Fondul Monetar International a fost fondat ca parte integranta a sistemului Bretton-Woods, fiind institutia responsabila cu asigurarea conditiilor monetare si financiare propice unui sistem stabil de schimburi comerciale. El reprezinta primul sistem monetar international din istoria relatiilor internationale si vizeaza un ansamblu de principii si reglementari coerente, asumat de statele semnatare, privind politicile ratei de schimb si al cooperarii monetare multilaterale (Dragoescu, 2000, p. 21) Intemeiat oficial in 1944 prin Articolele Acordului de la Bretton-Woods, sistemul a avut drept initiatori Statele Unite ale Americii si Marea Britanie, carora li s-au alaturat majoritatea aliatilor din cel de-al Doilea Razboi Mondial.

In timp ce Acordurile reprezinta punctul de plecare oficial al institutiilor Bretton-Woods, planificarea lor a inceput, de fapt, la inceputul anilor ‘40. In acest proces de durata au fost implicate doua personalitati marcante, John Maynard Keynes, de partea britanica, si Harry Dexter White, de partea americana. Idealul lor calauzitor a fost construirea unui sistem care sa impiedice reaparitia unor recesiuni economice de proportii, precum si izbucnirea unui nou razboi mondial.

Un spirit comun de liberalism2 a animat procesul de planificare, iar multilateralismul a devenit solutia comuna pentru fondarea unei noi ordini postbelice. Din punct de vedere politic, planurile prevedeau asigurarea pacii mondiale printr-o institutie globala care sa fie o versiune imbunatatita a Ligii Natiunilor. Din punct de vedere economic, pacea si prosperitatea urmau sa fie sprijinite de comertul liber intre natiuni. Astfel, pilonul economic principal al noii ordini ar fi fost reprezentat de Organizatia Internationala a Comertului (ITO).3 Plecând de la lectiile perioadei interbelice, politicile monetare si ale ratei de schimb au fost considerate instrumente necesare comertului liber; ele nu puteau fi niciodata considerate ca scop economic in sine (Helleiner, 1993).

Pentru consacrarea acestei lectii in modul de functionare al economiei internationale s-a avut in vedere fondarea unei institutii financiare internationale care sa monitorizeze politicile monetare si de schimb ale statelor membre.

Datorita diferentei semnificative dintre pozitia internationala (politica si economica) a Marii Britanii si a SUA, la acea ora, cele doua planuri initiale au evidentiat câteva puncte de dezacord.4 Keynes era preocupat in principal de asigurarea izolarii economiilor nationale in cazul importului de tendinte deflationiste si de furnizarea de lichiditati internationale pentru tarile cu deficit, pe când White era interesat de convertibilitatea si stabilitatea cursurilor si de eliminarea acordurilor bilaterale restrictive in privinta comertului liber. Totusi, similitudinile au fost mult mai importante. Ambii economisti au crezut ferm in importanta unei ordini mondiale organizate conform principiului “comertului liber”, pentru asigurarea pacii si prosperitatii internationale.

Pe plan national, ocuparea totala a fortei de munca si un puternic stat al bunastarii urma sa sprijine astfel de teluri. Controlul capitalului, control directionat impotriva miscarilor speculative si ratele stabile de schimb au fost percepute drept mijloacele necesare comertului si prin urmare, supuse cerintelor acestuia (Ruggie, 1982).

Acordurile fondatoare au pastrat spiritul acestei viziuni, desi in negocierile politice dintre cele doua parti s-au pierdut mai multe elemente importante (Gardner, 1969, capitolul VII). Propunerile americane au avut câstig de cauza tinând cont de circumstantele economice si politice care faceau din SUA, la acea ora, cea mai importanta putere si cel mai important creditor al lumii, detinând 75% din rezervele monetare mondiale. (Dragoescu, 2000, p. 20)

Scopurile declarate ale noii organizatii, Fondul Monetar International, asa cum au rezultat la finalul negocierilor, erau:

1. promovarea cooperarii monetare internationale;

2. facilitarea expansiunii si a cresterii echilibrate a comertului international si contribuirea, prin acestea, la promovarea si mentinerea unor nivele inalte de ocupare si de venituri reale si la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor membrilor ca obiective primordiale ale politicii economice”;

3. promovarea stabilitatii ratei de schimb, a unor mecanisme disciplinate de schimb si evitarea deprecierii schimbului prin competitie;

4. contribuirea la stabilirea unui sistem multilateral de plati si la eliminarea restrictiilor de schimb extern care impiedica dezvoltarea comertului mondial;

5. punerea la dispozitie de resurse, pe termen scurt, pentru a asista membrii in corectarea balantelor de plati, “fara a recurge la masuri destructive pentru prosperitatea nationala si internationala”.

6. diminuarea duratei si nivelului dezechilibrului din balanta de plati externa a membrilor sai.5

Cateva principii fundamentale stateau astfel la baza sistemului monetar international inaugurat la Bretton Woods: cooperarea monetara internationala, universalitatea sistemului – orice stat care recunoaste prevederile statutului FMI poate adera la aceasta organizatie si, implicit, poate deveni membru al sistemului monetar international, fixitatea paritatii si cursurilor valutare, convertibilitatea reciproca a monedelor prin desfiintarea restrictiilor asupra platilor curente, in vederea multilateralizarii platilor, convertibilitatea in aur a dolarului, la care se raporteaza celelalte monede si asigurarea unor rezerve de mijloace de plata internationale in concordanta cu nevoile de echilibrare a balantei de plati externe ale tarilor membre (pentru evitarea unor dezechilibre pe termen scurt) (Bruon, 1990, cap. 1, Lenain, 1993, p.50, Dragoescu, 2000, p. 22-23).

Resursele FMI, esentiale pentru indeplinirea sarcinilor enumerate, erau formate pe baza contributiilor (cotelor) membrilor sai. Fiecare tara platea o cota in aur si valuta nationala, proportionala cu marimea economiei sale. Pe lânga furnizarea de fonduri, cotele au fost esentiale in determinarea puterii de vot a membrilor. Fiecarui membru i s-a alocat un numar de baza de 250 voturi, plus câte un vot pentru fiecare echivalent a 100.000 dolari SUA din cota sa (art. XII, 5a). Cota si numarul de voturi au asigurat de la inceput o pozitie superioara a Statelor Unite, in interiorul institutiei.

Aceasta poate fi perceputa ca o prima bresa in spiritul idealist si multilateralist al planurilor fondatoare, dar a fost o evolutie menita sa asigure Congresul ca SUA si-au pastrat un cuvânt greu in legatura cu fondurile pe care le-au alocat noii institutii, fara de care nu si-ar fi dat acordul pentru participarea la fondarea ei.6

Spiritul planurilor initiale a fost subminat inca de la bun inceput sub mai multe aspecte. Reticenta Congresului, care se temea ca resursele americane vor fi canalizate, prin intermediul FMI, pentru a contribui la reconstructia intregii Europe (ceea ce includea statele comuniste), laolalta cu dificultatile tranzitiei postbelice, mult mai mari decât cele prevazute in 1944, au impiedicat lansarea imediata a Fondului. Evolutiile ulterioare ostile dintre SUA si URSS au avut un impact negativ decisiv.

In acest context, SUA au decis ca multilateralismul avut in vedere la sfârsitul razboiului nu mai era adecvat. Reconstructia Europei de Vest, devenita de interes strategic+militar, trebuia asigurata unilateral, prin Planul Marshall. Fondurile oferite prin acest plan si conditiile lor au adus FMI in situatia de a fi, la sfârsitul anilor ’40, o institutie prea putin prezenta pe scena internationala.
La momentul terminarii reconstructiei Europei, când toate tarile au declarat totala convertibilitate (1958), a aparut un sistem comun de rate de schimb fixe, cu valute a caror valoare era fixata in raport cu dolarul, la rândul lui raportat la etalonul aur.

Mai rigid decât fusese planuit, sistemul monetar postbelic a avut o viata scurta. Mecanismul prin care monedele statelor membre ale FMI primeau o echivalare fixa in dolari, iar dolarul era raportat la o cantitate fixa de aur a fost, o perioada, in avantajul SUA. Dolarul reprezentând principala valuta forte, SUA nu mai trebuiau sa fie preocupate, in politica lor economica, de echilibrarea balantei de plati externe, intrucât insusi sistemul monetar presupunea existenta unei cantitati mari de dolari in afara SUA, cu alte cuvinte, o balanta de plati deficitara.

