Catalin Gruia

Drum spre iad pavat cu intenţi bune

Preambul: Dragă cititorule, aceasta este povestea unui fiu de ţăran care visa la o gospodărie îmbelşugată. S-a întâmplat ca el să fie un şef de stat pentru care lumea era un mare sat. În tot ce a făcut, s-a comportat ca un ambiţios care, sătul să depindă de vecinii bogaţi, s-a străduit să-şi facă şi el un rost. La început părea că va reuşi. A construit însă după ureche, repede sau greşit. Cu oamenii lui s-a purtat mai întâi bine, apoi, când au început să nu-i mai iasă socotelile, tot mai rău.

***

Un câine negru lingea din balta de sânge în care zăceau doi bătrânei executaţi de Crăciun, în Garnizoana Târgovişte. În urma unui proces-mascaradă, un tribunal special i-a condamnat la moarte prin împuşcare în decembrie 1989, pentru „crime grave împotriva poporului român“. El a murit pe loc. Femeia şi-a dat sufletul un minut mai târziu, după ce căpitanul paraşutiştilor din plutonul de execuţie a mai descărcat în ea, cu furie, un încărcător. Astfel şi-au sfârşit Nicolae şi Elena Ceauşescu lungul drum de cinci decenii împreună, după ce, pornind foarte de jos, au acaparat puterea, îmbătrânind la conducerea ţării.

Ridicat în slăvi în cei 24 de ani de domnie, în care ajunsese să personifice România, Ceauşescu – răsturnat şi înlocuit de unii dintre foştii săi baroni – a fost transformat în ţap ispăşitor pentru tot răul făcut românilor. Între aceste două extreme, cine a fost cu adevărat Nicolae Ceauşescu?

***

Un puşti mărunţel şi bâlbâit a plecat de acasă la 11 ani ca să-şi găsească un rost la Bucureşti. Părinţii lui, ţărani din Scorniceşti, abia găseau ce să pună pe masă celor 10 copii. Tatăl, Andruţa, avea trei hectare de pământ, câteva oi şi mai cârpea finanţele familiei din croitorie. „Nu se interesa de copiii lui; fura, bea, sărea la bătaie şi înjura…“ – spunea despre el bătrânul preot din Scorniceşti. Mama era o femeie supusă şi muncitoare. Familia dormea pe laviţe întinse pe lângă pereţii casei cu două încăperi. Mămăliga era mâncarea de bază.

Nicolae a făcut patru clase la şcoala din sat. Învăţătorul preda într-o sală cursuri simultane, pentru elevii mai multor clase. Micul Ceauşescu nu a avut cărţi şi adesea mergea la şcoală desculţ. Nu avea prieteni, era nervos şi imprevizibil.
Într-un Bucureşti la acea vreme cosmopolit – primul oraş pe care îl vedea –, Nicolae a tras la sora lui, Niculina Rusescu.

A fost curând dus să înveţe meserie în atelierul cizmarului Alexandru Săndulescu, membru activ al PCR, care şi-a iniţiat ucenicul în misiuni conspirative. Nicolae nu s-a adaptat în Bucureşti. Trecerea dintr-o lume în care nu-şi găsea locul (satul natal) într-alta în care tot nu-şi găsea locul (oraşul) l-a marcat. „Intrarea în mişcarea marginală a comuniştilor a fost soluţia lui alternativă de integrare în viaţa socială“ – spune sociologul Pavel Câmpeanu, autorul cărţii Ceauşescu – Anii numărătorii inverse.

Istoricii epocii de aur nu au scăpat niciun prilej de a-l hiperboliza pe „tânărul erou“ ilegalist Ceauşescu, arestat pentru prima oară la 15 ani, care, până la 26, strânsese 7 ani de închisoare. Adevărul e că, în anii ’30, Nicolae era doar un puşti neprevăzător şi ageamiu. „Nu auzisem nimic despre el“ – a spus Constantin Pârvulescu, unul dintre părinţii fondatori ai PCR.

Primea misiuni minore de la şefii lui comunişti. De exemplu, în 1934, la Craiova, împreună cu alţi trei tineri, au făcut gălăgie la procesul unui grup de comunişti condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe atunci şeful Sindicatului CFR Bucureşti.

Ceauşescu şi tovarăşii lui au fost arestaţi şi bătuţi de poliţie. Conform declaraţiilor lui Ion Gheorghe Maurer, preşedintele de mai târziu al Consiliului de Miniştri, Nicolae fusese plătit pentru răspândirea de manifeste şi liste de semnături aşa cum alţii erau plătiţi pentru vânzarea ziarelor. Până la jumătatea anilor ’30, Nicolae a călătorit „în misiune“ prin Bucureşti, Craiova, Câmpulung sau Râmnicu Vâlcea. A fost arestat de multe ori.

În dosarul lui de la Siguranţă începea să i se contureze un portret de „agitator comunist periculos“ şi „distribuitor de materiale de propagandă comunistă şi antifascistă“. Prima condamnare: 6 iunie 1936, Tribunalul din Braşov – doi ani de închisoare, plus 6 luni pentru sfidarea curţii, 2.000 de lei amendă şi un an de domiciliu forţat în Scorniceşti. Cea mai mare parte a pedepsei a ispăşit-o la Doftana.

Colegii de închisoare spun că deţinutul Ceauşescu era invidios, răzbunător, dur. Dar ştia să se bage în sufletul omului. Când a ieşit din închisoare, Ceauşescu nu mai era chiar un necunoscut. A devenit membru în conducerea organizaţiei de tineret a partidului. În ţară erau cam 700 de comunişti în libertate (conduşi de Pătrăşcanu, Foriş, Pârvulescu) plus vreo 200 închişi (generaţia de grevă a lui Dej); se instaurase dictatura regală, întâlnirile ilegaliştilor erau rare, banii puţini, carnete de membru şi cotizaţii nu existau.

Curând a fost iar arestat şi trimis la Jilava trei ani pentru „conspiraţie contra ordinii sociale“. Ceauşescu şi-a petrecut anii războiului în puşcării şi lagăre: Jilava (1940), Caransebeş (1942), Văcăreşti (august 1943), Târgu Jiu (septembrie 1943). Gratiile l-au izolat de ceea ce se întâmpla afară: înţelegerea dintre Hitler şi Stalin; certuri interne între comunişti, pierderea Basarabiei şi a Ardealului de Nord, tentativa de lovitură de stat legionară, abdicarea lui Carol al II-lea, dictatura antonesciană.

August 1944 a fost un moment de răscruce în destinul său şi al României: Ceauşescu a fost eliberat şi şi-a început urcuşul.
Familia comuniştilor români – facţiunea moscovită, generaţia de închisoare a lui Dej şi veteranii ilegalişti – s-a reunit în toamnă într-o casă boierească din Aleea Eliza Filipescu nr. 16 (unde e azi ambasada indiană). Ceauşescu era printre ei.

