Continuăm serialul despre mâncătorii de rahat parfumat din fundurile României. Nici M.S.R. Ferdinand I nu a scăpat de porţia limbilor care să-l ferească de eventualele afecţiuni rectale. Chiar dacă a domnit mai puţin decât unchiul său, Carol I, al 2-lea rege al plaiurilor româneşti s-a “bucurat” din plin de măiastra pupincureală mioritică. “Loialul” şi “Reîntregitorul” neamului, au fost prea puţine, întotdeauna este loc de mai mult. Mult mai mult… Probabil că avalanşa de limbi dezlănţuită peste fundul său, a avut un anumit rol în declanşarea şi agravarea bolii sale, Ferdinand I murind în 1927 de cancer la colon. Vom începe cu un fragment dintr-o poezie jenantă “ca calitate”, apărută într-o publicaţie religioasă din Caransebeş: citeste si comenteaza …

Grotescul, raul, uratul si mizeria sunt doar cativa dintre magnetii de atentie umana. Daca ni se pune in fata frumusete, o ignoram; preferam sa ii dam cu piciorul. Unde se aude insa zvon de scandal, hop si noi, fie daca si numai pentru a arunca cu insulte. Chestiunea mi-a atras atentie de ceva vreme cand, trecand de la un articol la altul (aici dar si pe alte site-uri), am remarcat ca orice discutie despre mojicie, durere si certuri aduna un numar considerabil de cititori. Unii aproba, unii dezaproba, altii arunca cu pietre si multi atrag atentia ca lumea s-a saturat de asa ceva. S-a saturat sa i se arate doar mizeria umana, vrea si ceva frumos. Cand “ceva”-ul acela frumos le este insa pus pe tava, ce se intampla? citeste si comenteaza …