Problemele au aparut atunci când SUA au supra-utilizat acest mecanism, astfel ca s-a ajuns la situatia in care exista o oferta foarte mare de dolari pe pietele internationale, provenita din exporturi de capital, dar si din numeroase cheltuieli militare. Dolarii s-au acumulat treptat in conturi din strainatate, generând credite in lant, astfel ca, in anii ‘60 deja, cantitatea de dolari existenta in lume, in circulatie, depasise stocurile de aur ale SUA.

Odata atinse limitele increderii in paritatea oficiala dolar – aur, unele banci centrale au cerut SUA schimbarea dolarilor detinuti in rezervele lor, cu aur (Bordo, 1993, p. 36). Spirala creata a generat o criza monetara, cu repercusiuni asupra sistemului monetar international. Incertitudinea si temerile bancilor centrale, referitoare la sustenabilitatea convertibilitatii dolarului, exporturile de capital ale SUA, resursele importante pe care le-a absorbit razboiul din Vietnam, toate aceste fenomene au contribuit la evolutia Statelor Unite dintr-un creditor mondial, in pozitia de debitor mondial. La aceasta situatie s-a adaugat reticenta tarilor europene in ceea ce priveste ajustarea si reaprecierea valutelor (Bordo, 1993, p.37-38), astfel ca sistemul a acumulat tot mai multa presiune asupra dolarului, a carui convertibilitate in aur a devenit incerta, ceea ce a alimentat in spirala alte presiuni.

Fiind cvasi-inutil pentru o perioada atât de lunga, FMI nu a avut prea multe de spus in rezolvarea crizei. In final, presedintele Nixon a decis sa solutioneze problema printr-un act unilateral, anuntând la 15 august 1971 suspendarea convertibilitatii dolarului.7
In urma acestor evolutii, o parte din sarcinile FMI au ramas fara obiect. Nu numai ca lumea a inceput sa se indrepte catre un sistem de valute flexibile, dar ea a devenit cu fiecare zi o piata financiara tot mai integrata. Schimbarile tehnologice si ascensiunea corporatiilor multinationale au erodat autonomia nationala economica si financiara. In acest mediu, Fondul s-a confruntat cu amenintarea de a deveni un anacronism institutional. In 1974, Robert Aliber, un economist american, afirma ca singurul vestigiu al sistemului gestionat de FMI dupa 1945 este FMI insusi, adica „un fond comun de rezerve de dimensiune modesta si de utilitate discutabila, data fiind cresterea rapida a rezervelor internationale, si 1800 de functionari remunerati generos care au sarcina de a veghea la aplicarea unor reguli de joc care nu mai exista.” (apud Lenain, 1993, p.46)

In anii ‘70, dupa denuntarea convertibilitatii dolarului in aur, la nivel international s-a pus foarte serios problema rolului FMI pe viitor, in termenii permanentei sau desfiintarii institutiei. Treptat, s-a conturat opinia potriva careia Fondul ramâne forul cel mai adecvat pentru discutiile referitoare la reformarea sistemului monetar international. Pentru reflectia privind posibile modalitati de reformare, in septembrie 1972 s-a constituit Comitetul celor 20, organism ce si-a incheiat activitatea in 1974 si a fost inlocuit de Comitetul interimar.8 Deliberarile din cadrul Comitetului celor 20 au stabilit ca, in conjunctura politica, economica si sociala a acelor ani, reforma treptata, esalonata, a sistemului monetar international era versiunea de preferat. Consecintele crizei petrolului, ale crizei economice mondiale, stag-flatia ca nou fenomen afectând economiile dezvoltate, toate acestea adusesera foarte multe bulversari in plan economic si social, astfel ca noi reasezari ale sistemului ar fi adus prea multe incertitudini si consecinte incontrolabile.

Prin Acordurile de la Kingston, din 1976, FMI lua act de noile realitati internationale si punea capat in mod oficial tensiunilor aparute in sistemul financiar international ca urmare a denuntarii convertibilitatii in aur a dolarului. „Acordurile de la Kingston au consemnat: majorarea cotelor de participare ale tarilor membre la capitalul soial al FMI cu 33,5%; utilizarea pe scara mai larga a resurselor FMI in monedele nationale ale tarilor membre pentru operatiunile si tranzactiile Fondului; restrângerea rolului aurului in Sistemul Monetar International (demonetizarea lui), inclusiv prin vânzarea unei parti a aurului detinut de FMI […]; sporirea capacitatii FMI de a acorda asistenta financiara tarilor membre pentru echilibrarea balantelor de plati externe; lichidarea divergenetelor dintre SUA si Franta in problema cursurilor valutare, permitându-se mai intâi tarilor membre sa-si aleaga regimul valutar care le convine, inclusiv prin folosirea cursurilor sub supravegherea FMI, iar mai apoi, când conditiile economice si financiare permit, sa se treca la un sistem de paritati si cursuri stabile, dar ajustabile, controlat de FMI.” (Dragoescu, 2000, p. 47).

Principiile noi convenite la Kingston s-au reflectat intr-un nou statut al FMI, in vigoare de la data de 1 aprilie 1978.
In anii ’70 au avut loc insa si alte evolutii, in care FMI a identificat noi “nise de oportunitate”. Crizele petrolului au disponibilizat mari sume de “petrodolari”, din partea statelor exportatoare, pentru imprumuturi pe piata internationala.

Catre sfarsitul decadei insa, conditiile economice si financiare s-au schimbat, astfel ca statele care luasera imprumuturi usor accesibile pe pietele private, mai ales tari aflate in curs de dezvoltare, s-au trezit in situatia de a avea datorii imense, cu ai caror termeni de plata nu mai puteau tine pasul. Criza economica din anii ’70 a lovit cel mai puternic tarile in curs de dezvoltare, care au pierdut resurse financiare, pe de o parte, prin faptul ca rezervele lor valutare erau exprimate preponderent in dolari americani, moneda care s-a depreciat puternic si, pe de alta parte, prin faptul ca, in conditiile inflatiei si oscilatiilor ratelor de schimb, dobânzile la creditele acumulate au crescut semnificativ.

Tot mai multe tari in curs de dezvoltare au inceput sa aiba dificultati importante in plata datoriei lor externe, adaugate efortului economic intern orientat spre exporturi, pentru obtinerea valutei necesare platirii ei. S-a ajuns astfel ca datoriile externe ale unor tari in curs de dezvoltare sa devina o problema majora pentru sistemul economic si financiar international, ramasa ca atare pe agenda internationala pâna astazi.

Fiind singura organizatie interguvernamentala cuprinzatoare, specializata pe chestiuni monetare si financiare, FMI a decis sa intervina si a inceput sa ofere imprumuturi tarilor aflate in curs de dezvoltare, pentru a le asista in transformarea economiilor lor in economii viabile, care sa poata sustine plata la zi a datoriei externe si a penalitatilor adaugate, fara a rezulta probleme macroeconomice deosebite. Din responsabilitatea initiala de supraveghere a economiilor statelor membre, Fondul a recuperat ideea de consultanta pentru tarile datornice, consultanta referitoare la modul de ajustare a politicilor si de eliminare a problemelor structurale. Pornind de la aceasta practica, imprumuturile au dobândit prevederi si conditionari, care au luat forma unor politici economice, monetare si financiare recomandate de Fond, negociate cu guvernele tarilor in cauza, asumate in final de acestea pentru perfectarea acordurilor de imprumut.

FMI si-a pastrat rolul de creditor al tarilor in curs de dezvoltare pe tot parcursul anilor ’80. In 1985, cu prilejul reuniunii FMI si BM de la Seul, secretarul trezoreriei americane, James Baker, a pledat pentru reomandari de politici, in cadrul programelor de ajustare structurala, care sa fie nu atât defavorabile cresterii cheltuielilor publice si expansiunii cererii interne, cât mai ales favorabile cresterii economice. Acest nou curent a generat adaptari doctrinare in cadrul FMI. Echilibrul balantei de plati ramâne obiectivul primordial, dar raspunsul la problema dezechilibrului ei vizeaza inlaturarea oricaror obstacole structurale in calea cresterii economice, inclusiv prin dereglementarea pietelor interne si liberalizarea ofertei.

