Interviu cu Adriana Babeti, critic literar, traducător, eseist şi romancier, Adriana Babeţi a debutat în revista Amfiteatru în 1969, cu proză scurtă, iar debutul editorial a avut, loc în 1990, cu romanul Femeia în roşu, carte scrisă la şase mîini, împreună cu Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş. A publicat volumele de critică şi istorie literară: Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir, strategii de lectură (1998), Dandysmul. O istorie (2004), Dilemele Europei Centrale (1998), Arahne şi pînza (2002) şi Ultimul sufleu la Paris. 69 de reţete culinare (2006).

(…)Dandysmul a trecut în mai toate zonele culturale – muzică, cinematografie, literatură… Credeţi că dandysmul, practicat ca modalitate de a gîndi şi simţi, de cultivare a minţii, poate deveni o materie şcolară?

Da, pentru că ar fi – cred – extrem de atractiv pentru generaţiile tinere (am văzut asta în multe împrejurări şi m-am mirat, dar nu foarte tare), apoi pentru că ar fi un bun prilej de a vorbi despre eleganţă şi stil, trecînd prin toată cultura, într-o lume plină de prost gust şi mitocănie. Ar fi o soluţie de a-i cîştiga pe cei foarte tineri de partea bunului gust. Evident că, transformat în materie de tocit ca oricare alta, şi-ar pierde şi rostul, şi farmecul. Dar dacă ar apărea într-un context mai larg, ca un capitol dintr-o istorie a culturii concepută inteligent şi atractiv, ar fi valabil.

Baudelaire spunea că „pentru dandy-ul perfect, strălucirea excesivă a hainelor, precum şi calitatea lor nu reprezintă decît un simbol al superiorităţii aristocrate a minţii“. Ce a dus la golirea dandysmului de sensul său autentic şi l-a transformat în ceva frivol? În ziua de azi, a fi dandy nu e tocmai un compliment…

Dar aşa a fost încă de la început, de cînd dandysmul a apărut ca fenomen istoric, consemnat şi recunoscut ca atare (deci de la începutul veacului al XIX-lea). Pentru marea majoritate, a fi dandy era aproape întotdeauna echivalent cu a fi frivol, agăţat doar de suprafaţa lucrurilor, de vestimentaţie, de pildă. Să ne amintim de cuvintele româneşti care îi desemnau pe aceşti bărbaţi acum 150, dar şi acum 50 de ani: filfizoni, spilcuiţi, sclivisiţi. Era mereu o distanţă încărcată de uimire iritată, dispreţuitoare între cei copleşiţi de gust comun, banalitate, conformism şi aceşti contestatari soft, plini de eleganţă.

Alteori dandysmul a trecut în tabăra cinismului – dacă ne gîndim la G. Meredith, care punea egalitate între cinism şi dandysmul intelectual. A avut vreun rol negativ factorul feminin în această luptă a aparenţelor şi esenţialului?

Cred că ar mai trebui să scriu o carte ca să pot răspunde complet acestei întrebări, din care aş scoate rapid epitetul „negativ“ aşezat lîngă „rol“. Da, felul în care un dandy se poziţionează în relaţia cu diferitele tipuri de feminitate (el însuşi avînd o marcată componentă feminină) a jucat un rol important în lupta cu pricina.

Dar în cîteva capitole din cartea mea despre dandysm am insistat asupra faptului că nu operez niciodată cu judecăţi de valoare morală, atunci cînd descriu şi analizez acest fenomen. Deci nu dau bile albe sau negre unui rol. Expun lucrurile pur şi simplu, pentru că într-un studiu de asemenea factură cea mai corectă atitudine mi se pare obiectivitatea.

Varianta feminină a unui dandy era o dandyess sau dandizette. Se ştiu mai puţine lucruri despre femeile dandy, decît despre bărbaţi. Există vreo explicaţie?