Sub aripa protectoare a lui Dej, al cărui favorit devenise în închisoare, pas cu pas, tenace, încăpăţânat, cu un real instinct pentru putere, Ceauşescu s-a zbătut, a linguşit, s-a adaptat, a muncit, s-a ridicat: la 27 de ani, era membru în conducerea UTC şi apoi al CC al PMR; la 28 de ani – instructor de partid la Constanţa şi în Oltenia; la 29 de ani –­­ deputat în Marea Adunare Naţională (după ce mobilizase în circumscripţia sa electorală, din Olt, trupe motorizate care să-i „convingă“ pe alegători să introducă în urne buletinele de vot completate dinainte de comunişti); la 30 de ani – subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii (unde a început colectivizarea silită); la 31 de ani – ministru adjunct al apărării, şef politic al armatei şi apoi general politruc cu specializare la Moscova; la 36 de ani – secretar al CC (un post-cheie în partidele comuniste, ocupându-se de organizarea partidului); la 37 de ani, la cel de-al doilea Congres al PMR, a fost primit ca membru în Biroul Politic, însărcinat cu supravegherea internă de partid a Internelor, Securităţii, Armatei, Procuraturii şi Justiţiei (s-a folosit de această poziţie pentru crearea unui sistem de pile, instalându-şi oamenii în posturi-cheie din partid).

5 noiembrie 1957. Un avion IL 14, având la bord o delegaţie a PMR ce zbura la Moscova pentru a participa la aniversarea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, s-a prăbuşit la aterizare pe Aeroportul Vnukovo, la ora 17,48, din cauza unei erori de pilotaj. Au murit ministrul de externe Grigore Preoteasa şi trei membri ai echipajului. Ceilalţi pasageri au suferit răni grave. Nicolae Ceauşescu, secretar al CC al PMR, a fost mai norocos.

Certificatul medical eliberat la Moscova consemna: „Traumatism al părţii externe a hemitoracelui drept şi la gamba stângă. Plăgi zgâriate la faţă, mâini şi picioare. Temperatura: 37,3 grade, stare generală satisfăcătoare.“

Dar soarta era cât pe ce să-i joace o festă acestui tânăr ambiţios, la numai câţiva paşi de cucerirea puterii. Peste câţiva ani, la 19 martie 1965, ora 17,45, când Gheorghiu-Dej şi-a dat sufletul înconjurat de echipa de conducere a PMR, Nicolae Ceauşescu a fost primul care s-a aplecat să-l sărute.

Cei trei membri veterani ai Biroului Politic, prieteni ai lui Dej, calificaţi să-l înlocuiască, nu erau potriviţi din cauza „originii nesănătoase“: Ion Gheorghe Maurer era german, Emil Bodnăraş – ucrainean, Dumitru Coliu – bulgar. (Conform lui Paul Niculescu-Mizil, fost membru al CC, cele trei condiţii forte pentru viitorul conducător erau: să fie român, ilegalist, muncitor).

Dorinţa acestui triumvirat din vechea gardă de a promova un tânăr docil în fruntea unei conduceri colective a convertit defectele lui Ceauşescu în atuuri. Ei au tras sforile pentru juniorul din Biroul Politic, care le părea cel mai uşor de manipulat. La congresul din 19-24 iulie, care trebuia să valideze alegerea Biroului Politic, cei 1.357 de delegaţi l-au ales pe Ceauşescu în funcţia de prim-secretar al CC al PCR.

La 47 de ani, Ceauşescu, cel mai tânăr conducător politic din Europa, şi-a început mandatul în forţă: PMR a revenit la vechiul nume, PCR. După numai o lună s-a schimbat şi denumirea ţării: România a devenit, din republică populară, republică socialistă. Lunile de miere de la începuturile guvernării acestui tânăr dinamic, care părea modest şi tolerant, nu anunţau cu nimic anii de fiere în care avea să sfârşească.

La început, Ceauşescu s-a concentrat cu succes în patru direcţii: liberalizarea politicii interne şi bunăstare pentru români; mai multă putere pentru sine (sub pretextul reabilitării victimelor din perioada Dej, a tras sforile pentru înlocuirea echipei care îl promovase, şi cu care trebuia să împartă puterea, cu tinerii din garda lui); o ofensivă de seducere a Occidentului, jucând rolul fiului rebel al familiei Pactului de la Varşovia; atenţie să nu supere prea tare URSS.
Românii trăiau mai bine şi erau mândri de preşedintele lor. Frustraţi de istorie, ei vedeau în Ceauşescu pe unul de-al lor care vorbeşte de la egal la egal cu mai-marii lumii. Când a condamnat intervenţia militară în Cehoslovacia (din noaptea de 20-21 august 1968), entuziasmul românilor a fost spontan. Actul acesta de sfidare a Moscovei i-a adus respectul întregii lumi.

Dar august 1968 a fost doar vârful aisbergului: Ceauşescu şi-a cultivat cu consecvenţă aura de lider comunist atipic: a fost primul care a stabilit relaţii diplomatice cu RFG (1967), singurul care nu a rupt-o cu Israelul după războiul celor şase zile (iunie 1967), singurul care permitea cetăţenilor săi de origine evreiască să plece în Israel (contra cost – 2.000-5.000 $ pe cap de om, cum avea să dezvăluie mai târziu generalul de securitate Mihai Pacepa); primul preşedinte român care a vizitat Statele Unite, într-un moment când relaţiile URSS-SUA erau extrem de încordate (1970); singurul care a refuzat să se alăture cartelului petrolului, înfiinţat în urma Programului General al CAER (1971), şeful singurei ţări din lagărul socialist membră a Băncii Mondiale şi a FMI (1972) etc.

În mai puţin de un deceniu, România lui Gheorghiu-Dej a trecut, după retragerea trupelor sovietice în 1956, de la servilism faţă de Moscova, spre o politică externă mai autonomă. Dej şi mai târziu moştenitorul său, Ceauşescu, au fost lupi stalinişti care au îmbrăcat de nevoie haina proocidentală a unui comunism naţional-liberal, reacţionând la încercarea lui Hruşciov de a reforma blocul comunist.

A fost o mişcare de apărare, care i-a făcut populari atât în ţară, cât şi în străinătate. Occidentul a crezut că găsise în Ceauşescu calul troian al blocului răsăritean şi i-a emis un cec în alb pentru aproape două decenii. Unii observatori occidentali exultau, comparându-l cu Kennedy sau prezicând că România va ajunge un fel de Elveţie. Faima lui de naţionalist îndărătnic, cu un rol special în cadrul Pactului de la Varşovia, i-a deschis aproape toate uşile.

Şi Ceauşescu s-a dovedit a fi un mediator înnăscut; extrem de tolerant în politica externă (la polul opus faţă de fanatismul de care a dat dovadă în politica internă), ar fi fost în stare să facă un pact şi cu dracul. „Ceauşescu a fost un tiran din punct de vedere politic, un dezastru economic, dar în politica externă a avut sclipiri de geniu“ – spunea Silviu Brucan, fost redactor-şef la Scânteia şi mai târziu unul dintre actorii principali ai evenimentelor din 1989. „Deşi un incult, era deştept, o deşteptăciune vicleană, ţărănească.“

Curând turismul politic în România a devenit o modă. Cel care a deschis sezonul în 1967 a fost Richard Nixon, viitorul preşedinte al SUA. În acelaşi an, Corneliu Mănescu, ministrul de externe român, a devenit preşedintele Adunării Generale a ONU.

Ceauşescu întorcea vizitele. În 1973 a fost apogeul vizitelor sale în străinătate: Iran, Pakistan, Olanda, Italia, RFG, Iugoslavia, SUA, Vatican, URSS, Maroc, mai multe state din America de Sud.