In urma acestor adaptari doctrinare, au rezultat cinci domenii pentru politici publice reformiste:

• reforma fiscalitatii – eliminarea impozitelor progresive, reducerea taxelor pe exporturi;
• calitatea cheltuielilor publice – reducerea acestora, mai ales a cheltuielilor neproductive (militare, de exemplu) si investirea in infrastructura fizica si in capitalul uman, ca masuri favorabile cresterii;
• liberalizarea comertului exterior – deschiderea economiei spre comertul global;
• reforma pietelor financiare – facilitarea mobilizarii economisirii interne, ameliorarea politicilor monetare, liberalizarea ratei dobânzii.

Aceste programe vor inregistra succese, mai ales in tari ale Asiei de sud-est si ale Americii Latine, dar nu vor reusi sa reduca saracia in Africa si nici disparitatile de venituri in America Latina. (Lenain, 1993, cap. III)

Ca urmare a rasturnarii regimurilor comuniste din Europa de Est, statele din regiune au initiat, in 1989, reforme politice si economice de o amploare fara precedent. Transformarea economiilor centralizate comuniste inspre economii de piata nu se putea face fara ajutor international, dat fiind ca guvernelor angajate pe calea reformelor le lipseau atât fondurile, cât si expertiza (teoretica si tehnica) necesara. Exisa insa o institutie internationala abilitata sa supervizeze si sa ofere consultanta in domeniul financiar si monetar. Prin urmare, FMI a inceput sa puna la dispozitia guvernelor postcomuniste imprumuturi si sa vegheze activ, prin conditionarea complexa a imprumuturilor, la evolutia acestor tari catre o economie de piata. In 2005, Fondul este inca implicat in câteva dintre tarile din regiune, cu toate ca evolutiile recente i-au deschis o alta perspectiva.9

Criza financiara din Mexic, din 1995 si, mai ales, criza din Asia de sud-est, inceputa in 1997, care a degenerat intr-o criza globala a sistemului financiar international, s-au constituit in noi amenintari la adresa stabilitatii pietelor globale. In consecinta, FMI a fost ”redescoperit” de catre membrii sai marcanti, mai cu seama de SUA, drept o sursa posibila de ajutor financiar in cazuri limita (atât datorita fondurilor proprii, cât si fondurilor pe care le poate mobiliza din resurse internationale private), pentru tari al caror esec economic ameninta stabilitatea economiei globale. Dezbaterea in ceea ce priveste evolutia institutionala recenta a FMI, ca institutie creditoare de ultima instanta, este o dezbatere inca deschisa. Nu vom insista asupra ei, cu atât mai mult cu cât, pentru cercetarea de fata, activitatea FMI ca institutie implicata in reformele economice si politice ale statelor angajate pe drumul dezvoltarii este mult mai importanta.

Structura si functionare

1. Structura

Fondul Monetar International este o organizatie hibrid, reunind caracteristici ale unei organizatii internationale interguvernamentale dar si ale unei societati anonime pe actiuni, de drept american. 10 Fondul este situat pe teritoriul SUA, in Washington D.C. „Actionarii” sai sunt tarile participante la Conferinta de la Bretton Woods si cele care au semnat Acordul de infiintare pâna la data de 27 decembrie 1945, plus tarile care au aderat intre timp la acest acord si la organizatie.11 Guvernele statelor (viitoare) membre au decis asadar infiintarea sa, pentru a rezolva intr-un cadru multilateral probleme financiare importante, ceea ce il face sa fie, in egala masura, o organizatie internationala, afiliata de altfel sistemului specializat al agentiilor ONU. Spre deosebire de alte organizatii, statele membre sunt reprezentate in structurile sale de conducere potrivit unui principiu de proportionalitate cu puterea economiei nationale.

Tarile membre ale FMI au urmatoarele drepturi:

• dreptul la vot si la participare in adoptarea deciziilor
• dreptul de a efectua tranzactii si operatii cu FMI
• dreptul de a cumpara valuta convertibila sau Drepturi Speciale de Tragere (DST) din resursele Fondului, in schimbul monedei nationale, pe termen scurt sau mediu, in caz de nevoie pentru echilibrarea balantei de plati;
• dreptul de a primi alocatii de DST
• dreptul de a deveni membu al Bancii Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare.

Dreptul la vot este proportional cu participarea tarii la resursele de ansamblu ale Fondului, similar cu actionarii, in cazul unei societati pe actiuni. Tarile membre subscriu si participa la capitalul Fondului prin cote-parti; o cota parte are valoarea nominala egala cu 100.000 de Drepturi Speciale de Tragere (DST), unitatea de calcul proprie FMI.12 Numarul de cote-parti care poate fi subscris de catre o tara anume este decis de conducerea FMI, in functie de situatia economica si financiara a tarii membre.

Tendinta generala a fost insa ca, pe masura ce numarul membrilor FMI a crescut, cotele-parti sa fie diminuate, pentru ca principalii membri (statele cu cele mai puternice economii) sa aiba o pondere de vot constanta, raportata la numarul total. Deciziile FMI se iau cu majoritate de voturi, pentru deciziile importante fiind nevoie de reunirea unei majoritati calificate (70% din voturi), iar pentru deciziile majore, care vizeaza viitorul FMI (schimbari de cote-parti, alocarea DST, vânzarea unor parti din rezervele de aur) este nevoie de o majoritate calificata de 85% din voturi. Practica insa face recursul la votarea propriu-zisa destul de rar, deciziile luându-se cel mai adesea pe baza unui consens al statelor (Lenain, 1993, p. 17).

Structura de conducere a FMI cuprinde organisme care oglindesc similitudinile cu o societate pe actiuni: exista un Consiliu al guvernatorilor, un Consiliu executiv (de administratie), un director executiv si doua comitete ale Consiliului guvernatorilor.
Consiliul guvernatorilor reuneste reprezentantii fiecarei tari membre, mai exact guvernatorii cu drept de vot si câte un membru supleant pentru fiecare guvernator, cu drept de vot doar in cazul absentei guvernatorului.13 Consiliul guvernatorilor este organul suprem de conducere al FMI si se reuneste in sedinte plenare, cel putin o data pe an. Reuniunea sa plenara reprezinta de fapt Adunarea Generala a FMI, care are loc de obicei in luna octombrie sau noiembrie a fiecarui an. Intre prerogativele Consiliului se numara primirea de noi membri, retragerea calitatii de membru, schimbarea Statutului, cooperarea cu alte organizatii internationale, tranformari ale cotelor de participare ale tarilor membre.

Urmatorul organ, in ordine ierarhica descrescatoare, este Consiliul executiv (Consiliul de administratie), alcatuit din 24 de administratori (directori executivi). Cinci dintre ei sunt reprezentanti directi ai unor state membre ale FMI (SUA, Japonia, Franta, Germania si Marea Britanie). Federatia Rusa, China si Arabia Saudita au obtinut si ele, ulterior membrilor citati anterior dreptul de a avea propriul reprezentant.14 Restul de 16 administratori reprezinta tari grupate in „circumscriptii”, care isi aleg un singur reprezentant. Deciziile Consiliului executiv se iau cu majoritate calificata, fiecare director executiv dispunând de un numar de voturi egal cu suma voturilor de care dispune fiecare tara membra a grupului care l-a ales.

Consiliul este raspunzator de administrarea activitatilor curente ale FMI. El asigura coordonarea operatiunilor si respectarea principiilor in relatiile financiare, valutare si de creditare internationala. Consiliul decide aprobarea acordurilor negociate de reprezentantii statelor si expertii FMI si, prin aceasta, acordarea de credite.

Urmatoarea pozitie de autoritate in cadrul Fondului este reprezentata de functia directorului general (managing director). Directorul general este ales de Consiliul de administratie. El nu poate fi ales dintre guvernatori sau dintre directorii executivi (membri ai Consiliului de administratie). Printre atributiile sale se numara prezidarea intâlnirilor Consiliului de admnistratie, exprimarea votului in caz de balotaj, participarea la reuniunile Consiliului guvernatorilor. Directorul FMI reprezinta organizatia in mod curent, in relatiile cu terti si asigura gestionarea permanenta a Fondului, sub supravegherea Consiliului executiv. Decizia statelor, devenita cutuma, a stabilit ca directorul executiv al FMI va fi intotdeauna un european, iar presedintele Bancii Mondiale (Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare) va fi intotdeauna un american.

Consiliul guvernatorilor si Consiliul de administratie beneficiaza, in activitatea lor, de sprijinul a doua organe suplimentare: Comitetul Interimar si Comitetul Dezvoltarii.