Explicaţia e simplă: pentru majoritatea covîrşitoare a dandylogilor de ieri şi de azi, dandysmul e un fenomen strict masculin. Şi eu cred că aşa este, chiar dacă unele variante de feminitate (pe care unii, cam grăbiţi, le analoghează amazonismului) au ceva dandy. Dar numai parţial. Cum ar fi, de pildă, un anume tip de eleganţă vestimentară, aşa cum propunea o expoziţie extraordinară din 2008, intitulată „Dandysme 1808-2008, de la Barbey d’Aurevilly la Christian Dior“, organizată şi deschisă la Muzeul Dior din Granville.

Un prilej minunat pentru a celebra două personalităţi ale acestei regiuni din vestul Franţei, pe Barbey, autorul primului tratat despre dandysm, şi pe marele Dior. Ei, bine, cine trona pe toate cataloagele, afişele? Nimeni alta decît Giselle Bundchen, în chip de Doamna Dandy, de-o eleganţă uşor masculinizată. Voilà!

Cine reprezintă în literatura română dandysmul?

Categoric, Mateiu I. Caragiale. O asemenea tendinţă a existat, încă de la paşoptişti. Ei sînt acei tineri care învaţă la Paris cum se leagă nodul cravatei şi pe care îi veştejeşte Eminescu în cunoscuta poezie. Am dedicat dandysmului de pe teritoriul României un întreg capitol, e drept, nu foarte întins, pentru că altul era proiectul volumului în ansamblu, şi apoi pentru că lucram contra-cronometru, iar o documentare serioasă ar fi presupus luni de studiu în bibliotecile din Bucureşti. Dar a compensat din plin toate golurile studiul doctoral al lui Angelo Mitchievici despre decadentismul românesc, absolut exemplar. Sigur că apare şi la noi un filon dandy.

Dar în comparaţie cu ţările Europei occidentale, ba chiar centrale, el e destul de firav. Şi se „firăveşte“ tot mai mult cu cît o luăm spre sud, spre Balcani, din motive uşor de bănuit. Anume că, în ţări cu puternică tradiţie patriarhală, cu un machism pronunţat, eleganţii dandy nu prea au ce să caute. De aceea îi putem număra pe degetele de la două mîini pe dandy români autentici, iar pentru o literatură aferentă de bună calitate ne-ar fi destul o singură mînă. Nu-i neapărat un dezastru că n-avem fluvii şi efluvii dandystice (la un stil generic mă refer acum) şi că pîrîiaşele noastre de eleganţă susură tot mai stins, dar consecinţele se văd cu ochiul liber astăzi. Păcat.

Sursa: Dilema Veche

Adauga un comentariu!

Apăsaţi aici pentru a anula un răspuns.

Nume (necesar)

E-mail (necesar dar nu va fi publicat)

Website

CAPTCHA Code *

– Domnule profesor, omenirea a marcat, în acest an, împlinirea unui secolde la declanşarea Primului Război Mondial. Cum aţi caracteriza, în câteva cuvinte, acest sinistru al istoriei, care a provocat moartea a circa 17milioane de oameni? Sigur că, în esenţă, ne gândim la numărul de morţi şi la uriaşele distrugeri materiale. Dar, în ce priveşte […]

Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul “material” al acestui fenomen divin. “O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg […]

Ceea ce stim despre avangarda literara, artisica in general, este ca ea reprezinta factorul dinamic in miscarea artei, ca are rolul noului fata de vechi, ca este deschizatoare de drumuri, precursoare a artei viitorului, sondand noi cai de exprimare, impulsionand cursul literaturii, al artei, spre noi orizonturi, respingand traditia ca factor fosilizant, retrograd. Din acest […]

La sfarsitul anului trecut, Cotidianul a publicat poate cea mai completa sinteza a evenimentelor din decembrie 1989, realizata de unul dintre cei care a fost in miezul problemei. Noi am publicat prima parte, sub titlul: Decembrie 1989: Atacul Ungariei asupra Romaniei vazut de serviciile secrete romanesti (I). “Neorevizionismul ungar a devenit vârful de lance al […]