La Vatican, papa Paul al VI-lea i-a spus (26 mai 1973): „Excelenţă, rugăm Cerul să binecuvânteze activitatea dumneavoastră, pe care noi o urmărim cu mult interes, şi am dori să ne consideraţi nişte umili sprijinitori ai politicii dumneavoastră de independenţă şi suveranitate, pe care o duceţi cu atâta consecvenţă.“

Ceauşescu a strâns un număr considerabil de premii, medalii, ordine, titluri academice, a căror simplă înşiruire ar umple peste trei pagini de revistă. Ele variază de la Legiunea de Onoare Franceză, la Ordinul Leului de Aur al Nassau-lui, din Luxemburg; de la Ordinul Cavalerului Alb Finlandez, la Ordinul Naţional al Leopardului, din Zair; de la Ordinul Bath Britanic, la o grămadă de ordine Lenin, Marx şi Steagul Roşu, din ţările comuniste.

A fost contemporan cu şase preşedinţi americani; s-a înţeles cu toţi, iar cu Nixon a fost prieten (s-au vizitat reciproc, la Washington şi Bucureşti, de câte două ori).

Şi-a cultivat relaţii bune cu SUA în cea mai mare parte a timpului, probate din 1970, când au fost inundaţii catastrofale în ţară (38 din 39 de judeţe au fost afectate, 600.000 de oameni evacuaţi) şi americanii au trimis ajutoare în valoare de 11,6 milioane $, şi culminând cu 25 iulie 1975, când România a obţinut clauza naţiunii celei mai favorizate (prelungită anual până în 1988).

Moscova se obişnuise cu grandomania politicii externe a lui Ceauşescu: îl considera probabil un clovn original şi inofensiv. Dar el se lua în serios: în iulie 1973, la o întâlnire în Crimeea a şefilor de partide comuniste din Europa de Est, românul profera erezii: cerea colaborarea cu social-democraţii (consideraţi trădători de către comunişti), desfiinţarea celor două blocuri militare – NATO şi Pactul de la Varşovia­ –, apăra China în cearta cu URSS, îl critica pe Brejnev că nu face mai mult pentru evitarea unui război nuclear.

Au urmat câţiva ani de destindere internaţională şi nu a mai fost nevoie de jocul său dublu: Occidentul s-a dezis de Ceauşescu. Între 1974-1976, Ceauşescu a călătorit numai de două ori în Vest. S-au rărit şi vizitele occidentalilor în România. În 1974, nu a mai venit nimeni. Simţindu-se trădat de occidentali, Ceauşescu s-a întors spre ruşi, de la care avea nevoie de ajutor ca să transforme România într-un stat industrial modern. În august 1976, Erich Honecker, liderul RDG, aflat în vacanţă în Crimeea, îi spunea lui Leonid Brejnev, şeful URSS, într-o convorbire particulară: „(Ceauşescu) mă sâcâie să merg să vizitez România. În general, s-a comportat mai bine decât în alte dăţi. Asta e bine. Îl legăm din nou în Tratatul de la Varşovia.“

În aceeaşi perioadă, Ceauşescu s-a orientat spre lumea a treia (Africa, America de Sud, ţările arabe). A pozat ­– dovedind instinct politic – în europeanul promotor al independenţei naţionale. A acordat credite de milioane de dolari, gândite ca investiţii viitoare şi cooperare în exploatarea bogăţiilor subsolului, a exportat produse industriale şi armament.
Nicolae Ceauşescu a cunoscut-o pe Lenuţa Petrescu în 1939, la o manifestare de la Cercul Cultural al Muncitorilor.

A fost dragoste la prima vedere; Lenuţa era tânără, frumoasă, cu doi ani mai în vârstă decât el, membră a organizaţiei tineretului comunist – răspundea de Sectorul 2 Bucureşti, sub numele conspirativ Florica. Şapte ani mai târziu, s-au căsătorit, au avut trei copii (Valentin, Zoe şi Nicu) şi aveau să rămână împreună 50 de ani.

„Erau foarte apropiaţi, se ţineau de mână. Ceauşescu nu ieşea din cuvântul ei, dar şi tovarăşa se interesa mult de el, dacă a mâncat, dacă are tot ce-i trebuie, dacă e mulţumit. Luau masa în curte şi se simţeau bine împreună. Lui îi plăcea mult muzica Ioanei Radu şi a Miei Braia şi, după ce mâncau, el cânta, jucau table şi ea îl mai fura. Zicea tovarăşul: «Iar m-ai furat, nu mai joc.» «Hai, Nicule, că nu te mai fur…» Şi uite-aşa se distrau ei în familie“ – spune Suzana Andreiaş, şefa personalului la reşedinţa de la Snagov a familiei Ceauşescu timp de aproape trei decenii. Lui Ceauşescu îi plăceau şahul, biliardul şi voleiul. După versurile pe care le recita pe la congrese, se pare că citea literatură română, şi în primul rând poezia lui Eminescu.

La mâncare nu era pretenţios şi avea gusturi rustice. Filmele le-a descoperit pe la 35 de ani. Era mare fan Kojak şi se uita cu plăcere la filme poliţiste americane. Toate reşedinţele lui erau dotate cu o sală specială de proiecţie. După 1955, s-a apucat de vânătoare, mai întâi invitat de şefii locali de partid, pe care îi controla la vremea aceea în calitatea lui de membru al Biroului Politic al CC. Din 1965, a devenit o regulă: nicio duminică din sezon fără vânătoare. În 25 de ani, a omorât peste 7.000 de animale.

În 1966, după ce a terminat ASE-ul la fără frecvenţă, şi-a prezentat lucrarea de diplomă: „Probleme alese ale dezvoltării României în secolul al XIX-lea“. Autorul adevărat nu e cunoscut. Din 1968, cuvântările sale au început să fie tipărite. S-a ajuns la Ceauşescu în 33 de volume.

În ultimii 10 ani din viaţă, a suferit de diabet. Odată cu înaintarea în vârstă, a devenit tot mai fricos. Din 1972, nu mai purta niciun articol de îmbrăcăminte mai mult de o zi. Direcţia a V-a a Securităţii a înfiinţat ateliere de croitorie care produceau numai pentru el: îmbrăcăminte de birou, şepci Lenin, jachete Mao, paltoane de stofă englezească, hanorace vătuite, în stil sovietic, costume de vânătoare în stil german.

Era pedant şi obsedat de punctualitate. În fiecare dimineaţă, la 8 fix, coloana de maşini îl ducea la birou. Lua masa de prânz la ora 13 fix. Folosea gel de duş Badedas şi se rădea cu Gillette. Îi plăceau Galbena de Odobeşti şi şampania roze.
Între anii 1950-1989, mai ales după 1965, producţia industrială a României a crescut de 44 de ori. Paradoxal, motorul principal al acestei industrializări staliniste a fost frica de Moscova.

Nikita Hruşciov voia să transforme CAER-ul într-un organism de planificare supranaţional. Gheorghiu-Dej a refuzat rolul de grânar al Pactului de la Varşovia care i-ar fi revenit României şi a trecut la industrializarea forţată a ţării. Ceauşescu a apăsat pe acceleraţie, beneficiind, din poziţia de „cal troian în blocul estic“, de finanţare occidentală (în special din partea SUA şi a RFG). Stilul lui autoritar de conducere a transformat România dintr-o ţară eminamente agrară într-una care producea în aproape toate ramurile industriale.

În 1973, a permis înfiinţarea de joint-venture cu participare de capital occidental. Din primul an existau 20 de astfel de firme. Volumul schimburilor comerciale cu Occidentul aproape s-a dublat: de la 28% în 1965, la 45% în 1974.