Comitetul Interimar a fost infiintat in 1974 si are un rol consultativ. El este alcatuit din 24 de membri, ministri de finante sau guvernatori ai bancilor centrale ale statelor membre, desemnati de o maniera similara cu membrii Consiliului de administratie. Cea mai importanta menire a sa este formularea de opinii si rapoarte referitoare la problemele gestionarii si transformarii sistemului monetar international, inclusiv in ceea ce priveste posibilele schimbari de profunzime in cadrul FMI sau in modalitatile sale de interactiune cu mediul extern.

Comitetul Interimar se reuneste de doua ori pe an, in aprilie sau mai, respectiv odata cu Adunarea generala. Scopul sau consta in avansarea unor propuneri referitoare la orientarile generale ale FMI in perioada urmatoare, in contextul analizei sistemului financiar international si a evolutiilor mediului international in general. Dimensiunea sa redusa, comparativ cu membrii Consiliului guvernatorilor (24, prin contrast cu 184 de membri, in 2005) il consacra ca un forum mult mai propice discutiilor despre starea si perspectivele sistemului financiar international si rolul FMI (Lenain, 1993, p. 16).

In ultimii ani, au existat voci care au aratat ca rolul de sfatuitor al acestui Comitet si de consilier al marilor decizii ale Fondului a fost subminat continuu de puterea G7 de a lua decizii referitoare la viitorul sistemului financiar international si al economiei globale (Killick, 1995, Buira, 2003).

Intre organele de conducere ale FMI se numara si Comitetul dezvoltarii, infiintat in 1972, ca urmare a incredintarii unui mandat de catre G77 presedintelui grupului, pentru infiintarea unui comitet care sa reprezinte tarile membre, având ca arie de specializare chestiunile monetare. Comitetul dezvoltarii este un organism de nivel ministerial care are ca scop promovarea intereselor tarilor in curs de dezvoltare si a participarii lor la dezbaterea chestiunilor monetare, financiare si referitoare la dezvoltare, in cadrul institutiilor Bretton Woods.15 Comitetul asista Consiliul guvernatorilor, prin activitati de analiza si consultanta in domeniul sprijinirii dezvoltarii si al transferului real de resurse catre tarile in curs de dezvoltare. Comitetul are 24 de membri, noua de pe continentul african, opt de pe continentul latino-american si sapte tari asiatice, care se intâlnesc de doua ori pe an, de obicei simultan cu reuniunile Comitetului interimar.16

Structura operationala a Fondului cuprinde, in afara acestor organe de conducere si consiliere la nivelul conducerii, departamente geografice, departamente functionale si servicii speciale, departamente care au atributii in domeniul informatiilor si legaturilor si serviciile de sustinere. Departamentele geografice sunt organizate in prezent pe urmatoarele regiuni: Europa I, Europa II, Asia si Pacific, Africa, Orientul Mijociu si Emisfera Occidentala. Negocierea acordurilor privind utilizarea resurselor financiare ale FMI de catre statele membre si monitorizarea indeplinirii angajamentelor revine in sarcina departamentului de care apartine fiecare stat care solicita asistenta. Tot din aceste departamente provin si repezentantii rezidenti ai FMI, care sunt functionari detasati in unele din tarile membre pentru a facilita comunicarea dintre FMI si guverne si pentru a constitui un factor suplimentar de monitorizare si presiune in vederea respectarii angajamentelor asumate de tara respectiva in raport cu Fondul (Dragoescu, 2000, p.38).

In ceea ce priveste personalul FMI, acesta numara, in aprilie 2005, 1633 de cadre, dintre care aproximativ 1008 economisti (un procent de cca 62%, Raportul anual, 2005, p. 89). Din anii 1960, personalul FMI creste in medie cu 5,1% pe an (conform calculelor lui Vaubel, in Bandow si Vasquez, 1994).

2. Functiile FMI

Asa cum rezulta indirect din prezentarea istoricului institutiei si a structurii ei, precum si din trecerea in revista a activitatii FMI in ultimii ani, functiile Fondului Monetar International constau in:

1. coordonarea sistemului monetar international;

2. supravegherea politicilor monetare, financiare si economice ale statelor membre;

3. furnizarea de credite pe termen scurt si mediu, din resursele proprii, pentru asistarea unor dezechilibre ale balantei de plati, in tarile membre;

4. intermedierea obtinerii unor credite pe termen scurt si mediu, din fonduri private sau nationale, pentru finantarea dezechilibrelor balantei de plati in tarile membre;

5. monitorizarea si acordarea de credite in situatiile in care problemele financiare ale unei tari risca sa se transforme intr-un pericol pentru stabilitatea sistemului financiar global;

6. oferirea asistentei tehnice catre alte organizatii internationale si catre statele membre.
Dintre acestea, doua functii sunt foarte importante pentru intelegerea rolului si functionarii FMI: supravegherea si finantarea (creditarea) membrilor.

Supravegherea exercitata de FMI se realizeaza atât bilateral, cât si multilateral. Supravegherea bilaterala se concretizeaza anual prin consultarile prevazute la articolul IV din Statutul FMI. Scopul „consultarilor la articolul IV”, cum sunt ele denumite de altfel, este examinarea situatiei financiare si economice la nivel national si formularea unor recomandari generale referitoare la politicile monetare, ale ratei de schimb si, in general, politicile financiare si economice de urmat pentru asigurarea stabilitatii si a unei evolutii pozitive la nivelul economiei nationale a statului cu care se realizeaza consultarile.

O alta forma de supraveghere bilaterala se realizeaza atunci când are loc discutarea acordurilor financiare si a programelor economice pe care tarile membre urmeaza sa le implementeze, pentru respectarea termenilor acordurilor cu FMI.

Supravegherea multilaterala se realizeaza prin intocmirea si analiza rapoartelor pregatite in departamentele Fondului referitoare la perspectivele economiei mondiale, la nivel global si regional. Aceleasi rol il indeplinesc, implicit, si discutiile periodice referitoare la evolutiile pietelor financiare internationale si ale sistemului financiar mondial, redactate in scris si tiparite adesea in publicatiile periodice ale FMI. Monitorizarea economica si financiara pe care FMI o realizeaza se concretizeaza bi-anual prin rapoartele denumite World Economic Outlook, o sursa importanta de date economice referitoare la toate regiunile si statele lumii, disponibila pentru publicul larg.

Rolul de supraveghere a sistemului monetar international a fost pus insa in umbra, de multi ani, prin asumarea unui activism pronuntat in domeniul asistentei financiare oferite tarilor in curs de dezvoltare si celor cu economii in tranzitie (Dragoescu, 2000, p. 61).

Finantarea acordata statelor membre

Creditele acordate de FMI sunt destinate, in general, echilibrarii pe termen scurt si mediu a balantei de plati curente a tarilor membre. Utilizarea resurselor FMI de catre tarile membre pentru rezolvarea unor deficite ale balantei de plati imbraca doua forme de baza: „trageri” de la FMI si credite propriu-zise.

Tragerile de la FMI pot sa ia forma unor „schimburi valutare”, in sensul ca orice membru poate sa cumpere de la FMI moneda altei tari sau DST-uri, contra monedei nationale. Intr-o perioada fixa de timp, Fondul obliga acest membru sa isi rascumpere moneda nationala si sa plateasca un comision pentru operatiunile realizate.

Nici un stat membru nu poate sa solicite FMI o cantitate de valuta forte mai mare decât valoarea propriei cote-parti. Exista de altfel câteva praguri prestabilite pentru efectuarea operatiunilor financiare de „tragere”. Preluarea de catre o tara a unui echivalent de 25% din valoarea propriei cote-parti, in valuta de care are nevoie sau in DST-uri, se poate face automat, in orice moment si fara conditii. Aceasta operatiune se numeste „tragere in contul transei-rezerva”.17 Orice acordare de fonduri in valuta care depaseste acest prag se incadreaza in categoria transelor superioare de credit si poate fi efectuata doar prin asumarea anumitor conditionari si masuri de corectare a dezechilibrelor economice. Nici o operatiune de tragere in contul propriei cote-parti nu poate depasi echivalentul a 200% din contributia unei tari la resursele FMI (Bruon, 1990, p.162).18

In aceste situatii este impropriu sa vorbim despre imprumuturi propriu-zise, ele reprezentând operatiuni de schimbare a propriei cote-parti in schimbul unei valute forte, urmând ca moneda nationala sa fie rascumparata dupa corectarea problemelor cu care se confrunta statul care efectueaza tragerea. Dincolo de un anumit plafon insa, nici operatiunile de tragere nu au loc fara conditionari impuse de FMI si angajamente din partea tarii solicitante.

