Este in plina desfasurare evenimentul Les films de Cannes à Bucarest, editia a treia. Cand cititi aceste randuri, deja am vizionat o duzina din filme. Din capul locului o spun, valoarea filmelor prezentate in acest an la Tribeca Film Festival este cu mult peste cea a filmelor de la Cannes. TFF este un festival dominat de filme experimentale. si ceea ce vad aici, in selectia de la Bucuresti, imita filmele de la TFF, despre care am scris pe larg in ziare.ro. De pilda, chiar filmul de gala, 7 Days in Havana, proiectat dupa o intarziere nepermisa, datorata unui scapete, desi avea un microfon, este o pastisa dupa faimosul Una Noche al lui Lucy Mulloy, care prezinta o fata promiscua a Cubei, dominata de prostitutie si de nevoia de a evada, asa cum fac chiar interpretii principali in realitate, cand au venit sa-si ridice premiile si nu s-au mai intors in Cuba. E un caz supermediatizat.

Asa si aici, vedem povestea leita a personajului Cecilia, prezent in doua episoade. Desi e impartit in 7 episoade, urmand zilele saptamanii, fiecare episod fiind semnat de un alt regizor, Benicio del Toro, Gaspar Noé, Elia Suleiman, Laurent Cantet, Julio Medem, Pablo Trapero si Juan Carlos Tabío, filmul este plictisitor, lung, tras de par, poate cu exceptia segmentului in care apare Emir Kusturika.

Apropiat de formula „reality-show”, filmul face din Havana o muza sexuala, inclusiv homosexuala, ca in episodul Ritualul, dar si una degradant mistica, precum in ultimul episod, Fantana. Mandria soferului cubanez care ii prezinta unui tanar actor american Havana, este Capitoliul, copiat intocmai dupa Capitoliul americanilor de la Washington, numai ca acesta, al cubanezilor, este mai inalt cu 5 centimetri, adica cu doi toli!

Si celelalte productii, multe frantuzesti, dar si rusesti, palestiniene, italiene sau japoneze, sunt de o valoare indoielnica, la limita realismului socialist, asa cum vor arata in cronicile viitoare.

De departe cel mai bun film din selectie este Beasts of the Southern Wild (2011), cu care debuteaza newyorkezul Benh Zeitlin (n. 1982), dupa formula intalnita la TFF, si ma gandesc imediat la filmul canadian War Witch, capodopera vietnamezului Kim Nguyen, care a obtinut Marele Premiu al festivalului.

Este o originala viziune asupra sfarsitului lumii. Hushpuppy, o negresa de 6 ani, traieste impreuna cu tatal ei pe o insula amenintata de uragane. Pe insula mai traiesc doar cateva familii, in case insalubre, improvizate, amestec de gospodarii precare si obiecte ingramadite, totul de o concretete formidabila, cum numai arta filmului poate sa surprinda, nu intamplator filmul a obtinut premiul Camera d’Or. Povestea supravietuirii acestor oameni este narata de Hushpuppy, care este obsedata de animale preistorice si de topirea ghetarilor. Cand furtuna vine, inundarea insulei este inevitabila.

Si mana de oameni se aduna pe un fel de Arca a lui Noe, unde isi pun „averea”, purcei, gaini, plante, ierburi, tot ce mai gasesc viu si ratacesc pe apa ca salbaticul Mariner al lui Kevin Kostner din Waterworld (1995). Ceea ce le da sens uman acestor supravietuitori salbaticiti este iubirea, a lui Mariner pentru Helen, respectiv a lui Hushpuppy, o nesfarsita iubire, pentru mama si tatal ei, dar si pentru viata.

Fascinant este limbajul de intelept batran al lui Hushpuppy, in care naivitatile se imbina cu sensurile adanci. Ea mereu dialogheaza cu mama ei disparuta si va pleca s-o caute. Aceasta aventura in lumea civilizata ii intareste convingerea ca adevarata viata e in salbaticie.

Aici, unde ea stapaneste necunoscutul, unde inima ei e puternica, fiindca le spune celorlalti ca „Strong animals know when your hearts are weak” (animalele puternice stiu cand inimile voastre sunt slabe).

Fetita este jucata de Quvenzhané Wallis, care face un rol memorabil, motiv pentru care filmul a fost unanim indragit de critici si public, dovada Marele Premiu obtinut la Sundance Festival, cel mai mare festival al filmului independent, dar si premiul publicului la Festivalul de la Los Angeles. „The New York Times” l-a ales filmul anului.

Filmul lui Benh Zeitlin este un poem al supravietuirii rasei umane.