Între anii 1971-’75, România a înregistrat o rată anuală de creştere a PIB-ului de 11,3%, neegalată niciodată. Oraşele au devenit şantiere, propaganda nu mai prididea să anunţe inaugurările de fabrici şi uzine, apărute ca ciupercile după ploaia de capital occidental.

A fost însă un proces heirupist, de multe ori folosind tehnică depăşită, fără să se ia în calcul randamentul sau costul investiţiilor ulterioare. Ceauşescu a mizat pe cantitate, nu pe calitate. Era obsedat de ratele mari de investiţie ale ţării – peste o treime din venitul naţional –, care pentru el erau „singurul remediu împotriva subdezvoltării“, iar industrializarea – „un factor decisiv pentru păstrarea independenţei şi suveranităţii naţionale“.

Dar economia nu era rentabilă. Întreprinderile de stat, multe supradimensionate, produceau sărăcie, suferind de bolile economiei planificate, în variantele lor acute, româneşti: dezorganizare, nepotism, corupţie, neglijenţă, furt.
Rata medie de creştere a PIB-ului în România a scăzut de la 12,9% (între 1971-1975) la 9,6% (1976-1980) şi la 1,8% (1981-1982).

Industrializarea galopantă a dus la creşterea cu peste 10%, într-un deceniu, a populaţiei urbane: aproape jumătate din populaţia de 20 de milioane a României din 1977 trăia la oraş.

Colectivizarea a disponibilizat forţa de muncă de la sate, în timp ce industrializarea accelerată a creat cerere de locuri de muncă la oraş. Statul a demarat un amplu program de construcţii de locuinţe pentru ţăranii plecaţi la oraş în speranţa unui trai mai bun. Pentru ei, saltul de la o cămăruţă cu masă şi laviţe – unde dormeau părinţi, copii şi bunici –, la apartament cu dormitor, sufragerie, bucătărie şi baie a fost real şi poate fi considerat una dintre realizările lui Ceauşescu.

S-au construit masiv blocuri: numai între 1981-’85 s-au dat în folosinţă peste 750.000 de apartamente cu termoficare şi apă caldă. În anii 1965-’70, mutarea populaţiei de la sat la oraş, ca efect al industrializării, era considerată un fenomen de dorit. În numai câţiva ani, din cauza dezechilibrelor create de migraţie, au început restricţiile pentru cei care voiau să se stabilească în marile oraşe.

Industrializarea forţată a înglodat România în datorii. Între 1971-1982, datoria externă a crescut de la 1,2 miliarde $ la aproape 13 miliarde $.

Criza petrolului din 1979-’81 a fost un cutremur pentru această economie clădită pe nisip. În 1982, veniturile comerţului exterior al României au scăzut cu 17% faţă de anul precedent. Ceauşescu s-a văzut pus în situaţia de a nu-şi putea plăti creditorii occidentali. A fost declarată incapacitatea de plată a ţării.

Dezgustat de prietenii lui din Occident, Ceauşescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi credite. Era tot o formă de proclamare a independenţei naţionale, obsesia lui. Şapte ani mai târziu, cu preţul sărăcirii fără precedent a populaţiei, România nu mai avea datorii. (În noul regim democrat, România s-a împrumutat în ultimii 17 ani, ajungându-se în prezent – conform fostul ministru al finanţelor Mihai Tanasescu – la o datorie externă de circa 80 de miliarde de euro).

În 1984 a fost inaugurat Canalul Dunăre-Marea Neagră, după o muncă de nouă ani. Canalul (de 64 km, scurtează drumul către Marea Neagră cu 400 km) avea taxe prea mari ca să poată fi atrăgător pentru navigatori (1 $ SUA pentru fiecare tonă de încărcătură) şi pare tot un act de independenţă, dar faţă de URSS, cu care România împărţea Delta Dunării.

În 1985, au început lucrările la Casa Poporului, care urma să devină sediul partidului şi al guvernului. Arhitectul-şef, Anca Petrescu, avea la dispoziţie o echipă de 400 de arhitecţi. Au fost rase de pe faţa pământului trei cartiere – Uranus, Antim şi parţial Rahova – şi 17 biserici. Zilnic, peste 20.000 de muncitori lucrau în trei schimburi. În cinci ani, a răsărit ca din pământ a doua clădire, ca mărime, din lume (un volum de 2.500.000 mc), cu peste 7.000 de încăperi, unele cât un stadion. Nota de plată: circa 2 miliarde $.

Grandomania programelor economice, marşul achitării datoriilor, ignorarea nevoilor de consum ale populaţiei l-au împins pe Ceauşescu spre catastrofă.

Politica generoasă din anii 1960-’70 a fost înlocuită cu una de strictă austeritate în anii ’80. Statul la coadă pentru a cumpăra demâncare a devenit o instituţie. Clădirile dispuneau de termoficare, dar nu mai era folosită; asistenţa medicală era gratuită, dar lipseau medicamentele şi tehnica, iar medicii luau şpăgi.

Consumul de energie pentru populaţie a fost redus cu 20% în 1979, 20% în 1982, 50% în 1983 şi alţi 50% în 1985, de fiecare dată măsurat în funcţie de cifrele deja reduse în anii precedenţi.

În 1981 s-a reintrodus raţionalizarea alimentelor. Existau cartele pentru ulei, lapte, unt şi zahăr. Cozi interminabile. Carnea care apărea erau resturi refuzate la export. Între 1985-1988, exporturile de alimente s-au dublat. Ca să mascheze criza de alimente, Iulian Mincu, medicul personal al lui Ceauşescu, a inventat un program de alimentaţie raţională, motivând că nu e sănătos ca un adult să consume mai mult de 3.000 de calorii pe zi.

Din 1983, Ceauşescu a coborât sub recomandările nutriţionistului său, stabilind raţii anuale pe cap de locuitor: 39,12 kg de carne, 73 kg de lapte şi produse lactate, 42,54 kg de cartofi, 66,08 kg de legume, 27,49 kg de fructe. Elevii, studenţii, profesorii, soldaţii au fost obligaţi să participe la muncile agricole. Din 1984, a început criza energetică:

întreprinderile erau închise din lipsă de curent şi materii prime; se opreau zilnic curentul şi gazele, iluminatul pe majoritatea străzilor, termoficarea; benzina era o raritate; a fost introdusă interdicţia parţială de a circula duminica (o duminică – numere pare, următoarea – impare).

În 1985, Mihail Gorbaciov, proaspăt ales secretar general al PCUS, asemăna economia românească cu o „mârţoagă hăituită, mânată de un călăreţ crud“. Românii o duceau rău: numai 5% aveau maşină, 19% televizor, 14,7% maşină de spălat, 17,6% frigider. Ceauşescu ştia de cifrele economice proaste. După 1989, la o vilă a sa de pe litoral, s-au găsit documente despre ultimele recolte, în dublu exemplar: cifrele reale şi cele falsificate pentru propagandă. Conform autorului român de origine germană Richard Wagner, care a părăsit ţara în anii ’80, „în jurul lui Ceauşescu se mai găseau doar rude, lachei şi criminali dispuşi să facă orice. Administrau ţara ca nişte arendaşi demenţi“.