Creditele propriu-zise se acorda de FMI in mod conditionat, in functie de angajamentele tarii solicitante si progresele inregistrate in domeniul unor politici economice menite sa redreseze economia pe termen scurt si mediu.

„Conditionarea” este un principiu fundamental pentru practica FMI, foarte mult dezbatut in literatura de specialitate (vezi Bruon, 1990, p. 82-86, Lenain 1993, p.103-105, Collier et al., 1998, Toderean 2002a, cap. 2, Buira, 2003, cap. 3). Conceptul de conditionare s-a conturat treptat si indirect. Mai intâi, au existat prevederile Statutului initial, care afirma ca acordarea de credite in cadrul transei-aur (transa-rezerva, dupa 1971) este neconditionata, subintelegându-se ca alte transe de credite sunt, prin urmare, conditionate. Ulterior, Fondul a precizat, cu ocazia efectuarii unor trageri in contul primei transe de credit, ca aceasta se acorda cu conditia ca membrul care solicita tragerea sa faca eforturi rezonabile pentru rezolvarea problemelor sale. Pentru a efectua trageri in contul transelor superioare de credite, tara trebuie sa furnizeze „justificari solide”. Desigur, evaluarea „rezonabilitatii” eforturilor revine personalului specializat si conducerii FMI.

Abordarea inspirata de conceptiile lui Jacques Pollack va sta la baza conditionarii, ca practica a FMI. Ea este un raspuns la un anumit tip de identificare a problemelor economice ale statelor membre, desemnat prin conceptul de deficit structural. El apare la mijocul anilor 1970, provenind din ceea ce s-a numit abordarea monetara a balantei de plati, potrivit denumirii data de Jacques Pollak, intr-un articol pubicat in 1957 (Lenain, 1993, p. 51).

Pe scurt, abordarea sustine ca, intr-o economie deschisa care are rate de schimb fixe, autoritatile nu detin total controlul masei monetare. Orice largire a creditului dincolo de cea permisa de cresterea venitului national provoaca in mod necesar un deficit al balantei de plati, o pierdere a rezervelor oficiale si, deci, o comprimare a masei monetare. Daca obiectivul autoritatilor este echilibrarea balantei de plati, trebuie actionat asupra ofertei de credit bancar, prin limitarea creditarii sau prin cresterea ratei dobânzii. Dincolo de ratiuni doctrinare, aceasta inclinatie spre modele monetariste se baza si pe ratiuni practice: in tarile in curs de dezvoltare, statisticile monetare erau mult mai sigure si simplu de obtinut, decât statisticile de evaluare a politicilor bugetare si structurale. Mai mult, aceste instrumente monetare permiteau identificarea unor consecinte pe termen scurt, in timp ce instrumentele bugetare si structurale nu permit decât transformari pe termen mediu si lung (Lenain, 1993, p. 51-52).

Accentul cade asadar, in primii ani de ajustare structurala, pe comprimarea cererii pentru restabilirea echilibrului exterior. In aceasta epoca, cresterea economica si dezvoltarea activitatii economice nu tin de ”reteta” FMI. Treptat insa, FMI realizeaza ca ajustarea externa nu va fi durabila, in absenta cresterii economice. Masuri de incurajare a cresterii economice incep sa figureze in programele de ajustare (Lenain, 1993, p. 53).

„Conditionarea a fost si mai bine conturata spre sfârsitul anilor ‘60, când Fondul a calificat transele de credit ca fiind „lichiditate conditionata” (Dragoescu, 2000, p. 110). Conditionarea a fost consacrata oficial in 1968, prin definirea clauzelor care trebuie integrate in acordurile de confirmare (acordurile stand-by), inclusiv a clauzei de realizare, care impune tarii asistate sa indeplineasca anumite criterii cantitative inainte de eliberarea unei transe superioare din cadrul imprumutului.

Cele mai multe programe de imprumut au drept criterii de performanta: plafonarea creditului intern total, reducerea deficitului bugetar, ridicarea unor interdictii in domeniul politicilor comerciale si de schimb, limitarea anumitor forme de credit intern. Printre masurile standard care pot fi intâlnite in recomandarile FMI se numara: deprecierea monedei nationale, liberalizarea preturilor interne (gândita ca masura de relansarea a productiei interne), mobilizarea ratei de economisire a populatiei, prin politici adecvate (in special o rata a dobânzii pozitiva, in termeni reali). De remarcat insa ca deprecierea monedei nationale si cresterea preturilor la importuri, pe care o genereaza, nu inseamna automat substituirea acestor importuri cu bunuri produse intern, mai ales in cazurile in care nu exista o astfel de industrie sau nu exista capacitatea de a o dezvolta la scara ceruta de piata (Lenain 1993, p. 54).

In anii 1980, scopul principal al programelor FMI era atingerea unei balantei de plati viabile, deci sustenabile de catre statul in cauza, in conditiile unui sistem de comert si plati deschise. Criticile au aratat ca acest lucru este mult prea restrictiv si ca, prin masurile tipice recomandate de FMI, se pun de fapt obstacole in calea cresterii economice a tarilor asistate. In anii 1990, odata cu asumarea conducerii FMI de catre Michel Camdessus, obiectivul primordial declarat de FMI a devenit cresterea economica si, prin ea, ajustarea deficitelor balantei de plati. (Killick, 1995, p. 18-19)

Practica ultimelor doua decenii a consacrat tendinta unei multiplicari a conditiilor pentru acordarea imprumuturilor, inclusiv in sensul diversificarii domeniilor de politici publice in care se inscrie indeplinirea acestor conditii. Pentru anii ’80, Dragoescu (2000, p. 115) atribuie o medie de 8 criterii pe acord, unele ajungând la 14. Autoarea semnaleaza de asemenea extinderea conditionarilor inspre variabile microeconomice, cum ar fi pretul la anumite produse. Mai mult, in anii 1990 criteriile au continuat sa se multiplice si sa se diversifice, discutându-se in anumite cazuri inclusiv de criterii politice (Killick, 1995; Bird, 1995).

Acordarea creditelor din resursele FMI se face pe baza unui document denumit „acord de confirmare” sau acord stand-by, deoarece el reprezinta in practica o linie de credit deschisa de Fond pentru tara care solicita ajutorul. Prin semnarea aceastui acord, tara care urmeaza sa beneficieze de imprumut se angajeaza sa implementeze un program de masuri economice si financiare, aprobat si monitorizat de FMI, cu scopul de a obtine stabilizarea macro-economica si a evita aparitia unor dezechilibre ale balantei de plati pe viitor. Imprumutul deschis printr-un acord de confirmare se acorda initial pe o perioada de la unu la doi ani, in trageri trimestriale. Pentru eliberarea fiecarei transe, existau criterii de performanta a caror respectare era evaluata de FMI.

Incepând cu anii ’70, a devenit tot mai clar atât pentru FMI, cât si pentru tarile care solicitau imprumuturi, ca dezechilibrele balantelor de plati sunt un simptom al unor probleme mult mai profunde, care trebuie rezolvate pe termen mediu si lung. In urma instituirii unor noi mecanisme in acea perioada, FMI poate acorda imprumuturi pe o perioada de pâna la trei ani, conditionarile vizând la rândul lor masuri de ajustare structurala si de rederesare economica pe termen mediu. Sumele se acorda in transe, conditionate de respectarea criteriilor de performanta stabilite in programul aprobat de FMI. Plata acestui tip de credite se face intr-o perioada de 3 ani si 4 luni pâna la 5 ani. (Killick,1995, p. 9-11)

Acordurile de imprumut pentru o perioada standard de trei ani au primit denumirea de acorduri largite. Ele pot sa cuprinda o suma mai mare decât acordurile de confirmare, mergând pâna la acordarea a 100% din cota tarii la FMI pentru fiecare an din durata imprumutului. Pentru acordarea unui imprumut in aceste conditii, tarile solicitante trebuie sa prezinte nu numai un program de masuri structurale, ci si strategii de gestionare si controlare a cererii, pentru atingerea obiectivelor scontate (ex. frânarea creditelor, reducerea cresterii masei monetare) (Dragoescu, 2000, p. 114).

