FBI. Informatia vine la scurt timp dupa ce FBI a anuntat ca nu recomanda procurorilor americani […]

Marius Serban Dupa cum ne-am obisnuit deja in astfel de situatii cam toate goarnele media din Romania si de pe afara se vad obligate sa caute dedesubturile acestei afaceri apeland la tot felul de “analisti” mai mult sau mai putin intersati, cu o agenda care mai de care mai inchegata, scrisa de marii actori globali,sau, […]

Michael Thomas “9/11 was an Anglo-American black operation executed in collusion with Israeli Secret Services and Saudi Arabian financiers.” — 9/11 Investigator. Undoubtedly the 9/11 attacks on New York City and Washington DC are the most misrepresented by officialdom in US history. Whereas the assassination of John F. Kennedy is now understood to have been […]