Cultul personalităţii înflorea pe măsură ce realitatea se degrada. În 1980, când s-a aniversat anul dacilor, Ceauşescu a fost sărbătorit ca urmaş continuator al lui Burebista. La televizor erau numai două ore de program: între 20-22. Un desfăşurător din 26 ianuarie 1987: ora 20 – Ştiri; ora 20,20 – „Îl slăvim pe conducătorul ţării“ – poezii, o antologie de cinstiri; ora 20,40 – Film documentar închinat activităţii teoretice a tov. Nicolae Ceauşescu; ora 21 – „Cinstire comandantului suprem“, piesă de teatru tv, realizată cu ajutorul ansamblului artistic al armatei; ora 21,30 – Ştiri, închiderea programului.

În noiembrie 1984, s-a ţinut penultimul Congres al PCR. În ţară bântuia foametea, iar în sală Nicolae Ceauşescu, întrerupt de ovaţii – „Ceauşescu-eroism, România-comunism!“ „Stima noastră şi mândria, Ceauşescu România!“ –, raporta congresului despre „dezvoltarea puternică a industriei bunurilor alimentare“.

Cultul personalităţii începuse încă din anii 1970-’73, după vizita în Asia. Inspirat de revoluţia culturală a lui Mao Tzedun în China şi de doctrina ciuce a lui Kim Ir Sen în Coreea de Nord, Ceauşescu şi-a prezentat tezele din iulie 1971, mica lui revoluţie culturală „în slujba formării omului nou“, prin care urmărea să transforme România într-un stup coreean.

Albinuţele nu au zis nici pâs. Academicianul Constantin Rădulescu-Motru scria în 1910: „Românii au un suflet de turmă şi imită ca oile tot ce văd în jur.“ La 25 martie 1974, Ceauşescu a fost ales preşedinte al RSR, funcţie special creată pentru el. Blocul estic nu mai văzuse încă un preşedinte comunist. Ceauşescu devenise o instituţie: era Preşedintele prin excelenţă – al statului, al Consiliului de Stat, al Consiliului de Apărare Naţională, al Frontului Unităţii Socialiste, al Consiliului Suprem de Dezvoltare Economică şi Socială, al Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv, al Comisiei Ideologice a PCR şi al altor comitete şi comiţii.

În 1968, când a condamnat invadarea Cehoslovaciei, românii l-au aclamat spontan. Imediat, la Congresul al X-lea al PCR, linguşitorii i-au adus omagii pe care le-a respins: „Noi nu avem nevoie de idoli şi nici de purtători de steag. Noi nu avem nevoie să facem din oameni portdrapel. Idolul nostru e marxism-leninismul şi concepţia sa despre lume şi viaţa proletariatului.“

După vizitele în China şi Coreea de Nord, şi-a schimbat părerea. Alegerea în funcţia de preşedinte a însemnat startul în cursa pentru poate cel mai neruşinat cult al personalităţii din Europa. Ceauşescu a ajuns în câţiva ani un idol; nu mai era doar Tovarăşul, ci titan între titani, stejar glorios din Scorniceşti, strategul norocului, garantul bogăţiei României, soare, măsura tuturor lucrurilor, şoim, Transfăgărăşanul sufletului nostru, primul muncitor/ soldat/ţăran/miner/ceferist/vânător al ţării, atoategânditorul, conducător iubit, zeu pământean, făt-frumos, pisc ce se înalţă peste ţară, părinte mult-iubit.

Românii, predispuşi să accepte forme autoritare de conducere, au participat începând cu 1970, cel puţin formal, la cultul conducătorului. Cultul şi-a dezvoltat repede o dinamică proprie, mai întâi un bulgăre mic de zăpadă – nucleul de linguşitori căruia Ceauşescu îi rezistase cu câţiva ani înainte –, care s-a rostogolit vertiginos, alimentat de oportunism şi spirit de turmă, până când, în anii ’80, a ajuns la forme extreme, devenind un fel de schizofrenie a întregului popor.

Ziua lui de naştere a fost transformată în sărbătoare naţională. La fiecare aniversare, apărea câte un Omagiu, greu de kilograme de laude şi cântări. „Noi îl iubim că are în inimă nesaţul/De a munci, ca ţării să-i fie traiul bun./Toţi voievozii noştri îi ţin puternic braţul/Şi toţi străbunii şoapte de-nţelepciune-i spun/E om ca fiecare, e om, e om, e omul…“ – scria, în Omagiul la 60 de ani ai lui Ceauşescu, poetul de curte numărul 1 al regimului, Adrian Păunescu, azi senator PSD.

Într-un interviu acordat biografului său francez, Michel-Pierre Hamelet, Ceauşescu definea cultul personalităţii ce i se organiza în România drept „o problemă de organizare şi clarviziune“.

O ultimă zvâcnire: Constantin Pârvulescu, 84 de ani, veteran al PCR, s-a ridicat în plin Congres al XII-lea, în noiembrie 1979, şi a spus că nu va sprijini realegerea lui Ceauşescu, reproşându-i că pune interesele personale deasupra intereselor partidului. A fost un accident izolat: conducătorul a fost reales şi 80.000 de bucureşteni s-au adunat la un megamiting. Elevii au primit zi liberă, întreprinderile şi-au încetat lucrul.

Vizitele prin ţară l-au făcut popular pe Ceauşescu în primii ani ai guvernării sale. Apoi, activiştii locali au început să-i construiască sate Potemkin. Înaintea lui, pleca un comando care să machieze realitatea: vaci grase apăreau pe pajişte, brazi pe marginea drumului, mere erau fixate în pom cu sârmă, struguri de plastic completau mesele la expoziţii. Tot ce spunea el era luat drept indicaţie preţioasă şi executat întocmai.

De exemplu, prin anii ’80, aflând că occidentalii obţin producţii uriaşe de porumb la hectar (secretul fiind realizarea unei densităţi de 50.000-60.000 de plante la hectar), Ceauşescu a transmis sarcina în teritoriu. Într-o toamnă, într-un judeţ din Ardeal, tovarăşul a vizitat o unitate agricolă reprezentativă. Cum pe nicio solă nu se reuşise obţinerea densităţii cerute, specialiştii locali au îndesit lotul cu fire de porumb tăiate de pe altă solă. Entuziasmat de explicaţiile primite la marginea lanului, unde era dispusă strategic o expoziţie de produse, grafice şi pancarte, Ceauşescu a intrat în porumb, a depănuşat câţiva ştiuleţi şi s-a trezit în mână cu unul dintre firele puse de formă. Şi-a dat seama de mascaradă, a tunat şi a fulgerat pe moment, dar apoi s-a făcut că uită.

Înconjurat de făţarnici, Ceauşescu şi-a pierdut simţul măsurii şi s-a complăcut tot mai mult în rolul de despot feudal.
Preşedintele francez Valéry Giscard d’Estaing, care a vizitat România în martie 1979, a găsit un Ceauşescu „arogant, dezagreabil şi înconjurat de idioţi corupţi“. Ceauşescu a trăit toată viaţa cu teama că toţi îl pot trăda. După fuga lui Pacepa, s-a accentuat neîncrederea în colaboratorii apropiaţi.

A recurs la tot felul de soluţii: a luat în mâinile lui pârghiile vitale ale partidului, a promovat rude în posturile-cheie. Cu timpul, debarcase mai toţi colaboratorii inteligenţi şi verticali. Laţul puterii se strânsese tot mai mult. Oamenii de încredere, care s-au autoselectat în timp, se întreceau în a-l feri de informaţii neplăcute. Cabinetul 2, condus de soţie, a ajuns să filtreze toate informaţiile care ajungeau la el. Încet-încet, s-a instalat la curtea de la Bucureşti o elită de slugi, care nu au avut curajul să-i spună adevărul nici la sfârşit.