Facilitatea de finantare extinsa (Extended Fund Facility, FFE), deschisa prin acordurile largite, ofera credite pentru programe pe termen mediu, care vizeaza ajustari structurale pentru corectarea balantei de plati negative a unui stat. Un program de tip FFE cuprinde, in general, o perioada de trei ani si poate fi prelungit, in anumite cazuri, pâna la patru ani. Aprobarea programului de ajustare si acordarea creditului se realizeaza pe baza aprobarii unor masuri detaliate pentru primul an, urmând ca acestea sa fie revizuite si completate pentru fiecare din anii urmatori. Resursele sunt acordate in functie de indeplinirea criteriilor de performanta, iar plata datoriei se esaloneaza pe o perioada cuprinsa intre 4 ani si jumatate pâna la 10 ani. (Killick, 1995, p. 9-11)

Eforturile tarilor in curs de dezvoltare de a echilibra balanta lor de plati si de a revigora economia pentru a putea plati datoriile lor externe au fost asistate de FMI, incepând cu 1986, cu un nou tip de imprumut, Facilitatea de ajustare structurala (Structural Adjustment Facility, FAS). Facilitatea de ajustare structurala reprezinta de fapt imprumuturi acordate in termeni speciali tarilor cu venituri foarte reduse, care se confrunta cu probleme prelungite ale balantei de plati. Programul de masuri macro-economice pentru rezolvarea acestei probleme vizeaza o perioada de trei ani si este redactat in cooperare de catre reprezentanti ai FMI, BM si ai guvernului in cauza.

El se concretizeaza sub forma unui document-cadru de politica economica (policy framework paper, PFP). Transele imprumutului se acorda in functie de detalierea prealabila, intr-un program anual, a acestui document cadru. Conditionarea in cazul acestui tip de finantare este relativ redusa, plata imprumutului esalonându-se pe o perioada de la 5 ani si jumatate la 10 ani. (Killick, 1995, p. 9-11)
La sfârsitul anului 1987, s-a adaugat un nou tip de creditare, cu aceeasi destinatie, Facilitatea de Ajustare Structurala Intarita” (Enhanced Structural Adjustment Facility, FASI).

Facilitatea de ajustare structurala intarita (FASI) prezinta termeni similari FAS, fiind diferite prevederile referitoare la accesul la astfel de fonduri, monitorizarea programelor si conditionarea, care este mult mai severa. Tipurile de acorduri din categoria FASI prevad indeplinirea anumitor obiective trimestriale, criterii de performanta semni-anuale si o revizuire a programului la fiecare jumatate de an. Masurile de ajustare avute in vedere sunt deosebit de dure si au drept tinta cresterea economica si, prin aceasta, rederesarea balantei de plati. (Killick, 1995, p. 9-11).

Obiectivele programului se ajusteaza in functie de schimbarile survenite. Prima transa de imprumut se acorda tarii in cauza dupa ce Consiliul de administratie al Fondului aproba documentul-cadru si segmentul care se refera la masurile de luat in primul an al programului. Progresele care trebuie realizate se stabilesc prin anumiti indicatori de performanta, de obicei sub forma cantitativa (anumite valori pentru indicatorii macroeconomici alesi). Eliberarea transelor urmatoare nu este direct conditionata insa de atingerea acestor indicatori, alte ajustari putând fi transferate pentru segmentele anului 2 si 3, cu acordul FMI.

Facilitatea de finantare compensatorie imediata (Compensatory Funding Facility, FFCI) furnizeaza resurse pe termen scurt pentru acele state membre care intâmpina probleme legate de scaderea veniturilor din exporturi sau de o crestere a nevoilor de importuri agricole. Ea se acorda in conditiile in care problemele cu care statul vizat se confrunta sunt temporare si nu tin de puterea de decizie si control a acelui stat. FMI acorda aceasta finantare pentru ca statul in cauza sa mentina ritmul reformei si al masurilor structurale necesare corectarii balantei de plati atunci când se confrunta cu anumite socuri economice externe.

Plata acestor imprumuturi se realizeaza intr-o perioada cuprinsa intre 3 ani si 4 luni si 5 ani. In anii 1990, aceasta facilitate s-a conturat treptat ca o suplimentare de fonduri pentru statele care deja incheiasera acorduri stand-by sau FASI, devenind asadar, la rândul ei, supusa unei conditionalitati mai stricte. (Killick, 1995, p.17)

Facilitatea de transformare sistemica (Systemic Transformation Facility, FTS) a fost creata in 1993 pentru a asista financiar eforturile de transformare a tarilor Europei centrale si de est. Ea avea menirea de a oferi resurse financiare statelor membre care se confruntau cu dezechilibre importante ale balantei de plati, rezultate din schimbarile bruste ale relatiilor comerciale traditionale, bazate pe preturi centralizate si pe aranjamente preferentiale in cadrul CAER, catre relatii comerciale multilaterale, bazate pe criterii de piata. Una dintre premisele acordarii acestei facilitati este cooperarea deplina cu FMI in proiectarea unor masuri economice de ajustare a statelor vizate, in conditiile in care datele economice preexistente erau foarte diferite de cerintele standard presupuse de toate celelalte facilitati de finantare ale FMI. Conditionarea in cadrul acestui tip de program este destul de redusa, prima transa, echivalenta cu jumatate din totalul sumei aprobate, eliberându-se la inceputul programului, iar a doua eliberându-se dupa 6 pâna la 12 luni de la acest moment, daca au fost respectate conditiile impuse. Plata acestui tip de finantare se face intr-o perioada de la 4 ani si jumatate pâna la 10 ani. (Killick, 1995, p. 9-11)

In decembrie 1997, Fondul a decis infiintarea unui alt tip de finantare, Finantarea pentru Resurse Suplimentare (Supplementary Resource Facility, FRS), pentru a ajuta statele membre sa faca fata unor pierderi bruste si grave ale increderii pietei. Aceasta facilitatea a fost folosita in ziua urmatoare pentru a se acorda cel mai mare imprumut din istoria FMI, catre Coreea de Sud si a se incerca, astfel, prevenirea unor consecinte dezastruoase pentru pietele financiare globale.

Pentru a avea acces la credite, tarile care solicita fonduri din partea FMI trebuie sa adreseze Fondului o scrisoare de intentie, insotita de un memorandum de politci economice. Urmeaza asumarea unui program de ajustare structurala (configurat de obicei pe trei ani), definit intr-un document cadru de politica economica, in care sunt prevazute obiectivele economice defalcate pe fiecare an si politicile de urmat. Acest document este redactat de catre expertii FMI, ai Bancii Mondiale si reprezentantii guvernului tarii solicitante. El se reactualizeaza in fiecare an, pe durata programului.

Masurile de ajustare asumate trebuie sa vizeze consolidarea balantei de plati si, mai recent, sa incurajeze cresterea economica. Succesul lor este indicat de criteriile de realizare, care reprezinta anumite obiective privind nivelul unor parametri macroeconomici, fixate in documentele de solicitare a imprumutului, a caror valoare, analizata trimestrial, indica masura in care programul de ajustare a fost bine implementat, producând efectele dorite.

In 1999, FMI a lansat, impreuna cu BM si plecând de la limitarile puse in evidenta de functionarea FASI, „Initiativa in favoarea tarilor sarace foarte indatorate”, cu obiectivul declarat de a contribui la solutionarea problemei datoriilor externe ale tarilor cu un nivel scazut de dezvoltare. Ea a constituit un pas important in asumarea de catre FMI si BM a Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, fixate prin documentele ONU si prin cele ale OCDE (Buira, 2003, cap. 4).

O a treia functie pe care FMI o indeplineste, pe lânga supraveghere si finantare, este acordarea asistentei tehnice tarilor membre. Aceasta reprezinta un domeniu de activitate mult mai putin vizibil decât acordarea de credite si aprobarea programelor de ajustare structurala, desi joaca un rol aparte in economia politica internationala actuala.19 FMI ofera servicii de informare, formare, asistenta si consiliere altor organizatii interguvernamentale si tarilor in curs de dezvoltare sau in tranzitie. Cele mai frecvente forme de asistenta tehnica sunt deplasarea unor echipe de experti si evaluarea¬/consilierea pe teren, formarea unor reprezentanti ai administratiei centrale cu putere de decizie in implementarea programelor de ajustare si acordarea unor burse si stadii de formare, la sediul FMI, pentru economistii tarilor in tranzitie si in curs de dezvoltare.

O forma a acestei asistente tehnice este si desemnarea unui reprezentant permanent al FMI intr-o anumita tara, ale carui sarcini vizeaza consilierea guvernului si a bancii centrale in privinta politicilor economice de urmat si, desigur, evaluarea implementarii acordurilor semnate de tara in cauza cu FMI.