Evident, filmul este o parabola, in stilul lui Terrence Malick din The Tree of Life (2011), ideea de geneza. O altfel de geneza, in sensul ca regizorul ii confera eroinei puteri magice, asa cum este secventa in care ea pune frana invaziei fiarelor numite aurochs, un fel de zimbri preistorici uriasi. in acest punct, filmul aminteste si de formula lui Apichatpong Weerasethakul din Uncle Boonmee, incununat in 2010 cu Palme d’Or.

Fetita a fost crescuta de tatal ei, Wink (Dwight Henry), in spiritul rezistentei in fata primejdiei, a raului, invatand-o cum sa se descurce daca va fi singura, cum sa-si faca rost de mancare, cum sa pescuiasca. El ii alimenteaza la fiecare pas spiritul salbaticiei.

Desi acesti cativa rataciti vor fi recuperati de echipe de salvare si dusi la adapost, oferindu-li-se servicii medicale, conditii de viata civilizate, ei evadeaza, fug inapoi, refuza civilizatia, vor sa se intoarca la origini, acolo unde au vazut lumina zilei. Textul este de o frumusete colosala. Fetita nareaza toata povestea, povestea furtunii care se abate asupra paradisului terestru, sugerand salvarea prin Arca lui Noe, primul mit post-apocaliptic al lumii.

Si locul imaginat de Zeitlin este la capatul pamantului, rupt de civilizatie, numit Bathtub, plasat undeva in sud, intr-o margine de delta a lumii. Puterea lui Hushpuppy vine din credinta ca daca o veriga a lumii se pierde, intregul se naruie. Ea tot repeta aceasta idee care leaga fiecare parte a universului si il face sa existe. Sfarsitul lumii vine atunci cand o partea ei moare sau nu functioneza. Ea lupta ca intregul sa ramana cum a fost, intreg.

Beasts of the Southern Wild este victoria filmului independent, cultivat si de TFF, asupra marilor studiouri hollywoodiene, daca ne gandim ca filmul a avut un deviz de 1, 8 milioane dolari, realizand in cateva luni peste 13 milioane. O productie minimala, dar cu idei maximale. Este lectia pe care americanii o dau europenilor, productiilor prezentate la Cannes, una mai defecta ca alta. Vom reveni si cu analiza celorlalte filme aduse la Bucuresti.

Pestele de la Cannes se-mpute

Si editia din acest an a Festivalului de la Cannes confirma faptul ca ne aflam intr-o zona a sferelor de influenta, cum ar spune Marin Sorescu. Ca este un festival politic, poate fi dovedit prin prezenta unor filme fara valoare, dar care trebuiau sa fie, fiindca reprezinta Cuba, Palestina, Iran, Romania sau Rusia.

Asa este plicticosul 7 jours à la Havana, analizat anterior, in care intalnim si un episod semnat de Elia Suleiman, regizor palestinian, comparat cu Buster Keaton si Jacques Tati, pentru ca seamana cu primul si aduce cu absurdul celui de-al doilea, dar gagurile din segmentul lui nu au nici un haz.

Si filmul Divine Intervention, care a luat premiul juriului si premiul criticii la Cannes in 2002, este la fel de insipid. Or fi de neinteles pentru noi glumele palestiniene?! Actiunea se petrece la Nazareth, unde s-a nascut si Suleiman, si e alcatuita numai din momente absurde. De fapt, sunt momente care exprima prostia omeneasca, ca in umorul evreiesc. De ce oare personajele din filmul sau reprezinta oameni atat de prosti? Ca sa defineasca locul unde s-a nascut Iisus.

Momentele mai interesante apar in partea a doua a filmului, care se petrece la granita palestiniano-israelita, unde se transforma intr-un pamflet politic: se ironizeaza soldatii israelieni, absurdul controlului vamal. Un palestinian care traieste la Ierusalim nu poate ajunge sa-si vada iubita, o palestiniana din Ramallah. Toti sunt opriti. El are ideea sa umfle si sa dea drumul unui balon pe care e desenat chipul lui Yasser Arafat. Balonul trece, distrage atentia soldatilor, ocupati sa captureze balonul, iar el se strecoara cu masina dincolo de baraje. Balonul cu imaginea lui Arafat zboara peste cetatea Ierusalimului si ajunge pe varful Moscheii lui Omar.

Mai e si un moment cand postul de paza se prabuseste la trecerea frumoasei palestiniene (Manal Khader), care devine apoi o tinta magica, de neinvins, pentru soldatii israelieni aflati in poligonul de trageri. Sunt pamflete antirazboinice, fapt pentru care a si fost premiat.