Elena Ceauşescu a devenit numărul doi în stat, primul vicepreşedinte-femeie din istoria României. Născută Petrescu la 17 ianuarie 1916, la Petreşti, Dâmboviţa, fiică de ţărani, Elena n-a terminat patru clase, a ajuns la Bucureşti, unde lucra într-o fabrică de textile când l-a cunoscut pe Nicolae în 1939.

Considerată de mulţi un Rasputin funest, soţia lui Ceauşescu colecţiona, ca pe timbre, titluri academice şi semnături pe lucrări de specialitate scrise de alţii. „Greşeala lui cea mai mare a fost că a ascultat prea mult de mama. Chiar o istorie scrisă acum ar trebui să consemneze că mama a avut o influenţă nefastă asupra lui“ – spunea fiul Nicu Ceauşescu la Jilava, într-un interviu acordat în 1999 scriitorilor George Galloway şi Bob Wylie.

Din 1972, Elena a început să se intereseze de politică. În 1985, a început masiv şi cultul personalităţii ei.

După invazia sovietică în Afganistan, din 1979, Ceauşescu a reintrat în graţiile Occidentului. A primit din nou invitaţii de stat şi a fost vizitat. În noiembrie 1980, a plusat la Conferinţa CSCE de la Madrid, prezentându-şi planul pentru o Europă unită, de la Pirinei până la Carpaţi, o casă comună a Europei fără URSS.

În 1982 a murit Leonid Brejnev, conducătorul URSS. I-a urmat pentru doi ani Iuri Andropov, 68 de ani, fost şef al KGB, dur, amator de reforme, care nu îl vedea cu ochi buni pe Ceauşescu. Lui Andropov i-a succedat Constantin Cernenko, 73 de ani, insignifiant, senil, foarte pe gustul românului.

În această perioadă de maximă slăbiciune a Moscovei, Ceauşescu s-a lăsat rugat pentru prelungirea Pactului de la Varşovia, spunând că nici NATO, nici Pactul de la Varşovia nu i se mai par necesare. Mai mult, în 1984 România a fost singura ţară din blocul estic care a participat la Jocurile Olimpice de vară de la Los Angeles.

Din păcate pentru Ceauşescu, în martie 1985 a murit Cernenko, înlocuit de dinamicul, reformatorul Mihail Gorbaciov. Era începutul sfârşitului pentru Ceauşescu şi lagărul socialist.

În martie 1986, la Moscova, Gorbaciov a prezentat Congresului al XXVII-lea al PCUS tezele Perestroika şi Glasnost. „Acţiunile practice ale organelor de partid şi de stat au rămas în urma cerinţelor timpului. Indolenţa, formele şi metodele anchilozate de conducere, dinamica redusă a muncii, birocraţia crescândă, toate acestea au păgubit puternic activitatea noastră“ – a spus el. A continuat oferind lucrurile pentru care Ceauşescu militase toată viaţa: „Fiecare naţiune să-şi aleagă singură calea, să decidă singură soarta teritoriului şi a resurselor proprii.“

„Disidentul“ Ceauşescu şi-a văzut uzurpat rolul de cal troian. El, care fusese copilul de suflet al Occidentului, s-a trezit căzut într-o dizgraţie generală. „Trădat“ de occidentali pentru a treia oară, Ceauşescu le-a întors iar spatele, luptând îndârjit împotriva reformelor care ameninţau lumea lui, lagărul comunist. Dar era tot mai izolat. Curând a rămas prieten doar cu celălalt moşneag comunist, Erich Honecker, din RDG. Pentru ei, reformele din Polonia şi Ungaria erau un coşmar şi au fost singurii care au salutat reprimarea mişcărilor democratice din China în iunie 1989.

Între 25-27 mai 1987, Mihail Gorbaciov şi soţia lui, Raisa, au venit în România. Li s-a pregătit o primire fastuoasă. Sute de mii de oameni s-au înşirat pe marginile străzii, de la aeroport la reşedinţa pregătită. Pentru ultima seară, soţii Ceauşescu le-au pregătit soţilor Gorbaciov o cină într-o atmosferă destinsă. Bărbaţii au ajuns să se certe. Ceauşescu i-a spus lui Gorbaciov că ar fi mai bine să lase politica internaţională şi să se ocupe de problemele interne ale URSS. Gorbaciov i-a reproşat că ţine ţara într-o stare de frică, după ce a izolat-o de lume.

Tot în 1987 a apărut Orizonturi roşii, o carte de destăinuiri a unuia dintre locotenenţii lui Ceauşescu, generalul de securitate Mihai Pacepa. Ronald Reagan, preşedintele SUA, a numit-o „Biblia mea pentru relaţiile cu dictatorii comunişti“. Postul de radio Europa Liberă a transmis în serial romanul Orizonturi roşii, aducând în casele românilor picanteriile din alcovul Ceauşeştilor.

Trădarea lui Pacepa, la 28 iulie 1978, a produs un cutremur în securitate. 90% dintre românii care lucrau în străinătate spionau. Ei trăiau acum în nesiguranţă. Ceauşescu turba. Pacepa i-a dat în vileag secretele şi l-a descris ca fiind „un pigmeu în stare de continuă agitaţie, care îşi schimonosea faţa pentru a-şi ascunde bâlbâiala, împroşcându-i cu salivă pe cei din jur când vorbea. Întindea mâna inferiorilor cu numai 3 degete flasce, în timp ce ochii lui de viezure îl măsurau pe om de sus până jos.“

Au căzut capete nu doar în Securitate (toţi cei care avuseseră legături cu Pacepa), ci şi în domeniile conexe. Tot Serviciul de Informaţii Externe a fost restructurat. Motivul dezertării rămâne neclar, dar se pare că Pacepa a mirosit că urma să fie învinuit de corupţie. A fugit în SUA şi CIA s-a îngrijit de el.

La 10 martie ’89, New York Times publica Scrisoarea celor 6 comunişti din vechea gardă, în care Constantin Pârvulescu, Gheorghe Apostol, Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Grigore Răceanu şi Alexandru Bârlădeanu îi cereau lui Ceauşescu să-şi schimbe politica internă. Îi reproşau nerespectarea constituţiei, programul de sistematizare a satelor, construcţia Casei Poporului, represiunea în politica internă, ruinarea economiei naţionale. „Complotiştii“ (a căror vârstă medie era de 80 de ani) au fost puşi sub arest la domiciliu.

În 25 octombrie 1989, Ghenadi Gherasimov, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe al URSS, a anunţat schimbarea doctrinei Brejnev cu doctrina Sinatra (I did it my way). Evenimentele s-au precipitat în estul Europei: a căzut Zidul Berlinului (10 noiembrie), Todor Jivkov a fost detronat în Bulgaria (10 noiembrie), s-a înfiinţat „Forumul Cetăţenesc“ în Cehoslovacia (20 noiembrie). În România, la al XIV-lea Congres al PCR (22-24 noiembrie) era linişte şi pace. Discursul de cinci ore al lui Ceauşescu a fost întrerupt de 55 de ori de tovarăşii care s-au ridicat pentru a-l ovaţiona.