Asistenta tehnica oferita de FMI se refera cel mai adesea la:

– politici fiscale si bugetare (legislatia referitoare la fiscalitate, colectarea impozitelor si taxelor, inclusiv cele vamale, controlul cheltuielilor publice, privatizarea, modalitatile de gestionare si monitorizare a cheltuielilor publice, gestionarea datoriei publice si finantarea politicilor sociale);

• politica monetara (organizarea si functionarea bancii centrale, functionarea pietei valutare, reglementarile bancare, interventiile bancii centrale pe piata, controlul pietei de capitaluri, gestiunea rezervelor valutare si mecanismele de compensare bancara),
• statistica si analiza economica utilizate la nivelul administratiei centrale si a bancilor centrale (metode de programare financiara, previziuni macro-economice, statisticile referitoare la balanta de plati, statisticile monetare si cele bugetare);
• alte domenii ale gestiunii financiare la nivel macro (negocierea si restructurarea datoriei externe, asistenta juridica in domeniul financiar, reglementari fiscale, s.a.) (Lenain, 1993, p. 112)

3. Resursele FMI

FMI foloseste, pentru evidenta operatiunilor si resurselor sale, o unitate de cont proprie, denumita Drept Special de Tragere (DST). Aceasta „moneda proprie” scriptica a FMI a inceput sa fie emisa in 1970, fiind initial echivalentul unui dolar american. In timp, valoarea DST a ajuns sa se calculeze in functie de un cos valutar alcatuit din monedele celor cinci state membre cele mai puternice. Statele membre trebuie sa isi raporteze cotele lor parti la un nivel constant al DST, atribuit lor, pe baza unei rate de schimb a monedei nationale determinata de FMI. 20

Cu alte cuvinte, statele membre contribuie cu o anumita suma in moneda lor nationala la activele Fondului, o alta in devize si in aur, dar aceasta contributie se calculeaza, in interiorul FMI, in echilvalentul ei in DST. O schimbare in valoarea activelor Fondului in moneda unei tari genereaza o debitare sau o creditare, in raport cu tara respectiva, pentru a mentine constanta valoarea in DST a detinerilor FMI in moneda tarii.

Resursele de creditare ale FMI sunt impartite, dupa cum rezulta si din prezentarea functiilor organizatiei, in resurse proprii si resurse atrase din exterior. In prima categorie intra cotele-parti ale statelor membre, rezervele FMI constituite pe baza profitului net rezultat din perceperea de comisioane si dobânzi, precum si alte resurse proprii. In a doua categorie intra imprumuturile contractate de FMI pentru completarea si diversificarea resurselor de creditare si alte angajamente ale FMI fata de tarile membre.

Membrii FMI cu economii puternice, alte organizatii financiare internationale sau alte institutii financiare private pot decide sa aloce resurse catre FMI, la cererea de imprumut venita din partea acestuia, pentru ca la rândul sau, Fondul sa acorde credite in cadrul unor programe de asistenta financiara pentru statele membre aflate in dificultate. Cele mai „impunatoare” cazuri, din punctul de vedere al sumelor mobilizate de FMI au fost Mexic, in februarie 1995, acordul de confirmare prevazând un imprumut de 12,1 miliarde DST si Coreea de Sud, in decembrie 1997, cu un imprumut de tip FRS in valoare de 15,5 miliarde DST.21

Rezervele FMI se constituie pe baza profitului net inregistrat de institutie la finele fiecarui an financiar. Potrivit Statutului FMI, profitul institutiei poate fi canalizat catre constituirea si sporirea rezervei speciale, constituirea si sporirea rezervei generale si distribuirea de dividende tarilor membre, proportional cu cotele-parti. Este de remarcat ca a treia varianta nu a fost utilizata niciodata de catre FMI.

Cotele-parti subscrise de statele membre pot fi revizuite, atât in sensul cresterii lor, cât si in sensul scaderii. Pâna la acest moment, fiecare modificare a adus o crestere a cotelor-parti, fapt ce a fost primit in general foarte favorabil de tarile care recurg la ajutorul financiar al FMI, intrucât cresterea cotelor-parti semnifica si cresterea cuantumului imprumuturilor pe care o tara le poate primi de la FMI (Lenain, 1993, p. 97).

Tarile carora Fondul le-a acordat imprumuturi de-a lungul timpului au fost de altfel nemultumite, in general, de cantitatea limitata de resurse pe care Fondul o poate pune la dispozitia statelor membre (nu mai mult de 300% fata de cota-parte a unei tari, pentru fiecare caz individual, si nu mai mult de 60% din rezervele sale, ca total agregat al imprumuturilor acordare la un moment dat). „Având in vedere ca marimea cotei de participare a unei tari determina drepturile tarii membre, intelegem de ce, cu toata stradania Fondului de a perfectiona modul de stabilire a marimii cotelor-parti, acesta este frecvent, permanent am putea spune, criticat, mai ales de catre tarile in curs de dezvoltare care apreciaza ca ele au cele mai mici cote, desi au cele mai mari nevoie de credite.” (Dragoescu, 2000, p. 73).

De altfel, in 1987, in cadrul unei reuniuni la Washington, Comitetul dezvoltarii a propus stabilirea unui indice al saraciei, de care sa se tina cont in determinarea marimii cotei-parti pentru fiecare tara. Aceasta propunere, ca de altfel alte proiecte reformatoare, au ramas fara ecou pentru moment. (vezi Toderean, 2002a).

Revizuirea cotelor-parti se face o data la fiecare cinci ani, Fondul dorind ca resursele sale sa reprezinte un procent aproximativ constant din valorea schimburilor comerciale globale. Cresterea substantiala a schimburilor comerciale internationale in ultimele decenii a dus la cresterea cotelor-parti ale statelor.

Prin revizuirea lor, FMI doreste sa oglindeasca schimbarile intervenite in economia mondiala, in pozitia diferitelor tari in cadrul acesteia si, totodata, sa mentina un anumit echilibru intre grupe de tari. Semnificativ ramâne faptul ca revizuirile cotelor-parti au decurs de fiecare data, pâna in prezent, de o maniera care sa nu aduca primele cinci economii ale lumii la o pondere totala a voturilor lor sub 40%. In mod similar, indiferent de evolutia economiei lor, Statele Unite nu au avut niciodata un numar de voturi mai mic de 17%, ceea ce implica un drept de veto in chestiunile fundamentale ale FMI, care trebuie adoptate cu 85% din voturi.

Concluzii / Rezumat

Trei etape in istoria FMI:

Perioada de 25 de ani a regimului dela Bretton Woods, in timpul careia Fondul a (incercat, n.n.) sa ajute tarile occidentale pentru a-si stabiliza eocnomiile.

Perioada in care s-a axat pe programe de ajustare structurala, in tarile in curs de dezvoltare.

Perioada de dupa 1989, când a contribuit la programele de reforma ale tarilor est-europene si la tranzitia lor la economia de piata. Lenain P. 6

Se adauga, perioada de dupa mijlocul anilor 1990, când devine lender of last resort. N.n.

Faptul ca FMI a inceput sa functioneze propriu-zis abia la inceputul anilor 50 si ca in anii 60 era deja in criza, ca de altfel modul in care a survenit si a fost solutionata criza sistemului monetar intrernational, la finele anilor 60 si in ani 70, arata ca FMI nu a fost folosit niciodata ca o expresie autentica a cooperarii monetare internationale. Din contra, pus in fata faptului implinit prin deciziile unilaterale ale statelor membre, mai ales ale celor cu economii puternice, insusi Fondul a trebuit sa se adapteze si sa isi caute noi „nise” de actiune. P. 45

Intre anii 70 – 90 solutiile pentru reformarea sistemului financiar international nu au putut fi convenite, in ciuda presiunilor si semnalelor in acest sens venite dinspre unele cercuri politice, ale societatii civile, sau chiar dinspre pietele financiare internationale. Supravegherea functionarii sistemului monetar international a ramas formal in sarcina FMI, care si-a asumat acest rol prin solutii care sa ii asigure utilitatea si permanenta. P. 59

Daca in primele decenii de functionare a FMI, accentul politicilor de conditionare cadea pe politici de controlare si limitare a cererii, pentru a incuraja stabilitatea financiara si economiile interne, in ultimii zece ani accentul s-a deplasat treptat inspre politici de consolidare a fundamentelor economice ale productiei si spre utilizarea cât mai eficienta a resurselor. P. 113
Tensiuni semnificative din cauza contradictiior societate pe actiuni – organizatie interguvernamentala.