In alt film al sau, The Time that Remains (2009), Suleiman (un nume de pasa turc) este la fel de catar si anticrestin, mai ales in secventa cand ii moare mama, care are langa ea statuia Fecioarei. Iar el, regizorul-personaj, ii ia mamei ochelarii de pe nas si ii pune Fecioarei, in timp ce mama se elibereaza de tuburile care o ajutau sa mai respire si moare. in strada, un tanc il urmareste cu turela pe un tanar care vorbeste la celular cu iubita lui. Personajul lui Suleiman sta pe o banca si priveste toate absurditatile ce se petrec sub ochii sai. Lumea e data peste cap. Nimic nu mai e normal.

Totul ar fi o consecinta a faptului ca in 1948 armata israeliana a ocupat Nazareth-ul, de fapt armata palestiniana s-a predat fara lupte, dar toti luptatorii din rezistenta au fost urmariti, prinsi si ucisi. De atunci e o continua vanatoare de palestinieni si o lupta a celor vii de a-si apara drepturile, de a apara memoria mortilor.

Filmul se bazeaza pe jurnalul tatalui lui Suleiman, luptator in rezistenta antiisraelita, apoi pe scrisorile mamei sale si pe propriile amintiri. Elia Suleiman isi defineste asa opera: „Filmul traseaza un portret al vietii cotidiene a acestor palestinieni ramasi pe pamanturile natale, numiti arabo-israelieni, si care traiesc ca o minoritate in propria lor tara”.
Regizorul intretine revolta lor pe calea unei comedii absurde, pe regulile redundantei sau ale umorului negru.

Dar suprema nonvaloare a selectiei este filmul rusesc In the Fog / in ceata (2012), coproductie germano-ruso-olandezo-bieloruso-letona, o ecranizare dupa romanul lui Vasile Bikov, realizata de regizorul Serghei Loznitsa, care depaseste in lentoare tot ce s-a vazut. O drama, in care doi luptatori in rezistenta incearca sa ucida un consatean acuzat pe nedrept de tradare, de colaborare cu inamicul, ar fi putut fi povestita in cinci minute, nu in 127 de minute. Lentoarea e fara sens.

Ca si sinuciderea celui urmarit, dupa ce urmaritorii sai sunt ucisi de nemti. De fapt, tot de rusi, care au pactizat cu dusmanul, purtand haine negre cu insemne naziste. Toata actiunea se petrece intr-o padure plina de fumigene, ca sa fim in ceata. Totul e previzibil si anevoios povestit, ca in cel mai primitiv realism socialist, cu inconfundabilul joc stanislavskian al actorilor.

Sunt si alte filme proaste, fara valoare, acceptate pe criterii politice sau de conjunctura, ca Like Someone in Love, filme anecdotice sau comedioare ca The Angels’Share, filme de umplutura sau thriller ca Killing them Softly sau pur experimentale, ca Holy Motors. insusi Reality, castigatorul Marelui Premiu, ne spune povestea unui vanzator de peste, dar cum se-mpute el, vom arata intr-o cronica viitoare.
Grid Modorcea

Sursa: Ziaristi Online

Adauga un comentariu!

Apăsaţi aici pentru a anula un răspuns.

Nume (necesar)

E-mail (necesar dar nu va fi publicat)

Website

CAPTCHA Code *

– Domnule profesor, omenirea a marcat, în acest an, împlinirea unui secolde la declanşarea Primului Război Mondial. Cum aţi caracteriza, în câteva cuvinte, acest sinistru al istoriei, care a provocat moartea a circa 17milioane de oameni? Sigur că, în esenţă, ne gândim la numărul de morţi şi la uriaşele distrugeri materiale. Dar, în ce priveşte […]

Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul “material” al acestui fenomen divin. “O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg […]

Ceea ce stim despre avangarda literara, artisica in general, este ca ea reprezinta factorul dinamic in miscarea artei, ca are rolul noului fata de vechi, ca este deschizatoare de drumuri, precursoare a artei viitorului, sondand noi cai de exprimare, impulsionand cursul literaturii, al artei, spre noi orizonturi, respingand traditia ca factor fosilizant, retrograd. Din acest […]

La sfarsitul anului trecut, Cotidianul a publicat poate cea mai completa sinteza a evenimentelor din decembrie 1989, realizata de unul dintre cei care a fost in miezul problemei. Noi am publicat prima parte, sub titlul: Decembrie 1989: Atacul Ungariei asupra Romaniei vazut de serviciile secrete romanesti (I). “Neorevizionismul ungar a devenit vârful de lance al […]