Pe 4 decembrie, Ceauşescu a plecat la Moscova, încercând să se salveze. Gorbaciov nu putea să-l suporte pe românul arogant. „Buzele lui schiţau permanent un rânjet superior, care voia să arate partenerului de discuţie că îi ghiceşte gândurile şi că nu pune mare preţ pe el. Această impertinenţă şi dispreţul faţă de alţii, care, în decursul anilor, a luat chiar o formă grotescă, el le transfera, poate fără să-şi dea seama, de la curtenii lui la parteneri care, de cele mai multe ori, aveau cel puţin acelaşi rang“ – şi-a notat Gorbaciov în memorii.

Bătrânul Ceauşescu s-a întors acasă şi a început pregătirile pentru apărarea puterii. Planurile pentru înăbuşirea unei lovituri de stat, păstrate în sertarul său, erau cunoscute de un cerc restrâns. Lucrul la aceste planuri începuse încă din anii 1970. La două zile după discursul în care condamna înăbuşirea Primăverii de la Praga, Ceauşescu s-a întâlnit cu Iosip Broz Tito, care i-a spus: „Daţi atenţie siguranţei d-voastră în România.“ Ceauşescu se temea că ruşii vor intra peste el: a cerut case şi căi de refugiu, un aparat TFF, ca să se poată adresa poporului din orice loc.

În 1970, o unitate specială a Securităţii a elaborat un plan secret, Rovine IS-70, care prevedea, în caz de extremă urgenţă, fuga în străinătate. La început, Securitatea supraveghea nomenclatura comunistă şi vizitatorii străini. Tentaculele ei s-au extins peste întreaga ţară, pe măsură ce Ceauşescu a îmbătrânit şi paranoia lui s-a accentuat. În 1965, existau o instalaţie centrală de ascultare şi 11 regionale. 13 ani mai târziu: 248 de staţii şi 1.000 de instalaţii mobile.

În anii 1980, Securitatea devenise una dintre cele mai temute poliţii secrete din lume. În 1989, avea 14.259 de angajaţi, dintre care 8.159 de ofiţeri. Conform lui Pacepa, fiecare ofiţer trebuia să aibă 50 de colaboratori (membri ai PCR) şi 50 de informatori (din afara PCR). S-a ajuns la supravegherea neîntreruptă a populaţiei, pe fondul colaborării în masă a românilor.
În 1971, după o vizită în China, Ceauşescu a ordonat înfiinţarea unei unităţi contrainformative speciale, U.M. 0920, a cărei sarcină era să-l protejeze împotriva unei lovituri de stat sovietice.

Această unitate a aflat de operaţiunea Dnestr, iniţiată în iulie 1969, la câteva zile după ce, contrar recomandării Moscovei, Ceauşescu l-a vizitat pe Nixon. Brejnev, iritat de naţionalismul lui Ceauşescu, lua în calcul înlocuirea românului. Până în 1978, U.M. 0920 identificase nouă generali din armată şi securitate pe care PGU (Direcţia Generală I a KGB) voia să-i folosească într-o lovitură de stat împotriva lui Ceauşescu.

Conform lui Pacepa, mulţi agenţi recrutaţi de Moscova din conducerea PCR pentru operaţiunea Dnestr au fost îndepărtaţi din funcţii şi apoi rotiţi repetat, pentru a nu prinde rădăcini politice, cât şi pentru a îngreuna contactarea lor de către ofiţerii de informaţii sovietici. Conform aceluiaşi Pacepa, cea mai înaltă victimă a U.M. 0920 a fost Ion Ilici Iliescu, unul dintre favoriţii lui Ceauşescu.

Şef peste imensul aparat de agitaţie şi propagandă al partidului şi coordonator al operaţiunilor de dezinformare pe plan naţional, Iliescu era un tânăr inteligent, care studiase patru ani la Moscova, având o pregătire marxistă temeinică. Ion Iliescu şi-a primit numele de Ilici după Vladimir Ilici Lenin, pe care tatăl său, un cominternist fanatic, îl idolatriza.

Iliescu a preferat – spune Pacepa – să nu raporteze mentorului său aluzia (înregistrată pe bandă) a unui membru al unei delegaţii „ideologice“, potrivit căreia „Kremlinul ar fi mai fericit cu Iliescu în fruntea PCR“. În versiunea lui Iliescu, Ceauşescu l-ar fi îndepărtat pentru că nu fusese de acord cu „mica revoluţie culturală“.

Alte victime ale U.M. 0920: Valter Roman (tatăl lui Petre Roman, viitorul prim-ministru) şi Silviu Brucan.

Pe 16 decembrie 1989, a început revolta de la Timişoara. 1.000 de oameni s-au strâns în centrul oraşului, strigând „Jos Ceauşescu!“. A fost proclamată starea de urgenţă. În plină criză, Ceauşescu şi-a acuzat generalii de la armată şi Securitate: „Ar trebui să fiţi trimişi în faţa plutonului de execuţie. Asta meritaţi, pentru că ceea ce aţi făcut voi înseamnă a pactiza cu duşmanul.“ Obosit şi dezamăgit, Ceauşescu a ameninţat cu retragerea. A urmat un potop de insistenţe din partea membrilor CC, care îl implorau să se răzgândească, iar câteva femei au izbucnit în plâns. Până la urmă, Elena l-a convins.

„Bine, mai încercăm o dată, tovarăşi?“ – i-a întrebat el pe cei din jur. Înainte să plece în vizită în Iran, a dispus interdicţia intrării în ţară a oricui nu venea din Coreea de Nord, China sau Cuba, fiind convins că în RDG, Bulgaria şi Cehoslovacia au avut loc lovituri de stat cu sprijin din afară. În 17 decembrie, armata a tras în mulţime la Timişoara. A doua zi, a fost instaurat „calmul“, într-un oraş asediat.

Pe 20 decembrie, Ceauşescu a ţinut o teleconferinţă cu prim-secretarii judeţeni: le-a spus că spionii lucrează la Timişoara, acuzând un consens SUA-URSS cu privire la România. Seara, la televizor, a spus ţării despre huliganii de la Timişoara. A doua zi, a convocat un miting la Bucureşti, la care a promis mărirea salariilor şi a alocaţiilor. A fost fluierat. Oamenii au ieşit în stradă şi în Bucureşti. Baricade. Armata a tras.

Pe 22 decembrie muriseră deja 162 de oameni. A doua zi după mitingul eşuat din Bucureşti, mulţimea s-a strâns iar la CC, unde soţii Ceauşescu rămăseseră peste noapte. Dimineaţa, ministrul apărării, Vasile Milea, a fost găsit împuşcat în biroul său. Ceauşescu a ieşit din nou la balcon, în faţa mulţimii. Huiduieli. Generalul Stănculescu, abia numit ministrul apărării, a chemat un elicopter, rugându-şi preşedintele să plece din CC.

„L-am prevenit pe tata că acest moment va veni şi că se va întâmpla astfel. Cu o seară înainte de a fi răsturnat, am vorbit cu el aproximativ 15 minute. L-am implorat să facă concesii, să primească o delegaţie din partea poporului. El asculta, dar nu auzea. Mama mi-a spus: «Nu fi prost.» El asculta întotdeauna prea mult de mama“ – spunea în 1999 fiul Valentin Ceauşescu scriitorilor George Galloway şi Bob Wylie.