Pe parcursul anilor de asistenta acordata tarilor in curs de dezvoltare, FMI si-a schimbat doctrina de mai multe ori, ca urmare a criticilor care i-au fost adresate de catre guverne si de catre observatori exterior, dar mai ales ca urmare a experientei practice acumulate. Doctrina Fondului a trecut prin mai multe stadii: programe de ajustare economica si financiara, programe orientate catre cresterea economica, programe de ajustare structurala si programe menite sa combata saracia. Lenain P. 70

Nu intotdeauna tarile vizate au adoptat cu adevarat masurile cerute de FMI, care lovesc in anumite grupuri de interes. „Liberalizarea importurilor elimina surse de profit de care beneficiau câtiva importatori si câteva intreprinderi privilegiate; dereglementarea financiara este insotita de rate ale dobânzii mai ridicate, ceea ce provoaca revolta intreprinderilor cu datorii; de asemenea, eliminarea subventiilor pentru anumite produse de consum provoaca nemultumirea populatiei urbane. Din toate aceste motive, guvernele prefera adesea programe de ajustare pur marcoeconomice, care sunt in aparenta mai „neutre” si mai abstracte, fata de refrome structurale care aduc atingere unor interese particulare.” (Lenain, 1993, p. 59) Experienta arata ca sunt respectate mai degraba criteriile macro-economice, decât reformele structurale, care intârzie adesea sa fie implementate.

1 Acest capitol foloseste, intr-o forma amendata si extinsa, parti din capitolul 2 al cartii Reforma organizatiilor internationale. O analiza a FMI ( Toderean, 2002a).

2 In sensul pertinent pentru domeniul Relatiilor internationale.

33 Institutia nu a putut exista ca atare, fiind incorporata intr-o forma redusa de institutionalizare, aceea a acordului GATT. GATT a stat, in cele din urma, la baza infiintarii Organizatiei Mondiale a Comertului, in 1995.

44 In acest context, planul lui Keynes, publicat in 1943, a argumentat in favoarea unei Uniuni Internationale de Clearing, care trebuia sa joace in esenta rolul unei Banci Centrale Mondiale. Ea urma sa ofere lichiditatile internationale necesare comertului mondial si sa emita o valuta neutra, bancaur, a carei valoare sa fie fixata in functie de aur. Fiecare valuta nationala urma sa-si stabileasca paritatea prin referinta la bancaur. UIC a fost menita sa actioneze ca un centru pentru realizarea politicilor economice globale, prin reglementari, supravegheri si coordonari ale economiilor nationale si ale interactiunilor lor (Bordo, 1993, p.32-33). Publicat in acelasi an, planul lui White a pus un accent mai mare pe problema stabilitatii ratelor de schimb si mai mic pe necesitatea unor lichiditati internationale generoase. Aspectele monetare si financiare ale ordinii de dupa razboi urmau sa fie incredintate unui Fond de Stabilizare. Acesta ar fi reglat si supravegheat valoarea de paritate a fiecarei valute nationale in termeni de unitas (valuta neutra) si ar fi asigurat rigiditatea ratelor de schimb, modificarile lor urmând a fi intreprinse doar in cazuri de dezechilibre fundamentale. Schimbari importante in valoarea paritatii urmau sa fie facute doar dupa adoptarea lor prin vot, in cadrul Fondului.

5 Prezentarea se bazeaza pe textul original al Articolelor, art. I, sublinierea noastra . Textul integral, in limba engleza, este reprodus in anexa in Toderean, 2002a.

6 Tendinta a fost accentuata in continuare prin localizarea in Washington a cartierelor generale si prin statutul conferit Directorilor Executivi. Despre aceste evolutii si despre concesiile necesare pentru a obtine aprobarea Congresului, a se vedea Gardner, 1969, capitolele VII si XIII.

7 Masura a fost recunoscuta oficial de catre FMI in cadrul intâlnirii de la Kingston, Jamaica, in 1976.

8 Vezi si subcapitolul urmator, referitor la organizarea FMI.

10 Acest subcapitol se bazeaza pe informatiile preluate din Bruon (1990), Lenain (1993), Killick (1995), Bird (1995), Dragoescu (2000) si Buira (2003), precum si pe informatiile disponibile pe pagina electronica a FMI, www.imf.org, in mod special rapoartele anuale ale ultimilor 10 ani. Nu am indicat in dreptul fiecarei informatii sursa, acolo unde este vorba despre detalii factuale, care se regasesc in orice prezentare a structurii si functiilor FMI. Am mentionat autorii de fiecare data când am intâlnit o nuanta de interpretare, sinteza, etc., care sa depaseasca informatia pur factuala de circulatie larga.

11 România este membra din 1972.

12 O explicatie mai extinsa a ceea ce inseamna DST-uri, pentru FMI, se gaseste in subcapitolul dedicat prezentarii resurselor institutiei.

13 In cazul României, ministrul finantelor este guvernator, iar guvernatorul BNR este supleant.

14 Arabia Saudita, incepând din 1978, când a devenit a sasea economie, ca putere, intre statele membre. …, Rusia cândva dupa 1989 (când, n.n.)

15 El este un comitet consultativ comun pentru FMI si Banca Mondiala.

16 Tarile membre sunt: Algeria, Argentina, Brazilia, Columbia, Cote d’Ivoire, RD Congo, Egipt, Etiopia, Gabon, Ghana, Guatemala, India, Iran, Liban, Mexic, Nigeria, Pakistan, Peru, Filipine, Africa de Sud, Sri Lanka, RA Siriana, Trinidad-Tobago si Venezuela.

17 Pâna la momentul denuntarii convertibilitatii, transa-rezerva era denumita transa-aur, deoarece ea reprezenta acel procet din cotele-parti ale statului membru, depus la FMI sub forma de aur.

18 Initial, limita maxima era 100% din cota, insa, ca urmare a dezechilibrelor din economia mondiala si a nevoii de creditare a statelor in curs de dezvoltare, aceasta a fost marita la 200%. (Bruon, 1990, p.161-162)

19 Vezi de exemplu asistenta tehnica pe care FMI o pune la dispozitia Comisiei Europene, in evaluarea performantelor economice ale tarilor candidate si asociate, care este preluata din datele Fondului. Este cu siguranta cazul evaluarilor economie ale României , realizate de Comisie in ultimii ani.

Date preluate de la http://www.imf.rog/external/np/exr/chron/chron.asp

Sursa: Bogdan Mandru

Adauga un comentariu!

Apăsaţi aici pentru a anula un răspuns.

Nume (necesar)

E-mail (necesar dar nu va fi publicat)

Website

CAPTCHA Code *

De aproape trei luni, artistii romani n-au mai vazut scena sau mai simplu spus au ajuns muritori de foame! Daca in continuare nu se vor putea organiza spectacole cu un numar rezonabil de spectatori, astfel incat sa fie cat de cat profitabile, industria de entertainment din Romania pur si simplu va muri, sustine Misu Cernea, […]

Numarul deceselor cauzate de noul coronavirus din China a ajuns la 25, iar numarul persoanelor infectate se ridica la 616, au informat autoritatile sanitare din aceasta tara, citate de Sky News, potrivit Mediafax. umarul deceselor cauzate de virusul misterios din China a crescut dramatic: risc major de epidemie globala China a confirmat marti sase decese […]

Cele mai multe dintre evenimentele majore ale ultimelor decenii au venit ca reactie la un eveniment precedent, de multe ori fals, o provocare menita a pregati opinia publica pentru ceea ce va urma. Comentatorii politici numesc astfel de evenimente inscenate – false flag – un steag fals. Cele mai clare exemple de atacuri inscenate sunt […]

Incredibil ce se intampla in Romania! Un sat intreg retrocedat unei familii, caz fara precedent in Romania! Satul Nadas din judetul Arad ramane retrocedat, dupa ce Tribunalul Olt a admis recursul formulat de familia Colteu, considerand ca cererea de reviziuire depusa de autoritatile locale este tardiva. In 2006, familia Colteu a mostenit un sat in […]

Cât a plătit Omenirea pentru înființarea statului ISRAEL? Partea întâi Mărturia unui evreu foarte bine informat: BENJAMIN H. FREEDMAN. Cine a declanșat și la ce au folosit războaiele mondiale? Opinia unui evreu care a fost în mijlocul evenimentelor. Articol preluat din revista Lumea nr. 7/2010. Discurs ţinut de Benjamin H. Freedman, consilierul preşedintelui W. Wilson, […]