Filmul regimului Ceauşescu se apropie de un final suprarealist, rola începe să se învârtă tot mai repede. Ceauşeştii au luat liftul spre acoperiş. Uşile s-au blocat înainte de ultimul etaj. Gărzile de corp le-au deschis cu lovituri de armă. S-au căţărat pe terasa CC printr-o fereastră. Au zburat până la Snagov, de unde Ceauşescu a încercat să ia legătura cu guvernul, armata şi Securitatea. N-a răspuns nimeni. Au plecat mai departe cu elicopterul.

Pilotul i-a avertizat că ar putea fi doborâţi. Au aterizat pe şosea, la Titu. Au oprit o Dacie roşie, care i-a dus până în satul Văcăreşti. Au luat o altă maşină spre Târgovişte. Au oprit la Combinatul de Oţeluri Speciale, unde Ceauşescu voia să vorbească muncitorilor. Nu i s-au deschis porţile. Au plecat mai departe, la Centrul pentru Protecţia Plantelor –Târgovişte. A venit un echipaj de miliţie, care i-a condus spre inspectorat. Clădirea era înconjurată de o mulţime furioasă. Maşina miliţiei a fost atacată cu pietre şi urmărită.

Au fugit din oraş cu cei doi miliţieni şi s-au ascuns în pădurea de lângă Răţoaia, la 20 km de Târgovişte. Abia seara au fost aduşi în clădirea miliţiei. I-au preluat nişte soldaţi, care i-au dus la cazarmă cu un ARO alb; li s-au dat haine militare şi au fost închişi într-o cameră mică şi neaerisită. I se spunea încă „tovarăşe preşedinte“, „tovarăşe comandant suprem“, dar până şi ceaiul i se aducea îndulcit, deşi el era diabetic. Ceauşescu fierbea de mânie. Elena îl mângâia ca pe un copil. În prima noapte, au dormit amândoi în acelaşi pat, îmbrăţişaţi, şoptindu-şi tot timpul ceva.

În zilele următoare, au fost închişi într-un vehicul blindat, TAB (pentru siguranţa lor, li s-a spus), unde şi-au petrecut şi ultima noapte.

Fostul locotenent-major Iulian Stoica (azi maior în rezervă), gardian al Ceauşeştilor în perioada 22-25 decembrie în Garnizoana Târgovişte, povesteşte într-un interviu TV cum, în ziua de 24 decembrie, Ceauşescu s-a repezit la soţia lui (ei de obicei se înţelegeau foarte bine şi aveau grijă unul de altul) când a auzit numele protagoniştilor telerevoluţiei din 1989. (Stoica plecase după ceai şi a rămas ţintuit vreo 30 de minute în faţa televizorului, care arăta lucruri incredibile. Le-a spus că îi văzuse în Studioul 4 pe Mircea Dinescu, Sergiu Nicolaescu, Ion Iliescu etc.

Elena, care avea cele mai bune informaţii de cadre, le făcea caracterizări răutăcioase fiecăruia dintre ei.) Când a ajuns la Ion Iliescu, Ceauşescu s-a ridicat şi s-a repezit la Elena: „Tu nu m-ai lăsat. Tu nu m-ai lăsat să fac ce trebuia să fac. O să vezi că acum o să ne termine el pe noi, spionul ăsta sovietic.“

„Era pentru prima dată când ei doi s-au înfruntat şi au avut o discuţie tare“ – spune Stoica. Tot el afirmă că în noaptea de 24 decembrie a scăpat din patru tentative de ucidere a soţilor Ceauşescu, ordonate de colonelul Kemenici, în încercarea de a evita procesul penibil de a doua zi.

La două zile după fuga din CC, câţiva din nucleul FSN s-au strâns în jurul lui Ion Iliescu, într-o baie a ministrului apărării, au dat drumul robinetelor ca să nu-i audă cineva şi au hotărât ce să facă cu Ceauşeştii. Pe 25 decembrie, a aterizat la Târgovişte un elicopter: a coborât generalul Victor Stănculescu, însoţit de o suită de militari şi civili.
Când i-a văzut, Ceauşescu a răsuflat uşurat: „Stai liniştită – i-a spus Elenei –, Stănculescu a sosit!“

Nu ştia că acesta, numit de el ministru al apărării cu câteva zile înainte, îl trădase şi venise să-i pregătească moartea.

Procesul Ceauşeştilor a fost o mascaradă, în care până şi avocaţii apărării s-au întrecut să-i acuze. Cuplul prezidenţial a fost condamnat la moarte şi pus cu spatele la zidul unui WC din unitate. Andrei Kemenici, comandantul Garnizoanei Târgovişte, între timp avansat general (toţi care au contribuit la acest proces-înscenare aveau să fie răsplătiţi de noua putere), declara într-un interviu la 10 ani după proces: „Cel mai greu a fost în clipa când i-am văzut pe paraşutişti străduindu-se să-i lege pe Nicolae şi pe Elena. Ea cerea îndurare şi se împotrivea. El nu s-a împotrivit.

A suportat umilirea. Îi curgeau însă lacrimi pe obraz. Suspina. Nu, nu mai era Ceauşescu, era doar un om, şi când a fost ciuruit de gloanţe, mi-au dat lacrimile. Când a căzut, a strigat: «Trăiască Republica Socialistă România, liberă şi independentă!» Nu ştiu dacă eroii comunişti strigau lozinci în clipa morţii, aşa cum încerca literatura respectivă să ne facă să credem, dar Nicolae Ceauşescu a murit exact ca în aceste cărţi, ca în filme.“

Sursa: National Geographic

Adauga un comentariu!

Apăsaţi aici pentru a anula un răspuns.

Nume (necesar)

E-mail (necesar dar nu va fi publicat)

Website

CAPTCHA Code *

Marius Șerban Odată cu intrarea într-o nouă stare de criză, după ce tocmai am ieșit din una de alertă, pentru că, nu-i așa, starea de continuă criză este singura formulă prin care mai poate fi controlată cât de cât o populație debusolată, anomizată, se vântură tot felul de versiuni de proiecte de lege, prin care, […]

Legea vaccinarii obligatorii a fost adoptata in UNANIMITATATE in comisia de santate din Camera Deputatilor. Adica au votat-o toate “partidele” politice, fara exceptie! Chiar daca au fost aduse sute de amendamente fata de varianta adoptata acum doi ani de Senat, ce sa vezi, s-a pastrat neatins un articol, cu ginion, articolul 13 care prevede la […]

Niciodata in intreaga sa istorie statul si poporul roman, atat cat a mai ramas, nu au fost atat de aprope de extinctie ca acum. Practic, acum se joaca viitorul Romaniei intr-un context politic international extrem de nefavorabil. Lipsa de reactie inseamna acum, pur si simplu, extinctie! Practic, toate partidele, cu exceptia Partidului Noua Romanie (PNR) […]

Partidul Noua Romanie (PNR) considera ca Justitia din Romania este una dintre cele mai corupte institutii publice, fapt confirmat de sondajele de opinie, deciziile contradictorii si arbitrare ale magistratilor avand repercursiuni catastrofale asupra oamenilor si decredibilizand semnificativ statul roman, si asa in disoulutie. PNR sustine cu tarie o lege prin care magistratii sa fie trasi […]

Partidul Noua Romanie (PNR), sustinut de Miscarea Civica Frontul Alfa, sustine ca este o problema de siguranta nationala, in contextul crizei economice fara precedent care va lovi Romania, confiscarea averilor ilicite, investigarea surselor averii afisate, cu precadere pentru demnitari si functionarii publici, audit pentru verificarea datoriei publice a Romaniei, reintroducerea pedepsei cu moartea si majorarea […]